IOAN HOLENDER - "Ataşamentul meu pentru România este mai mare acum, decât oricând în cursul vieţii mele"

Personalitate culturală de talie inter­naţională, cântăreţ de operă, im­pre­sar de vocaţie, tenisman şi antrenor de tenis, publicist, fost director al Operei de Stat din Viena timp de 19 ani, fost preşedinte şi director artistic al Festivalului In­ternaţional "George Enescu" de la Bucu­reşti, Ioan Ho­lender este unul dintre românii "de vârf" din ca­­pitala Austriei, un "ambasador" de elită, că­­­­ruia România îi datorează recunoş­tinţă, pen­tru felul în care i-a înnobilat imaginea. Cu prilejul călătoriei revistei noas­tre din toamna aces­tui an, l-am căutat, la Vie­na, în aceeaşi clă­­­dire a Operei, căreia ani de zile i-a fost di­rector, şi unde astăzi, la anii de pensie, este con­si­lier.

Televiziune, înot şi tenis, cu cancelarul Austriei

- Zeci de ani aţi fost impresar artistic şi ma­nager muzical al Operei de Stat din Viena, apoi, încă 19 ani, directorul general al celebrei ins­tituţii europene. Aţi făcut performanţă cul­turală şi managerială, fapt pentru care aţi fost men­ţinut în funcţie, până la o vârstă înaintată. Nici astăzi, la anii de pensie, nu păreţi să fi aban­do­nat preocupările dvs., căci oferiţi, în con­tinuare, consultanţă în domeniu. Cum arată o zi din via­ţa dvs., acum, când v-aţi detaşat de mul­tele obli­gaţii profesionale de altădată?

- Ştiţi cum se spune, "când nu mai faci nimic, dai consultanţă". (Râde) În calitatea asta, e sim­plu: eşti întrebat, răspunzi, se face ce spui, bine, nu se face, iarăşi bine, tu îţi încasezi onorariul şi nu ai altă răspundere. Simplific, desigur, dar e mult mai relaxant decât ca director, când eram în Operă de dimineaţa până seara, mereu chemat la telefon sau în situaţia de a rezolva vreo problemă.
Revenind, ofer consultanţă pentru Metropolitan Opera din New York, Opera din Tokyo sau Opera Na­ţio­nală din Bucureşti şi fac emisiuni de tele­viziune. Un prieten are o televiziune în Elveţia, Ger­mania şi Austria şi mi-a propus să fac 16 emi­siuni cul­turale pe an. Eu am realizat, deja, peste 100, şi nu mă opresc. Televiziunea a devenit ac­tivi­tatea mea principală. Nu m-aş fi gândit la asta până acum câtva timp, dar mi-a deschis o pers­pectivă inte­resantă. Călătoresc mult, în locuri în care mi-am dorit să merg, deşi nu sunt aşa de ah­tiat după călătorii. Dar în unele zone, trebuie să mergi, măcar o dată în viaţă. De pildă, am făcut o splen­didă şi plină de învăţăminte incursi­une în istoria României, prin palatele re­gale. De aseme­nea, am făcut o emisiune des­pre artiştii din Cluj. Am făcut trei emi­siuni la Moscova. Acum sunt gata de ple­care spre Crimeea. Voi merge şi la Yalta. Vreau să văd locul unde au stat "cei trei care au împărţit lumea". E o viaţă nouă, care m-a acaparat. Între timp, încerc să scriu şi o nouă carte. Nu ştiu dacă voi mai izbuti, cu atâta aler­gătură. Dar ca să vă răspund mai exact la întrebare, ziua mea începe cu o jumătate de oră de înot, după care îmi consult agenda şi plec la birou. Aici se întâmplă ca într-o zi să am de scris pentru una dintre pu­blicaţiile austriece care mă găzduiesc perio­dic, sau să pregătesc o emisiune, să am întâlniri cu ar­tişti, impresari şi ma­nageri. Săptămânal, joc tenis. Am jucat şi cu cancelarul Austriei şi am avut delicateţea să mă las învins. (Râde) Cred că un stil de viaţă sportiv te menţine în formă pe termen lung. Trebuie să fii disciplinat şi sever cu tine, că altfel nu merge, pentru că una dintre plăcerile vieţii este mâncatul şi, dacă nu vrei să re­nunţi la ea, măcar să nu consumi surplusul de calorii.

- Deci, sunteţi şi a­cum, destul de "aglo­­merat"...

- Da, exact, dar nu mă va­iet, pentru că eu sunt vi­novat pen­tru asta. Alt­min­teri, aş pu­tea sta li­niş­tit, la 83 de ani, să trăiesc din pensie şi din ce-am mai ago­nisit.

"Mă simt mai mult român decât austriac"

- Anii de pensie vă fac să vă simţiţi în retragere, mai puţin important ca îna­in­te?

- Nu consider că sunt mai puţin acum decât atunci când con­duceam Opera, cum n-am fost nici înainte de a prelua di­recţia Operei mai puţin decât după ce am devenit director. Cred că sunt egal cu mine însumi, că întotdeauna am lucrat la cel mai înalt nivel şi am obţinut rezultate excelente. Şi, când spun asta, nu mă laud, nici nu mă amăgesc, pur şi simplu sunt sincer cu mine. Sunt mulţumit cu destinul meu, ceea ce nu înseamnă că nu cred că pot mai mult, că nu năzuiesc mai sus, că nu fac mereu planuri să-mi depăşesc propriile perfor­manţe. Altfel, ar însemna să mă adorm cu părerea bună de sine şi să scad în pretenţii şi în realizări.

- Nu vă lipseşte deloc faptul că nu mai con­duceţi Opera? Era o zonă extrem de vizibilă şi de strălucitoare.

- Nu, pentru că m-am pregătit sufle­teşte şi mental cu doi, trei ani înainte, pentru această postură în care sunt acum. Să nu uităm că am mai bătut un record: m-am pensionat la 75 de ani, vârstă până la care nici un director de dinaintea mea nu ajunsese să stea în funcţie. Şi mă uitam la câte un spectacol şi-mi spuneam: "Asta este ulti­ma oară când vezi Aida pe care ai făcut-o tu. Şi ce-o să faci mai departe?". Şi-atunci am scris două cărţi în româneşte, de care m-am bucurat foarte mult: "De la Timişoara la Viena" (2002), "Spu­se, trăite, dorite. Amintiri" (2011). Apoi, mi-am luat o proprietate cu ieşire la unul dintre cele mai frumoase lacuri din Austria, unde îmi place să merg vara, să meditez, să mă plimb, iar seara, să mă uit la televizor pe canalele ro­mâneşti, pe care se difuzează câte un film vechi, comunist. (Râde) Îmi plac aces­te filme vechi, pentru jocul extra­ordinar al marilor noştri actori. Pe de altă parte, şi când sunt la Viena, mă uit aproa­pe în fie­care seară la bule­tinele de ştiri ro­mâ­neşti, spre exas­pe­rarea soţiei mele. Mă miră mult ce se în­tâmplă în ţară. Nu mă mai enervează, pen­tru că e ţara mea. Ata­şa­mentul pentru România este mai mare acum decât ori­când în cursul vie­ţii mele. Poate pen­tru că, deşi arbo­rele care sunt îşi în­tinde tot mai mult co­roana că­tre cer, ră­dăcinile, bi­ne înfipte în pă­mân­tul româ­nesc, îmi sunt şi ele tot mai aproape. Mă simt mai mult român de­cât austriac şi mai în pielea mea în lim­ba română decât în limba ger­mană, deşi am trăit cea mai ma­re parte a vieţii aici.

"Austriecii nu sunt chiar aşa de simpatici"

- Ceea ce aţi făcut o viaţă întreagă în Aus­tria, puteaţi face în multe alte locuri din lume. De ce aţi ales Viena?

- S-a întâmplat să rămân în Austria, nu mi-am dorit asta. Mi-ar fi plăcut mult mai mult în Italia, din toate punctele de vedere, începând cu limba şi cultura ei. Austriecii nu sunt aşa de sim­patici, sunt destul de naţionalişti şi au o atitudine imperială, se uită superior la cei veniţi din Est. De altfel, eu am fost destul de atacat aici, pe seama faptului că sunt român. Dar aşa mi-a fost destinul. Am venit aici cu mama şi cu tata, am studiat la Conservatorul din Viena, am cântat aici, am devenit antreprenor cultural... Lucrurile au mers de la sine în acest oraş, care îţi oferă totuşi multe oportunităţi şi nu a fost nevoie să caut alt loc.

- În directoratul dvs. la Operă, aţi îmbinat două calităţi care, în general, nu se întrunesc în aceeaşi persoană: creativitatea (căutarea şi recunoaşterea de talente) şi ştiinţa managemen­tului (promovarea şi administrarea talentului). Ce abilităţi speciale îi trebuie cuiva ca să facă ambele lucruri?

- În primul rând, trebuie să cunoşti foarte bine domeniul în care activezi. Pentru mine, baza a tot ce am ştiut despre operă a fost ce am învăţat la Opera din Timişoara. E vital să ştii cum func­ţionează o operă, din punct de vedere tehnic, ce e posibil şi ce nu e posibil, care sunt notele mu­zicale, să poţi deosebi o interpretare bună de una mediocră sau de una foarte bună, să poţi aprecia ce poate cânta unul sau altul etc. Atunci poţi să te înţelegi cu artiştii, să ai argumente pen­tru de­ciziile tale şi să iei cele mai bune hotărâri. De ase­menea, e important să cunoşti câteva limbi stră­ine, pentru o mai facilă comunicare cu impre­sari şi artişti. Eu vorbesc şase limbi destul de bine şi asta m-a ajutat să mă apropii de oameni din diferite ţări şi culturi. Instinctul, flerul are şi el un rol important.

- Spuneaţi că aţi învăţat totul la Opera din Timişoara. Patima aceasta pentru operă a pornit încă din România?

- Da. Între 13 şi 25 de ani, până am plecat din România, dragostea mea au fost, în aceeaşi mă­sură, teatrul şi opera din Timişoara. Mergeam la fiecare spectacol, am jucat şi ca figurant. Am luat ore de canto şi mi-am dorit să devin cântăreţ. Iar când am venit în Austria, cinci sau şase ani am trăit din cântat. N-am fost un cântăreţ ieşit din comun şi n-am ajuns foarte departe, dar mi-am câştigat totuşi pâinea din cântat. Apropo, poa­te ni­ciodată în viaţă n-am avut o fericire mai pro­fun­dă, decât atunci când m-au angajat prim bari­ton la teatrul din Klagenfurt. O altă bucu­rie enor­mă am avut la şapte ani după plecarea din Ro­mânia, când am fost invitat la Opera din Timi­şoara, în oraşul meu, să cânt în do­uă spectacole: "Tra­viata" şi "Carmen".

"Am fost acuzat că românizez opera vieneză"

- Aveţi multe realizări de care să fiţi mân­dru. Există unele care să vă fi bucurat în mod special?

- Mă bucură amintirea unor prietenii speciale, cu ar­tişti de mare valoare, cum e cea cu Placido Do­mingo, cum a fost aceea cu Ludovic Spiess. Mă bucură că am putut lansa aici, la Viena, numeroşi artişti români, din­tre care unii au făcut o ca­rieră impresionantă. Mai sunt şi azi la Opera din Viena şap­te români, pe care eu i-am an­gajat şi care îşi confirmă, în fie­care zi, calitatea. Am fost acuzat, la un moment dat, că românizez Opera vie­ne­ză. O frază destul de naţio­nalistă, de altminteri. Dar la mine a contat calitatea artis­tică, nu apartenenţa etnică. Şi mă mai bucură că printre aceşti artişti români pe care i-am adus aici, se nu­mără poate cea mai impor­tantă voce din istoria tea­trului cân­tat din România, cea a Ilenei Cotru­baş. Succesul unor artişti în care am crezut a fost şi suc­cesul şi împlinirea mea. Am avut şi de­­za­mă­giri, dar acelea sunt date uitării. În amin­tirea tuturor au rămas cei care au fost câş­tigători. Să ştiţi că şcoala de mu­zică româ­nească este foarte bună, încă superioară Vie­nei. De aceea, sunt mulţi cântăreţi ro­mâni şi în Austria şi în multe alte ţări. Şi asta mă face să fiu mândru că aparţinem aceluiaşi pământ.

- D-le Holender, aveţi o existenţă plină de îm­pli­niri. Există bucurii şi acum, la anii mai târzii ai vieţii?

- Bucuriile mele actuale sunt legate de copii. Am trei, unul din prima căsătorie, şi doi mai tinerei - o fată de 20 de ani, care studiază violon­celul, şi un băiat de 25 de ani, care a terminat Dreptul şi Universitatea de Mu­zică şi este solist. O împlinire enormă am avut în primăvara aces­tui an, când fata mea a cântat un con­cert de violoncel, pe scena Ateneului Ro­mân, iar băiatul a cân­tat în două spec­tacole la Opera Na­ţio­nală din Bucu­reşti. Este ceva să-ţi vezi copiii perfor­mând în ţara natală şi cule­gând aplauze. Apoi, mai am bucurii le­gate de artiştii pe ca­re îi recomand şi care confirmă. De aseme­nea, poate că o să vi se pară ciudat, dar mă bucură eşecul unor artişti pentru care nu-mi dau avi­zul şi care totuşi sunt luaţi în spec­tacole. Sigur, nu e prea ele­gant să te bucuri când ci­neva ratează, dar pe mine mă mul­ţumeşte gân­dul că nu mi-am pierdut flerul. Astfel de satis­fac­ţii, din păcate, am mereu, şi vizavi de instituţii culturale din România.

"De la Viena, România se vede foarte puţin"

- Cum se mai ve­de România azi de la Viena? Am depăşit stadiul de "mân­că­tori de lebede"?

- Se vede puţin, foarte puţin. Mai de­grabă, Ro­mâ­nia e ig­no­rată. Nu prea con­tează ce se întâmplă acolo, pentru Europa Cen­trală şi de Vest. Necu­noaş­terea asta e şi bună, şi rea. Ne scuteşte de critici şi oferă surprize plăcute celor care îşi înving temerile şi merg să cunoască România. Toţi aus­triecii pe care îi cunosc şi au fost măcar o dată în ţara noas­tră au ră­mas încântaţi. Na­tu­ra este fabuloasă, iar ei apre­ciază as­ta, dar sunt fer­me­caţi şi de oraşele în care s-au păstrat părţile vechi, Si­biul, Braşovul, chiar şi Bucu­reş­tiul, de mâ­năs­tirile din Mol­do­va... E foarte puţin ce văd ei, în­tr-un se­jur, dar e ceva ca­re îi marchează. Din păcate, noi nu ştim să ne folosim de aceste fru­museţi, ca şi de nivelul de inteligenţă şi de ta­lent, de celelalte da­ruri native ale poporului român. Ne manifestăm mult sub ele. Mă refer la cei care conduc treburile publice şi care nu sunt, totuşi, mult diferiţi de res­tul românilor. La noi există un stil al improvizaţiei permanente. So­ţia mea, care este elveţiancă, nu poate înţelege nici acum acest fel de-a fi al românilor. E un mi­racol cum putem, totuşi, să rezolvăm unele lu­cruri, fără a respecta mai nici o regulă, de la cele mi­nime, de con­­vie­ţuire şi comunicare, până la cele de orga­ni­zare administrativă şi politică. To­tuşi, iată, izbu­tim. De aceea, când mai mergem în ţară sau avem de-a face cu români pe-aici, la sprân­ceana ei ridi­cată, o liniştesc: "Lasă, că o să fie bine". Şi s-a obiş­nuit ca realitatea să-mi dea dreptate în această privinţă.

- Vă mai e dor de România? Şi dacă da, ce anume vă mai leagă de ţară, după aproape şase decenii de când aţi părăsit-o?

- Nu mi-e dor de România, pentru că merg în ţară de câte ori am ocazia. Uite, peste câteva săp­tă­mâni, voi merge să vorbesc la un congres al me­dicilor cardiologi, desigur, nu despre cardio­lo­gie, ci despre muzică. Am fost măgulit de invitaţie şi bucu­ros că pot vizita Sinaia. De asemenea, merg frecvent la Timişoara, unde mi-am luat o casă. Şi eu chiar aşa spun: merg acasă.

Foto: 123 RF (2), AGERPRES (2)