Povestea unui medic de ţară

- A renunţat la confortul oraşului, ca să trăiască printre moţii din Apuseni. Pasionat de speologie, se consideră rege, când urcă munţii, în căutarea comorilor ascunse în peşteri -

Conform statisticilor, se pare că în câţiva ani nu va mai fi nici urmă de medic în sa­tele din România. La ora actuală, spun reprezentanţii Societăţii Naţionale a Medicilor de Familie, în peste 500 de localităţi nu există medic de familie, iar în circa zece ani, niciun doctor nu va mai dori să opteze pentru o asemenea specializare. În aceste condiţii, în România anului 2018, mii de oameni nu vor mai şti cum arată un medic, supra­vie­ţuind cu leacuri tradiţionale ori din mila lui Dum­nezeu. Este lesne de înţeles, aşadar, de ce în astfel de comunităţi izbucnesc adevărate focare de infecţii, care fac apoi ravagii în toată ţara. Aşa s-a întâmplat acum doi ani, când în satele din Moldova au apărut primele cazuri de rujeolă, o boală care s-a răspândit rapid, omorând 21 de oameni, majo­ritatea copii.
Dezinteresul atroce al guvernelor care s-au pe­rin­dat la putere de 29 de ani încoace pentru me­di­cina de la sate a făcut să crească alarmant numărul internărilor în spitale şi, în consecinţă, şi costurile din domeniul sănătăţii. Aşa arată astăzi radiografia me­di­cinei primare din Ro­mâ­nia, adică a ceea ce ar tre­bui să fie baza oricărui sis­tem medical modern.
Şi totuşi, în tot acest sumbru tablou, mai sunt încă oameni care încearcă să salveze câte ceva din ceea ce guvernele şi oa­me­nii politici au distrus. Mai există medici care au lăsat traiul de lux al oraşului şi s-au mutat definitiv la ţară, găsin­du-şi aici liniştea şi rostul lor, ală­turi de oa­me­nii simpli şi neaju­toraţi. Chris­tian Ciubo­tă­rescu este unul dintre ei. A termi­nat în 1990 Facultatea de Medi­cină din Bucureşti cu me­dia 10. A fost şef de promoţie. Pu­tea să fie doc­tor oriunde în lumea asta, la cele mai renumite clinici sau spi­ta­le. El însă a ales comuna Gârda de Sus, o comună din ju­deţul Alba, veche de sute de ani. Doar aici s-a simţit cu adevărat împlinit.

Şeful de promoţie de la Gârda de Sus

Casa lui e printre ultimele din cele aşezate la şosea. De-aici în­colo se văd cătunele răsfirate pe covorul ireal de ver­de al colinelor. În ţinutul ăsta de basm, ascuns în inima Apusenilor, zeci de case stau cuminţi, împrăş­tiate de mâna lui Dumnezeu, ici-colo, pe kilometri întregi, cu drumeaguri pustii între ele. Acolo trăiesc bătrânii moţi la care el, doctorul, merge de 25 de ani să îi vadă şi să se îngrijească de ei.
După spusele bătrânilor, comuna Gârda de Sus îşi trage numele de la cascadele naturale formate din bolovani desprinşi din munte sau din trunchiuri de copaci doborâţi de vânt, cascade pe care localnicii le numeau "gârde". Cândva, pe la mijlocul secolului trecut, co­muna avea peste 5000 de locuitori. Astăzi, ea cuprinde 17 sate şi cătune în care trăiesc vreo 1500 de oameni, majoritatea trecuţi de 50 de ani. Ti­ne­rii pleacă la oraş sau din ţară şi uită să mai vină acasă. Sunt cătune unde au mai rămas doar două, trei gospodării în picioare, restul fiind doar ruine în­ghiţite de bălării. Aici şi-a ales să trăiască doctorul Christian, sau Ciubo, cum îi spun prietenii. Nu e ca­să în care el să nu fi intrat, nu e om pe care el să nu-l fi consultat sau îngrijit măcar o dată. Fie fur­tună sau nămeţi cât casa, a traversat munţii de câte ori a fost chemat. Cu sania sau pe jos, pe cărări pus­tii, uneori în miezul nopţii, cu raniţa burduşită de ins­tru­mente medicale. De 25 de ani, fostul şef de pro­mo­ţie la Medicină face asta necontenit, cu-aceeaşi pa­siune şi dorinţă de a fi alături de cei uitaţi de lume.
Ajung la poarta lui şi îl strig. Stă într-o casă veche pe care aveam să aflu că a cumpărat-o acum câţiva ani, încercând să o extindă fără să-i strice ni­mic din aspectul ei stră­moşesc. Apare în pragul uşii şi vine cu paşi ho­tărâţi spre poartă. Are un chip se­nin, de om cu sufletul deschis şi ge­ne­ros. Poartă o barbă albă şi nişte ochelari cu rame mari, care-i dau un aer no­bil, de intelectual rasat. "Bună ziua", îmi zi­ce zâmbind larg, cu zâm­betul acela al omu­lui care nu mai ştie de­mult ce e supărarea. "Poftiţi, vă aş­tep­tam!". Îmi deschide poarta şi mă invită în casă. Azi e duminică şi, de obicei, ziua de duminică şi-o petrece citind. Intrăm în odaia de zi, o cameră mai ma­re, cu jilţuri din lemn şi rafturi ticsite cu cărţi. Pes­te tot e dezor­dine, stau lucruri aşe­zate haotic, cărţi claie peste grămadă, ceşti de ceai lăsate ne­spă­late pe ma­să, haine uitate pe scaun. Pentru el însă, e prea puţin important să se gândească la toate astea, nici timp nu prea are să facă ordine printre lucruri. E un om de acţiune, de dimineaţa până seara nu stă lo­cului, merge la dispensar, apoi vede bol­navii aca­să, iar când e mai liber, pleacă în drumeţii, explorând peş­te­rile din împrejurimi. Doctorul Ciubo este şi un speolog renumit, iar stabi­li­rea lui aici, la Gârda de Sus, are o legătură so­lidă cu această pasiune, zona fiind plină de peşteri mai mult sau mai puţin cunos­cute.
- Eu am 51 de ani şi cred că avem cam aceeaşi vârstă, îmi zice. Aşa că hai mai bine să ne tutuim.
Îmi aduce o cană cu ceai din plante culese de el şi-apoi se aşază pe scaun.
- Nu ştiu cu ce să încep, nu prea îmi place să vorbesc despre mine. Mai bine pu­ne-mi tu între­bări.
- Cum de-ai ales să fii doctor tocmai aici?, îl întreb brusc, fără ocolişuri.
Zâmbeşte timid, sorbind din ceaşca cu ceai.
- Păi nu-i mare lucru, îmi zice cu modestie. Ca să-ţi răs­pund, tre­­buie să-ţi vor­besc puţin şi des­pre o altă pasiune a mea, în afară de medicină: speo­lo­gia. Pe strada pe ca­re am copilărit, în cen­trul Bucu­reş­tiu­­lui, se afla se­diul Ins­ti­tutului de Spe­o­logie Emil Ra­co­viţă, unde petre­ceam ore în şir, ui­tân­du-mă la po­ze­le afişate la poartă. Mai târziu, la Li­ceul German, pe ca­re l-am absolvit, l-am avut pro­fesor la biologie pe Şer­ban Sârbu, un re­nu­mit speo­log, ca­re astăzi este doc­tor în ştiinţe şi predă la Universi­tatea din Cin­cinnati. El a fost cel care mi-a deschis apetitul pen­tru speologie. Avea un har mi­nunat de a ne povesti despre corpul uman, dar şi des­pre frumuseţile peşterilor. Apoi, mai era şi me­canicul şcolii, şi el pasionat de speologie şi orga­nizator de drumeţii în zonele carstice. Aşa au început primele mele scufundări în peşteri. Erau aventuri foarte tentante pentru noi, nişte elevi de clasa a noua. Ne simţeam precum eroii din "Cire­şarii". În clasa a zecea m-am înscris în Clubul de Speologie Focul Viu şi de-aici a început treaba serioasă, cu tabere, cercetări, explorări. Însă părinţii mă tot întrebau ce vreau să fac mai departe, pentru ce facultate mă pregătesc? În clasa a unsprezecea, am ajuns la concluzia că me­dicina mi s-ar potrivi cel mai bine. Nu doar pen­tru că îmi plăcea biologia sau chimia, ci şi pentru că îmi plăcea, pur şi simplu, să ajut, să fac bine al­tora. Am intrat la Medicină prin­tre primii şi apoi am mers în paralel cu facul­tatea şi speologia. Le-am făcut pe amândouă la fel de bine, zic eu. Sau măcar cu acelaşi devotament. În '90, am absolvit facultatea şi a urmat stagiatura pe care am făcut-o în Bucureşti, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, sec­ţia ortopedie. Toată lumea era mulţumită de situaţia asta, mai ales părinţii mei, care voiau să mă ştie cât mai aproape de casă. Însă eu nu prea îmi găseam locul, încă de-atunci mă bătea gândul să mă mut undeva la ţară, să fiu lângă oamenii neajutoraţi de acolo şi, dacă se poate, să fie şi o zonă cu peşteri. Nu puteam face speologie de la Bucureşti, era clar. N-am spus nimănui ce vreau să fac, am început să cumpăr în fiecare săp­tămână revista Viaţa me­dicală, pentru că acolo apă­reau mereu posturile de medici scoase la concurs prin ţară. Mama însă s-a prins imediat de planul meu şi a început să-mi ascundă revistele. Atunci îmi cumpăram altele şi le ascundeam şi eu de ea. Şi uite aşa, după vreo doi ani de joacă din asta, am găsit ce visam: trei posturi scoase la con­curs în zone carstice, două în Apuseni, unul în Me­he­dinţi. Am ales comuna Gârda de Sus din Apuseni, pentru că aici erau peşterile care mă fascinau cel mai mult, în special cea de la Zgurăşti, care ascunde cel mai mare lac subteran din Ro­mâ­nia. Aşa că într-o zi mi-am făcut bagajul şi, în ciuda insistenţelor venite din partea părinţilor, am venit la Gârda. Şi iată-mă aici, de aproape 25 de ani.

Medic şi speolog

Primii ani nu au fost deloc uşori pentru el. Să fii medic într-un colţ de lume pierdut printre munţi era o veritabilă aventură. La început a locuit în dis­pen­sarul comunei, unde nu avea decât o chiuvetă cu instalaţia spartă. O repara într-un loc şi se spărgea în altul, aşa că în prima iarnă, apa era sloiuri de ghea­ţă. Dispensarul era dotat cu un telefon vechi, cu manivelă, iar atunci când voia să vorbească cu pă­rinţii, învârtea până răspundea centralista din sat, apoi centralista îi făcea legătura cu centrala din Câm­­­peni, şi-abia pe urmă putea vorbi cu Bucu­reş­tiul. Dacă avea o urgenţă, învârtea manivela, uneori, chiar şi o jumătate de oră, ca să cheme o am­bulanţă. În comună nu exista niciun drum asfaltat, iar unele cătune sunt şi la 15 kilometri de centrul co­munei, adică de dispensar. Mergea de cele mai multe ori pe jos, sau cu căruţa, dacă găsea vreuna pe drum. Iarna, deşi avea o sanie trasă de cai, pre­fera să mear­gă tot pe jos, ca să nu îngheţe stând pe băn­cuţa din spate. Mai târziu a reuşit să achizi­ţioneze o Dacie pa­puc, cu care făcea adevărate ra­liuri off road prin­tre colinele răsfirate prin munţi. Bani nu prea avea, salariul lui era mai mic decât al asistentei de la dis­pensar. Însă cu toate greutăţile astea pe cap, doc­torul Ciubotărescu a prins mare drag de meleagurile de-aici. A început să-i îndră­geas­că pe oameni, să le înveţe şi respecte obi­ce­iurile, să se obişnuiască cu graiul lor plin de regio­nalisme.
- Ţin minte că odată, când am consultat o fe­meie mai în vârstă, i-am zis că ar trebui să-i dau o reţetă, şi să vedem cum facem, ori vin eu să i-o aduc, ori vine ea la dispensar. Şi ea mi-a răspuns: "Nu vă faceţi griji, domn doctor, că urlu eu mâine până în Gârda." Şi m-am tot întrebat, ce e cu urlatul ăsta? O fi o formă de-a lor de comunicare? Abia mai târziu am aflat că aici a urla în­seamnă a coborî mun­tele, iar a guri înseamnă a urca. Şi-s multe ase­me­nea cuvinte pe care le au. Mi-s tare dragi oamenii ăştia!
La început, a venit la Gârda cu prietena lui, însă la scurt timp, ea n-a mai putut îndura condiţiile aspre de aici şi s-a mutat la Oradea. De-atunci, Ciubo trăieşte singur, ca un as­cet. Nu-i place să iasă în lume, nu participă la nicio activitate din comună, iar asta a făcut să pară pentru mulţi un om ciudat. "Doctorul care se bagă în hude", aşa mai spun unii despre el, referindu-se la pasiunea lui pentru peşteri. Dar nu o spun deloc cu dispreţ, ba dimpotrivă, oamenii îi respectă obiceiul ăsta de a scotoci prin măruntaiele pământului.
- Pasiunea mea pentru speologie a tot crescut de când sunt aici. La început, am făcut chiar câteva tabere documentare, veneau speologi din toată ţara şi dormeau la mine. Dacă nu aveam activităţile astea, poate n-aş fi rezistat să rămân aici. Am făcut o asociaţie cu sediul aici, în Gârda, şi am început să explorăm toate peşterile din zonă. Am descoperit galerii noi, am făcut hărţi, poze, am filmat, am ecologizat unele peşteri turistice. Prin­cipiul meu, care de fapt e regula de aur a speologiei, este că din peşteră nu ai voie să iei nimic, în afară de imagini, nu ai voie să omori nimic, în afară de tim­pul tău, şi nu ai voie să laşi nimic, nici mă­car urma paşilor. Ţin minte că odată, re­numitul pro­fesor Coroiu, un mare spe­cialist speolog, ne-a avertizat că în peştera Poarta lui Io­nele, de-aici, de la Gârda, exista un spaţiu în care s-au găsit urme pe pereţi ale unei foste colonii de lilieci de maternitate, adi­că lilieci care veneau acolo ca să-şi creas­că puii. Peştera fusese ame­na­jată prin 1988 pentru turism, fusese lăr­gită o sală şi fuseseră făcute nişte scări. Şi atunci ne-am apucat să o reamenajăm, adică să aducem peş­tera la stadiul ei na­tural. Am scos ame­najările şi am zidit ce fu­sese lărgit. În pri­mul an după recons­trucţia ecologică, a reapărut colonia de lilieci de maternitate. Ştiu că pare ciudat, dar pentru noi, pentru mine, personal, asta a fost o mare victorie.

Reţeta fericirii

A primit un telefon şi trebuie să mear­gă puţin mai sus, într-un cătun, la o femeie care nu se simte prea bine de câteva zile. Sunt vreo cinci kilometri până acolo şi mă întreabă dacă vreau să-l însoţesc, să facem o plimbare pe jos. Îşi ia rucsacul cu ins­tru­mentele medicale în spate şi ieşim în stradă, urcând o pantă uşoară. Apoi, cu o vervă molipsi­toa­re, se pune pe vorbă şi începe să-mi po­vestească despre istoricul comunei, despre fiecare cătun în parte, despre cum era pe-aici atunci când a venit el, cum învăţau copiii la lampa cu gaz, cum sunt gru­pate gospodăriile în pâlcuri şi cum se în­tâmplă să mergi şi jumătate de ceas de la o casă la alta. Îmi ara­tă apoi împrejurimile, acolo, sus, e Gheţari, un sat cu vreo 35 de case, iar şi mai sus, la vreo 15 ki­lometri de centrul comunei, printre coa­mele alea de mun­te, se ascunde satul Ocoa­le, un veritabil muzeu al tradiţiilor din zonă.
- Aşa sunt satele în Apuseni, pâlcuri răsfirate de case, ca­re acoperă supra­feţe foarte mari. De când se ştiu, oamenii de-aici trăiesc din ex­ploa­tarea pă­durilor şi din creşterea ani­malelor. Vara duc anima­lele acolo, sus, la Călineasa, la păşunat, ca să lase să crească iarba pe lângă case. Se mută şi ei acolo şi mai re­vin acasă spre sfâr­şitul lui iulie, când în­cepe cositul. Au nişte rânduieli dum­nezeieşti, nimic nu e la întâmplare. Păcat însă că toate astea se pierd, că tinerii plea­că şi nu mai e cine să ducă mai de­parte asemenea obi­ceiuri. E păcat, mare păcat, comunităţile astea dacă dispar, nu mai pot reînvia ni­cio­dată. Eu fac tot ce pot ca să nu se întâmple asta, încerc să promovez turismul din zonă, aduc oameni să vadă toate minunăţiile astea, poate aşa mai rămân tinerii acasă, poate realizează şi ei în ce paradis le-a fost dat să trăiască.
După o jumătate de oră de plutit printre poveşti şi privelişti de vis, am ajuns la poarta femeii. E o casă bătrânească, pare că abia se mai ţine în temelii. Până la primul vecin sunt câteva sute de metri. Femeia e singură, moşul ei a murit acum vreo doi ani. Ne-aşteaptă în pragul casei, zâmbeşte puţin chi­nuit, şi-apoi îi spu­ne doctorului ce-o supără. Că nu prea mai are vla­gă, că o ia obo­sea­la de cum mişcă o strachină de colo până colo. După cum îşi vor­besc, de­duc că se cu­nosc bine, că doc­torul nu e pen­tru prima dată aici. Scoate din rucsac tensio­metrul şi în­cepe s-o consulte.
- Cam mică ten­siunea, îi zice.
- D-apăi o fi os­tenit şi inima asta a mea. S-o pustiit de tot de-atâta singurătate, că numa' io cu Dumne­zeu mai suntem în casa asta!
Doctorul o consultă atent, îi înşiră câteva ali­mente de care se poate lipsi şi o roagă insistent să bea multă apă.
- Toată ziua am băut numa' zamă de urzici, zice ea. Că simt eu cum îmi mai dă putere.
La plecare, doctorul îi spune că nu-i bai mare, că trebuie doar să fie mai atentă, că o să revină mâine dimineaţă şi, la nevoie, o să-i dea o trimitere şi o s-o ducă el cu maşina până la Câmpeni, s-o vadă şi un cardiolog. Femeia îl priveşte recunos­cătoare şi ne conduce spre poartă.
- D-apăi îi tare greu, ne zice pe drum. De când s-o dus moşul meu, nu mai am putere să fac nimica. Copiii-s cu viaţa lor, la oraş, abia îi mai văd la faţă. Ce să-i faci, asta-i viaţa, când ştii că mai e puţin şi s-a gătat.
O luăm înapoi, pe drumul spre Gârda. Se apro­pie seara şi soarele nu prea mai are putere.
- Miroase deja a toamnă, zice doctorul. Să vii vara aici, să vezi cum miroase iarba, când ies oa­menii la cosit. Se zice că fâneţele de-aici au o bo­gă­ţie şi-o diversitate botanică rar egalată în lume. De-aia animalele sunt aşa sănătoase. Pentru oa­menii ăştia, animalul din bătătură e cea mai va­lo­roasă comoară. De multe ori, se îngrijesc mai mult de sănătatea animalelor decât de a lor. Mi s-a în­tâmplat să merg la ei şi să mă ducă în grajd, să le văd vaca. Să uite complet de problemele lor de să­nă­tate. Îmi place tare mult să merg acasă la oamenii ăştia. Să văd cum trăiesc, cum îşi ţin mâncarea, plantele pentru ceai, străchinile, cum miroase acolo, să îi aud cum vorbesc, cum îmi povestesc despre viaţa lor. De multe ori aşa culeg informaţii care mă ajută să înţeleg mai bine cum a apărut ori s-a cronicizat o boală şi ce anume trebuie să schimbe în viaţa lor, ca să le fie mai bine. E total diferit faţă de o banală consultaţie la cabinetul medical. Îmi place tare mult ce fac, de-asta am ales să fiu medic aici, în locul ăsta minunat.
Ne-am despărţit în faţa casei din Gârda. Ne-am îmbrăţişat, ca doi prieteni vechi. Am plecat de-acolo cu o stare de bine pe care rar am simţit-o. Au fost câteva ore în care el, un medic anonim de ţară, mi-a arătat cât de puţin îţi trebuie ca să fii fericit.

Epilog

Doctorul Christian Ciubotărescu este unul dintre cei mai valoroşi speologi din ţară. A realizat hărţi pen­tru 300 de peşteri şi sectoare de peşteri. A vizitat peşteri importante din Franţa, Marea Britanie, Slo­venia, Slovacia. Prin asociaţia pe care o conduce, sprijină din plin activitatea cercetătorilor de la Institutul de Speologie Emil Racoviţă. Din banii agonisiţi, reuşeşte să fie la zi cu tot ce înseamnă aparate foto, camere de filmat şi accesorii, realizând multe documentare ştiinţifice, străbătând uneori ore întregi prin peşteri doar pentru o singură fotografie. Ca medic de ţară, a reuşit să se asocieze cu alţi medici din Valea Arieşului Mare şi să facă un centru de permanenţă care să asigure accesul populaţiei din zonă la serviciile medicale. Iar ca locuitor al co­munei Gârda de Sus, duce o luptă înverşunată pen­tru continuitatea tradiţiilor şi pentru salvarea satelor din Apuseni de la depopulare.

Foto: DREAMSTIME (2), 123 RF