Numele prozatorului bosniaco-american Aleksandar Hemon (n. 1964) nu e necunoscut la noi, după ce în ultimul deceniu, la Polirom i-a fost tradus romanul "Proiectul Lazarus" şi volumul de nuvele "Omul de nicăieri", iar la noua editură (cu apariţii tot una şi una), Black Button, volumul de povestiri "Iubire şi obstacole". Toate lăudate de critică, pe bună dreptate. Cei care nu le-au citit încă, îl pot cunoaşte pe acest scriitor de vocaţie, prin cartea pe care o recomand azi, alcătuită din fragmente autobiografice. Iniţial, capitolele ei au fost articole publicate separat între 2000 şi 2012, majoritatea în "The New Yorker", dar abia prin adiţionarea lor, Hemon îşi arată capacitatea de a te face să trăieşti împreună cu el, încercările ce i-au fost date. Născut la Sarajevo, cu o mamă bosniacă şi un tată de origine ucrainiană, Sasha a copilărit cu gaşca de multe neamuri din cartier, şi-a făcut şcoala şi facultatea de filosofie în oraşul natal, a trăit acolo boema cosmopolită a anilor '80 şi a lucrat ca jurnalist cultural, înainte ca, în 1992 să plece cu o bursă în S.U.A. Din acel an, viaţa i s-a bifurcat. A ajuns la Chicago, cu puţin timp înainte ca sârbii să atace Bosnia, şi Sarajevo să fie asediat, aşa că nu s-a mai putut întoarce. Din fericire, părinţii şi sora lui au reuşit să se refugieze şi ei, în 1993, în Canada (consideraţiile lui Hemon despre imigrare, efortul de integrare în noua ţară şi păstrarea unei identităţi etnice sunt valabile şi pentru milioanele de emigranţi români). Grozăviile războiului din Iugoslavia, urmărite de peste ocean, rolul sinistru al lui Radovan Karadzic ("a putut să-şi dezvolte la capacitate maximă potenţialul inuman"), stupefacţia că un profesor adorat în facultate, un intelectual rafinat, a putut deveni un fanatic participant la genocid - se împletesc cu suferinţa de a vedea lumea ce fusese a lui, distrusă, şi la propriu, şi la figurat, de ură şi bestialitate. Prima întoarcere la Sarajevo în 1997 îi dă proporţiile dezastrului: moartea s-a insinuat peste tot în locurile familiare, schilodind şi sufletele celor rămaşi în viaţă. Alte capitole povestesc, fără patetism, adesea cu autoironie, adaptarea lui la Chicago, relocarea în altă lume şi altă limbă, singurătatea iniţială. Primul care îl ajută să iasă din izolare şi să-şi facă noi relaţii e sportul - fotbalul şi şahul, cu regulile lor universale ca limbaj comun. Portretul oraşului prin oameni, aşa cum făcuse şi cu Sarajevo, e excepţional. Cele două căsnicii, complicaţia de a trăi, absurdul ce ne guvernează vieţile, relaţia părinţi-copii, fac subiectul altor povestiri de sine, "cu impact emoţional". Cea mai răvăşitoare este despre boala şi moartea, la doar 9 ani, a fetiţei sale mijlocii, Isabel, născută cu o tumoră pe creier. Salvarea lui Hemon din tragediile proprii e scrisul: "Personajele fictive mi-au permis să înţeleg ceea ce îmi era greu de înţeles"; "Imaginaţia narativă - şi astfel ficţiunea - este un instrument elementar de supravieţuire. Procesăm lumea spunând poveşti şi producem cunoaştere umană prin cuplarea cu eurile noastre imaginate". Însă în această carte de nonficţiune, Hemon produce cunoaştere umană, povestind cu mare talent realităţi trăite.
Selecţia "Formula AS"
* Aleksandar Hemon, "Cartea vieţilor mele", traducere de Anca Dumitrescu, Editura Black Button Books (www. blackbutton.ro), 180 p.
Numele prozatorului bosniaco-american Aleksandar Hemon (n. 1964) nu e necunoscut la noi, după ce în ultimul deceniu, la Polirom i-a fost tradus romanul "Proiectul Lazarus" şi volumul de nuvele "Omul de nicăieri", iar la noua editură (cu apariţii tot una şi una), Black Button, volumul de povestiri "Iubire şi obstacole". Toate lăudate de critică, pe bună dreptate. Cei care nu le-au citit încă, îl pot cunoaşte pe acest scriitor de vocaţie, prin cartea pe care o recomand azi, alcătuită din fragmente autobiografice. Iniţial, capitolele ei au fost articole publicate separat între 2000 şi 2012, majoritatea în "The New Yorker", dar abia prin adiţionarea lor, Hemon îşi arată capacitatea de a te face să trăieşti împreună cu el, încercările ce i-au fost date. Născut la Sarajevo, cu o mamă bosniacă şi un tată de origine ucrainiană, Sasha a copilărit cu gaşca de multe neamuri din cartier, şi-a făcut şcoala şi facultatea de filosofie în oraşul natal, a trăit acolo boema cosmopolită a anilor '80 şi a lucrat ca jurnalist cultural, înainte ca, în 1992 să plece cu o bursă în S.U.A. Din acel an, viaţa i s-a bifurcat. A ajuns la Chicago, cu puţin timp înainte ca sârbii să atace Bosnia, şi Sarajevo să fie asediat, aşa că nu s-a mai putut întoarce. Din fericire, părinţii şi sora lui au reuşit să se refugieze şi ei, în 1993, în Canada (consideraţiile lui Hemon despre imigrare, efortul de integrare în noua ţară şi păstrarea unei identităţi etnice sunt valabile şi pentru milioanele de emigranţi români). Grozăviile războiului din Iugoslavia, urmărite de peste ocean, rolul sinistru al lui Radovan Karadzic ("a putut să-şi dezvolte la capacitate maximă potenţialul inuman"), stupefacţia că un profesor adorat în facultate, un intelectual rafinat, a putut deveni un fanatic participant la genocid - se împletesc cu suferinţa de a vedea lumea ce fusese a lui, distrusă, şi la propriu, şi la figurat, de ură şi bestialitate. Prima întoarcere la Sarajevo în 1997 îi dă proporţiile dezastrului: moartea s-a insinuat peste tot în locurile familiare, schilodind şi sufletele celor rămaşi în viaţă. Alte capitole povestesc, fără patetism, adesea cu autoironie, adaptarea lui la Chicago, relocarea în altă lume şi altă limbă, singurătatea iniţială. Primul care îl ajută să iasă din izolare şi să-şi facă noi relaţii e sportul - fotbalul şi şahul, cu regulile lor universale ca limbaj comun. Portretul oraşului prin oameni, aşa cum făcuse şi cu Sarajevo, e excepţional. Cele două căsnicii, complicaţia de a trăi, absurdul ce ne guvernează vieţile, relaţia părinţi-copii, fac subiectul altor povestiri de sine, "cu impact emoţional". Cea mai răvăşitoare este despre boala şi moartea, la doar 9 ani, a fetiţei sale mijlocii, Isabel, născută cu o tumoră pe creier. Salvarea lui Hemon din tragediile proprii e scrisul: "Personajele fictive mi-au permis să înţeleg ceea ce îmi era greu de înţeles"; "Imaginaţia narativă - şi astfel ficţiunea - este un instrument elementar de supravieţuire. Procesăm lumea spunând poveşti şi producem cunoaştere umană prin cuplarea cu eurile noastre imaginate". Însă în această carte de nonficţiune, Hemon produce cunoaştere umană, povestind cu mare talent realităţi trăite.
Numele prozatorului bosniaco-american Aleksandar Hemon (n. 1964) nu e necunoscut la noi, după ce în ultimul deceniu, la Polirom i-a fost tradus romanul "Proiectul Lazarus" şi volumul de nuvele "Omul de nicăieri", iar la noua editură (cu apariţii tot una şi una), Black Button, volumul de povestiri "Iubire şi obstacole". Toate lăudate de critică, pe bună dreptate. Cei care nu le-au citit încă, îl pot cunoaşte pe acest scriitor de vocaţie, prin cartea pe care o recomand azi, alcătuită din fragmente autobiografice. Iniţial, capitolele ei au fost articole publicate separat între 2000 şi 2012, majoritatea în "The New Yorker", dar abia prin adiţionarea lor, Hemon îşi arată capacitatea de a te face să trăieşti împreună cu el, încercările ce i-au fost date. Născut la Sarajevo, cu o mamă bosniacă şi un tată de origine ucrainiană, Sasha a copilărit cu gaşca de multe neamuri din cartier, şi-a făcut şcoala şi facultatea de filosofie în oraşul natal, a trăit acolo boema cosmopolită a anilor '80 şi a lucrat ca jurnalist cultural, înainte ca, în 1992 să plece cu o bursă în S.U.A. Din acel an, viaţa i s-a bifurcat. A ajuns la Chicago, cu puţin timp înainte ca sârbii să atace Bosnia, şi Sarajevo să fie asediat, aşa că nu s-a mai putut întoarce. Din fericire, părinţii şi sora lui au reuşit să se refugieze şi ei, în 1993, în Canada (consideraţiile lui Hemon despre imigrare, efortul de integrare în noua ţară şi păstrarea unei identităţi etnice sunt valabile şi pentru milioanele de emigranţi români). Grozăviile războiului din Iugoslavia, urmărite de peste ocean, rolul sinistru al lui Radovan Karadzic ("a putut să-şi dezvolte la capacitate maximă potenţialul inuman"), stupefacţia că un profesor adorat în facultate, un intelectual rafinat, a putut deveni un fanatic participant la genocid - se împletesc cu suferinţa de a vedea lumea ce fusese a lui, distrusă, şi la propriu, şi la figurat, de ură şi bestialitate. Prima întoarcere la Sarajevo în 1997 îi dă proporţiile dezastrului: moartea s-a insinuat peste tot în locurile familiare, schilodind şi sufletele celor rămaşi în viaţă. Alte capitole povestesc, fără patetism, adesea cu autoironie, adaptarea lui la Chicago, relocarea în altă lume şi altă limbă, singurătatea iniţială. Primul care îl ajută să iasă din izolare şi să-şi facă noi relaţii e sportul - fotbalul şi şahul, cu regulile lor universale ca limbaj comun. Portretul oraşului prin oameni, aşa cum făcuse şi cu Sarajevo, e excepţional. Cele două căsnicii, complicaţia de a trăi, absurdul ce ne guvernează vieţile, relaţia părinţi-copii, fac subiectul altor povestiri de sine, "cu impact emoţional". Cea mai răvăşitoare este despre boala şi moartea, la doar 9 ani, a fetiţei sale mijlocii, Isabel, născută cu o tumoră pe creier. Salvarea lui Hemon din tragediile proprii e scrisul: "Personajele fictive mi-au permis să înţeleg ceea ce îmi era greu de înţeles"; "Imaginaţia narativă - şi astfel ficţiunea - este un instrument elementar de supravieţuire. Procesăm lumea spunând poveşti şi producem cunoaştere umană prin cuplarea cu eurile noastre imaginate". Însă în această carte de nonficţiune, Hemon produce cunoaştere umană, povestind cu mare talent realităţi trăite.
Alte articole din acest numar
- Povestea unui medic de ţară
- IOAN HOLENDER - "Ataşamentul meu pentru România este mai mare acum, decât oricând în cursul vieţii mele"
- SCORPIONUL - Ce fel de relaţii avem cu lumea?
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
