Călătorie într-o fotografie - OLGA MĂRGINEAN: "Eu nu pictez flori, eu îmi pictez gândurile"

O pictoriță "cu capul în nori"

Mă așteptam să mă întâmpine cu un teanc de fotografii alb negru sau să mă tragă de mână spre cufere vechi, pline ochi cu imagini zimțate. În locul lor, pictorița Olga Morărescu Mărginean m-a plimbat printre flori. În lucrările de pe pereți, în cele care așteptau cuminți sprijinite de mobile, în propriul album și-n plan­șe­le așezate unele peste altele - frunzele, florile, mu­gurii și semințele mi-au spus fiecare câte-o poveste. Una scurtă, intensă și plină de tâlc, exact ca un haiku japonez.

- N-ați pregătit prea multe foto­grafii. Nu țineți la amintirile dvs., doam­na Mărginean?

- Ba da, țin la ele, dar, vedeți, pentru mine, fo­tografiile nu sunt ceva tot atât de real și de atrăgător ca un portret sau ca o floare. Dacă e să mă întorc la o ima­gine din trecut, prefer să mă întorc la o lucrare de-a mea, pentru că iureșul de gân­duri din capul meu trece și acolo, pe foaie. Uitați, de pildă, tot acest ciclu al păsării cu pană de păun în cioc! E pasărea care-și poar­tă do­rin­țele și spe­ranțele, care sunt întot­dea­una mai mari și mai strivitoare decât pro­prii­le posibi­lități. E suficient să mă uit la ima­ginile aces­tea și mă transpun în mijlocul anilor '80.

- Și totuși, dacă ar fi să alegeți o fotografie pe marginea căreia să povestim, care ar fi aceea?

- Cel mai probabil, fotografia cu mine încon­ju­rată de flori, într-un colț al casei, pe care am pus-o și în albumul meu. Flori și crenguțe, ramuri cu păstăi, o pană de păun găsită pe jos, un cuib de pasăre prins pe o creangă, părăsit la venirea iernii - astea sunt modelele mele de inspirație. Îmi place să pictez ce alții nu bagă în seamă: petale, dar și semințe sau fructe uscate. Am fost odată în vizită la cineva care avea o grădină foarte frumoasă. La plecare, mi-a zis : "Alege-ți de aici ce flori vrei". Eu mi-am ales o cârciu­mă­reasă care nu avea decât o petală, dar avea în mijloc un bulb splendid. Ăla mă inte­­resa pe mine.

- Aveați de mică această atenție la detalii?

- Da, cred că am avut de mică o sensibilitate exacerbată către frumos. La care s-a adăugat o curiozitate uriașă, pentru tot ce ținea de cultură. M-am născut la Craiova, dintr-un tată craiovean, înalt, brunet și o mamă bucureșteană, blondă cu ochi albaștri. Până la șapte ani, am locuit acolo, într-o casă foarte mare. Tatăl meu, Bucur Morărescu, era traducător din Proust, un om extrem de cultivat, cu o solidă educație germano-franceză. Când încă nici nu intrasem la școală, îmi citea din Tacit și alți istorici romani. Știa de toate, puteam să-l întreb orice. De la el am moștenit nu doar toată opera lui Proust în ediția princeps, ci și o dragoste de cărți care nu m-a mai lăsat niciodată.

- Și după șapte ani, ce s-a întâmplat?

- După ce am împlinit șapte ani, a venit re­gimul comunist la putere și a trebuit să renunțăm la casă și la grădina noastră mare. Ne-am refugiat la Brașov, unde tata s-a angajat la Gazmetan. Dar într-o zi, ducându-se mama să cumpere pâine, a fost prinsă la o razie, că nu avea buletin de oraș. Și a venit imediat Miliția, ne-a încărcat în camioane cu toate lucrurile, ne-a dus la gară și ne-a băgat în niște vagoane de vite, apoi a bătut piroane în ușile vagonului de lemn și ne-a dus până la Blaj. Era un tren numai cu deportați. La Blaj, ne-a lăsat pe o linie de tren moartă. Nu mai aveam decât niște saltele, două cufere cu haine și un cuier. Așa am ajuns în gospodăria unui țăran dintr-un sat alăturat și ne-am instalat în bucătăria de vară, o cămăruță lipită de grajd, cu pământ pe jos. Ca să ajung la școală în Blaj, vara treceam Târnava, desculță, cu încălțările în mână.

- Vremuri grele...

- Da, erau vremuri de persecuție, tatăl meu avu­sese pământ, de aia nu era lăsat în pace. Țin minte că aveam colegi care nici nu se uitau la mine, fiind­că eram cu dosar. Norocul meu e că am învățat bine la școală, mergeam și la un cerc literar pe care îl găseam foarte interesant. Am intrat la liceu la Blaj și, fiindcă eram toată ziua la bibliotecă, m-au făcut un fel de ajutor de bibliotecar. Între timp, preotul de la Catedrala din Blaj și-a făcut pomană cu noi și ne-a dat o cameră într-o fostă tipografie a preoților, unde găseam tot timpul litere de plumb pe jos.

- Aveți o biografie care ar fi justificat o carieră literară. Cum ați ajuns la desen?

- Pasiunea mea pentru carte a fost mult mai puternică decât cea pentru desen. Citeam enorm, scriam poezii și visam să am un salon literar, în care să primesc diferite personalități culturale, doar să stau să le ascult. Pentru mine, la vârsta aceea, asta era summum-ul de fericire. Dar nu s-a putut ni­cio­dată, pentru că viața a fost grea cu noi. Cu talentul pentru desen a fost altfel, a fost dintotdeauna acolo, și tata desena foarte bine, și bunicul meu desena. Toată lumea la școală știa că desenez, făcusem portretele tuturor profesorilor și toți mă ridicau în slăvi. Mi-a fost foarte ușor să ajung la Arte.

- Aici, în fotografie, sunteți în atelier?

- Da, dar atelierul e în toată casa. De fapt, eu nu am avut niciodată un atelier, am lucrat pe unde am putut, fiindcă am încercat mereu să nu mă izolez, să fiu devotată și familiei, dar și pasiunilor mele.

- Și cum ați reușit?

- Cred că m-a ajutat Dumnezeu. Dacă v-aș spune câte am făcut în viață, nu m-ați crede. Am luptat 25 de ani să recuperez averi luate cu japca de comuniști, am stat ore și ore la ușile primăriilor și tribunalelor pentru câte o adeverință. Am crescut un copil, cu tot ce presupune asta. Am în­grijit multe persoane în vârstă din familie, le-am purtat prin spitale, am așteptat cu orele pe coridoare rezemată de faianța aia spălăcită. Sunt atâția artiști care spun că ei au nevoie de singurătate. Eu m-am întrebat într-o zi: "Tu, Olga, ai fi putut trăi fără fa­milie?". Și nu, n-aș fi putut trăi.

- Pentru mulți artiști, sacrificiul pen­tru artă merge până-n pânzele albe.

- Eu sunt dintre cei care spun că nici literatura, nici pictura nu pot trece înaintea unui om viu. Dar ăsta e felul meu. Eu nu țin atât de mult la propria persoană, mă pot dărui ușor celuilalt. Nu văd asta ca pe un sacrificiu, pentru că nu mi-a făcut niciodată rău. Faptul că ani în șir am putut fi de folos și familiei mele mi-a dat o profunzime care se vede în unele desene, pe care poate n-aș fi avut-o, dacă aș fi stat toată viața singură. Sunt mulți cei care se închid în atelier, care vor să nu mai aibă deloc contact cu viața, vor să fie ei creatori, cu de la sine putere. Dar dacă te închizi și te izolezi înainte de a fi acumulat, nu ai din ce hrăni arta ta.

- Și cum reușeați să vă auziți gân­durile, fără un loc numai al dvs.?

- Izolarea asta nu înseamnă nepărat să închizi ușa, e mai degrabă un proces interior, în care înveți să-ți pui niște bariere. Sigur că e mai ușor dacă ai unde să te retragi. Norocul meu e că atunci când mă concentrez pe o anumită treabă, nu văd și nu aud nimic în jur. Colegii mei de facultate știau asta și se amuzau aruncând cu gume de șters și ghemo­toace de hârtie în mine. Am și norocul unei familii foarte înțelegătoare. Când unul are treabă, celălalt se retrage imediat.

- Haideți să coborâm puțin în fotografia aceas­­­ta. Să ne imaginăm că prinde viață. Cum ara­­tă o zi în casa-atelier?

- Am câteva colțuri ale ei în care îmi place să stau să citesc sau să lucrez, în care mi-am așezat lucrurile, florile, modelele. Iarna, îmi place cel mai mult să urc în pod, vara, prefer să stau în grădină, printre meri sălbatici și hortensii, unde e mereu liniște. Dar înainte de orice, trebuie să plec la o plim­bare, să-mi adun niște crengi, niște frunze, uneori văd pe jos o crenguță care strigă: "Olga, ia-mă și pe mine!". O iau, o privesc prin rotire din toate unghiurile, să văd cum mi-ar putea vorbi mai mult. Aproape ca-ntr-un act de magie. Totul e să ai sensibilitatea necesară să auzi și să redai mai departe, când începi să pui mâna pe pensulă.

- Și ce urmăriți atunci când pictați?

- Forma primordială. Încerc să găsesc scheletul a ceea ce este și să-l despoi de tot ce încarcă inutil. Caut linia aceea, una singură eventual, care să ex­pri­me tot. Dar asta îmi ia muuult. Uneori, pri­vesc o frunză sau o crenguță săptămâni în­tregi, până când găsesc linia aceea. Apoi, din­tr-o dată, în câteva tușe, lucrarea e gata. Mun­ca unui pictor e și aceea de a vedea linia aceasta neschimbătoare din spatele a tot ceea ce e trecător. Ea nu e inventată de noi, picto­rii, ea există dintotdeauna. Noi doar o căutăm și o așezăm pe hârtie. Există chiar o carte des­pre pictori, pe care soțul meu mi-a dat-o când ne-am cunoscut. Se numește "Frații care văd".

- Splendid titlu!

- Și ce văd ei? Păi, treci pe lângă un gard ruginit, un gard pe care nu-l bagă nimeni în seamă, dar pictorul se oprește și zice: "Vai, ce culori frumoase sunt pe gardul ăsta". Ne plimbam în facultate cu profesorii noștri și se opreau câteodată brusc și spuneau: "Uite ce frumos cad umbrele aici! Uite raza asta de soare cum se reflectă". Talentul înseamnă darul de a vedea mai mult, care vine dintr-o anume sensibilitate la toate straturile realității.

- Din toate lucrurile care vă înconjurau, ați ales să pictați flori. Nu e prea facil, nu e prea puțin pentru dvs.?

- Din contră, am descoperit că pictând frunze și flori pot spune de fapt totul, nu rămâne nimic pe dinafară.

- Aveți vreo floare preferată?

- Nu, nu, le pictez pe toate, singurele lucruri care mă interesează sunt direcțiile pe care le fac crengile, funzele, ritmul lor inte­rior. De fapt, eu nu pictez flori, eu îmi pictez gândurile. Dacă aș putea, aș pune fiecărui tablou câte un titlu lung cât un poem.

"Miza mea e lumina"

- Când mă uit la lucrările dvs., mi se pare că transmit în primul rând foarte multă speranță. De unde vine toată lumina asta, doamna Mărginean?

- Din naștere, așa am fost de mic copil. De când m-am născut am râs încontinuu. Frumusețea, bine­le mă atrag, mă duc spre ele ca fluturele la bec. Nu caut decât lucrurile bune, de cele rele încerc să mă îndepărtez.

- Dar melancoliile, durerea, nu sunt și ele fer­tile pentru artă?

- Suferința, tristețea, durerea le consider în­cercări care ne sunt date, dar tot ca să ne dezvolte și mai mult sensibilitatea spre bine și spre frumos. Miza mea nu e urâtul, ci lumina. De aia, nici nu-mi place pictura expresionistă, nu suport să văd pe pânză bube, sânge, noroi.

- Priviți un pic fotografia pe care ați ales-o. Ce simțiți când vă uitați la ea?

- Mai nimic, e ca cineva străin de mine. Îmi vin în minte superbele versuri ale lui Pillat: "Ce straniu lucru: vremea! Deodată, pe perete/ Te vezi aievea numai în ștersele portrete/ Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta/ Căci timpul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...". Între faptele concrete ale vieții mele și lumea mea interioară a existat mereu un hău enorm. Am trăit mult în imaginație, n-am luat în seamă nici propria ființă, nici trecerea timpului. Eram mereu "plecată de-acasă" printre flori, păsări și cărți. Dacă trebuia să mă așez la masă, mă așezam, dar tot cu cartea lângă mine. Tata spunea: "Nu știu ce o să se aleagă de copilul ăsta, că e cu capul în nori".

- Ca toți artiștii, nu?

- Un copil de cinci ani a fost întrebat odată: "De ce crezi tu că artiștii sunt cu capul în nori?". Răspunsul lui a fost: "Pentru că vorbesc cu Dumnezeu".

- Superb răspuns. Am deci, în fața mea, o pictoriță cu capul în nori, care știe, totuși, să țină o familie și care rezolvă o groază de tre­buri de nerezolvat. Firea dvs. împacă multe contraste.

- Cred că deportarea m-a învățat să mă și descurc, altfel aș fi fost pierdută pentru cau­zele astea. Deportarea și frica. Teama că voi fi dată afară din școală, afară din serviciu, afa­ră din casă, pentru că aveam dosar prost. Asta m-a făcut să fiu extrem de con­ști­in­cioasă, chiar ieșită din comun. Dar natura mea nu era deloc așa. Când eram studentă, visam să-mi pot cumpăra o fustă de piele și o vestă de piele, pe care să nu le mai schimb câțiva ani, nu voiam să-mi mai bat capul cu lucruri neesențiale. Dumnezeu a avut grijă să-mi dea tot felul de încercări din care să învăț că avem și un corp pe care trebuie să-l respectăm, că nu putem trăi doar din aburi spirituali.

- Sunteți singură în fotografie. Singură prin­tre flori. Vă simțiți vreodată singură și-n viața de zi cu zi?

- Am avut întotdeauna nevoie de societate. Sunt o fire deschisă, sociabilă. Dar pe cât de mare nevoie am de oameni, pe atât de pretențioasă sunt. Sunt prietenoasă în exterior, dar nu oricine reușește să-mi treacă pragul cu adevărat. Am nevoie de timp să studiez un om, îi dau târcoale, îl amu­șinez să văd cum gândește. În rest, dacă pic­tez, numai singură nu mă simt. Pictatul e ca o transă. Stau acolo și cercetez lucru­rile. E o plăcere și o enormă pasiune, din care ies îmbogățită, mulțumită, limpezită, ener­gi­zată. Cu fiecare lucrare, ceva se în­no­­ieș­te și împrospătează în mine.

Un soț foarte ardelean

- Aș vrea să ne povestiți un pic despre una din marile întâlniri ale vieții dvs., cea cu pictorul Viorel Mărginean, care v-a devenit și soț.

- Iubirea aceasta s-a născut în primul rând dintr-o mare admirație pentru talen­tul lui ieșit din comun și pentru perse­ve­rența de a lucra, în care i se vede vocația pentru artă. Apoi, a fost și pasiunea comu­nă pe care o aveam pentru pictură...

- ...și același fel de a simți?

- Nu, nu, simțim foarte diferit, sunt între noi diferențe de la cer la pământ. El e foarte riguros, foarte ardelean, eu sunt mai aiurită, mai aeriană, mai împrăștiată cu mintea, cum spunea părintele Cleopa.

- Cum v-ați cunoscut soțul?

- Eram studenta lui. Dintre toți, el era profesorul care ne-a insuflat cel mai mult dragostea de pictură și pe care l-am admi­rat cel mai mult. Ne ducea la muzee, ne-a dus și la celebrul colecționar Apos­tol, care trăia în două camere mici ca boj­deuca lui Creangă, înțesate până la refuz de picturi. Îmi dădea sfaturi. Îmi dă și acum. Din fe­ri­cire, avem viziuni diferite, el are această viziune panoramică, eu am o viziune spre amă­nunt, ne completăm, nu ne supra­pu­nem. Admirația asta nu s-a stins niciodată.

- În familiile cu doi artiști se ajunge deseori la concurență.

- Eu sunt un om fără ambiții. Soțul meu m-a determinat să lucrez, el m-a convins să-mi compun cartea, altfel aș fi pictat doar de dragul picturii și nu aș fi expus niciodată. Partea asta de ieșit la pu­blic nu mă interesa. Și nu doar că nu am avut am­biții, dar nu mi-a plăcut niciodată să ies în evidență cu nimic. Așa a fost firea mea, să port un mare res­pect pentru persoana cealaltă, să fiu devotată ce­lui­lalt. Dacă aș fi fost vreo ambițioasă, probabil n-aș fi rezistat lângă el. Dar pe mine nu m-a interesat nicio­dată propria persoană și nici nu m-am consi­derat vreodată egala lui. El e un om extrem de bun, de multe ori mi se pare că el mă înțelege pe mine mai bine decât îl înțeleg eu pe el.

- E mult diferită Olga Mărginean din foto­gra­fie de cea de azi?

- Cred că pe atunci eram un pic mai melan­colică. Între timp, m-am debarasat de nostalgii. Acum, îmi sunt de ajuns mie însămi exact așa cum sunt în clipa asta. M-am împăcat cu mine și nu mai am așteptări. Oh, și când nu ai așteptări, câte îți mai vin de la viață! E și ăsta un secret, să știți: să nu te agăți de versiuni ale tale din trecut. Să accepți că ești mereu altcineva. M-ați pus să mă uit la foto­grafia asta. Ce văd? Văd că acum 15 ani eram alta. To­tul e fluid, nimic nu rămâne la fel. Dar dacă reu­șești să înțelegi asta, ești un om fericit !