IRINA SÂRBU - "Jazz-ul are mare legătură cu copilăria din noi"

Un "dascăl" de excepţie: Anca Parghel

- În ultimii zece ani, ai devenit un nume dis­tinct al muzicii de jazz româneşti, ba se spune chiar că reprezinţi "elita genului". Cum ai ajuns aşa de sus?

- Mă bucur că sunt per­cepută în felul ăsta, dar, sincer, eu nu mi-am făcut din acest calificativ un ţel. Ceea ce mi-am propus în viaţă, în general, nu doar în mu­zică, a fost ca tot ce fac să fac cât pot eu de bine. Să scot ce-i mai bun din fiinţa mea, descoperindu-mă pe mine însămi, să învăţ constant, să nu uit nicio clipă să caut binele şi frumosul şi să am curaj. Mai ales acest ultim "element" l-am învăţat de la Anca Parghel, pe care am cunoscut-o când aveam 19 ani. În perioada în care am stat alături de ea, Anca mi-a spus mereu: "Să ai curaj, să experimentezi şi să fii cea mai bună în ceea ce faci!" Un îndemn care s-a potrivit perfect şi cu educaţia primită de la părinţii şi bunicii mei. Aşa că niciodată nu m-am comparat cu alţii, dar am încercat întotdeauna să învăţ de la fiecare persoană cu care am intrat în contact, fie ea mai tânără sau mai în vârstă decât mine, cu studii înalte sau nu, cu experienţă mai mare sau mai mică... Şi în muzică, la fel: apreciez fiecare muzician sau interpret în parte, încerc să învăţ de la fiecare, nu judec pe ni­meni, nu am gelozii, căci consider că orice om are drumul lui şi chiar e loc pentru toată lumea. Un alt lucru pe care l-am învăţat de la Anca Parghel, care mi-a fost ca o a doua mamă. La rândul meu, încerc să transmit toate astea atât studenţilor cu care lucrez, cât şi colegilor sau oricărei alte persoane care îmi dau seama că doreşte să înveţe de la mine.

Sub bagheta bunicii

- Irina, îţi mărturisesc deschis că unul dintre ele­mentele seducţiei tale, pe lângă vocea ex­traor­dinară pe care o ai, e eleganţa, o eleganţă firească, de-a dreptul regală. Este o moştenire pe linie de familie?

- Cred că îmi vine din mai multă direcţii. Am cres­cut într-o familie care preţuieşte valorile tradi­ţio­nale, educaţia şi timpul acordat celor dragi. Bu­nicii mei erau medici, în Cluj, tatăl meu s-a născut în Si­biu, e cercetător fizician, dar cântă şi la pian, iar ma­ma a terminat Conservatorul la Cluj, cu spe­cia­lizarea Muzicologie, însă a studiat şi vioara timp de 18 ani. Sora mea şi cu mine am fost crescute cu teatru, cu ope­ră, cu concerte, cu cărţi, am fost învăţate să ne îmbrăcăm frumos şi decent, să ne comportăm în orice ocazie manierat, am fost învăţate să respectăm masa luată în familie, o masă care mereu era dichisită până la ultimul detaliu: aveam farfurii din porţelan, tacâmuri din argint, şer­vete... Bunica era o femeie extrem de ele­gantă, de rafinată şi de cultivată, care a ţinut foarte mult la educaţia fiicei şi apoi a nepoatelor: să învăţăm limbi stră­i­ne, să învăţăm un instrument, să fim instruite în ma­terie de artă... Or, toate lucrurile astea imprimă vieţii o anume eleganţă, care transpare şi în atitu­di­ne, şi în gesturi, şi în limbaj. Pe de altă parte, pro­ba­bil că eleganţa e şi un atribut nativ, fiindcă în clipa în care am înţeles de ce îmi place jazz-ul, mi-am dat seama că tocmai eleganţa acestui stil e ceea ce mă atrage cel mai mult. Se potriveşte perfect cu firea mea, eu fiind o persoană destul de liniştită, un suflet sentimental, nostalgic... Şi azi, când urc pe scenă, vreau să fiu impe­cabilă, de la interpretare, de la gesturi şi atitudine, de la modul în care con­cep repertoriul, în funcţie de tema concertului şi de public, şi până la hainele cu care mă îmbrac sau la mi­reasma cu care mă parfumez. Asta pentru că astfel îmi arăt respectul pen­tru meserie, pentru public şi pentru colegii mei. Consider că fiecare con­cert reprezintă un eveniment şi tre­buie să-l tratez ca atare: cu grijă şi cu smerenie. Şi, nu în ultimul rând, cred că eleganţa pe care ai remarcat-o are mare legătură şi cu Clujul copilăriei mele, dar nu neapărat în sensul de loc geografic, ci, mai curând, în sensul de epocă. În perioada copilăriei mele, şi dincolo de pragul casei noastre gă­seam o atmosferă elegantă, plină de nobleţe şi de bun simţ. Eu am mai prins încă un timp în care societatea şi oraşele păs­trau respectul pentru civilizaţie, pentru manierele elegante, pentru aspectul, comportamentul şi lim­bajul îngrijit, se purtau încă discuţiile despre cărţi sau muzică sau spectacole, discuţii argumentate şi elocvente. Ţin minte cu câtă fascinaţie priveam la tot ce mă înconjura, când mergeam cu părinţii sau cu bunicii în vizite, în Cluj, la prietenii lor. Eram fer­mecată de casele acelor oa­meni, care erau pline cu o­biec­­te de artă, eram fer­me­cată de conversaţiile la care asis­tam... Repet: în oraş, pe străzi, în casele oamenilor, era o atmosferă elegantă şi no­bilă şi plină de respect, iar ea, inevitabil, îi influenţează şi pe oameni şi, mai cu seamă pe copii. De-asta consider că acest oraş, Clujul, mi-a făcut un dar minunat, pe care con­tinui să-l preţuiesc şi pe care încerc să i-l transmit şi fiicei mele, Ana, deşi ea locuieşte în Bucureşti şi a prins o cu totul altă epocă, din punct de ve­dere social.

- Muzica, la fel ca şi eleganţa, a fost deci o moş­te­nire de familie!

- M-am împrietenit cu muzica la 5 ani, când ma­ma a decis că şi fiicelor ei le-ar prinde bine să în­veţe câte un instrument. Aşa că sora mea a în­ceput să studieze vioara, iar eu, pianul.

Bucuria muzicii

- Studiul unui instrument, începând de la 5 ani, înseamnă o viaţă destul de grea pentru un copil, indiferent cât de talentat ar fi. În timp ce străzile sunt pline de jocuri şi larmă, tu stai în casă şi faci exerciţii de digitaţie... Nu îţi pare rău de copilăria furată?

- Sub nicio formă nu-mi pare rău că am început să studiez muzica de la o vârstă atât de mică şi nici nu consider că mi s-a furat o parte din copilărie. Am avut noroc de o mamă înţeleaptă, care ne-a or­ganizat programul, mie şi surorii mele, astfel încât să nu tânjim după nimic, să nu fim în niciun fel frustrate: în fiecare zi aveam ore de învăţat pentru şcoală, aveam ore de studiu muzical, dar neapărat aveam şi ore de joacă. Iar noi ne-am adaptat rapid la acest program şi studiul muzical era o norma­li­tate, la fel ca spălatul pe dinţi. Plus că ne şi plăcea muzica. Mama nu ne-a obligat să continuăm cu stu­diul instrumentelor împotriva voinţei noastre. Iar plă­cerea aceasta era limpede din faptul că progre­sam şi că nu protestam ca în faţa unei corvezi. Noi şi în vacanţe, când mergeam la Cluj, aveam un pro­gram riguros, supravegheat de bunica: dimineaţa, făceam cu ea lecţii de germană şi de franceză, studiam la pian, respectiv la vioară, fiecare fetiţă în camera ei, urma masa de prânz, apoi, de la ora 2 la 5, citeam sau dormeam, iar de la 5 încolo aveam li­ber la joacă şi, serile, crede-mă, ne culcam atât de fe­ri­cite! Sigur, ce ţi-am povestit a fost valabil în pe­rioada copilăriei mele, astăzi e mai dificil să creşti un copil în felul pe care ţi l-am descris. Cei mici sunt asaltaţi în prezent de mult mai multe tentaţii, în special prin intermediul tehnicii - televizor, calculator, tablete etc. -, iar părinţilor le e greu să se ocupe atent de educaţia lor, din pricina lipsei de timp, pe de o parte, iar pe de altă parte, fiindcă nu mai există siguranţa zilei de mâine: majoritatea oa­menilor muncesc foarte mult şi, uneori, sunt plătiţi foarte prost în raport cu eforturile depuse. Deci sunt multe cazuri când părinţii nu mai au nici timp, nici energie, ca să se mai ocupe, îndeaproape, de copii. Cei mici sunt lăsaţi mai mult de capul lor, ceea ce se poate traduce prin comportamente re­bele. Din toate aceste motive, societatea arată azi altfel decât "pe vremea noastră" şi, din toate aceste motive, nici metodele de creştere a unui copil "de atunci" nu mai funcţio­nează decât cel mult parţial. Eu sunt conştientă de situaţie, căci mă gândesc foar­te mult la cum şi în ce fel trebuie să procedez cu fe­tiţa mea, ca s-o educ şi s-o instruiesc pe măsura po­tenţialului ei şi la nivelul standardului care mie mi se pare normal, dar adaptând metodele la societatea de azi, astfel încât Ana să se integreze, să funcţio­neze în această societate, fără probleme.

- Declicul biografiei tale s-a petrecut la Liceul de Muzică "George Enescu" din Bucureşti, unde l-ai cunoscut pe Andrei Tudor, fiul celebrului dirijor Ionel Tudor. El ţi-a făcut cunoştinţă cu jazz-ul, de care te-ai îndrăgostit, şi împreună aţi al­cătuit un duo muzical, cu care aţi început să ieşiţi în public. Doar că tu, în loc să alegi Con­servatorul, cum ar fi fost de aşteptat, ai dat la UNATC, la actorie. De ce ai trădat muzica?

- La momentul acela, îmi dădusem seama că nu aveam să devin o pianistă extraordinară, deci că nu puteam să merg pe drumul ăsta. În plus, pentru că ajunsesem să o ador pe Liza Minnelli, visam să fiu cântăreaţă de music-hall. Deci aveam neapărat nevoie şi de actorie, de unde opţiunea mea pentru UNATC. Sigur că atunci nu înţelegeam că Liza Minnelli trăieşte în America, unde music-hall-ul are o tradiţie, că acolo există o industrie doar pe acest gen artistic etc. Toate as­tea le-am realizat mai târ­ziu. În orice caz, m-am pre­gătit să dau admitere la Teatru, dar, luând în considerare şi varianta în care n-aş fi intrat, m-am pregătit şi pentru Conser­vator. Admiterea la Tea­tru era prima, cronologic, deci acolo m-am dus mai întâi. Şi-am intrat!

- A fost o opţiune corectă?

- Absolut! Am avut nişte profesori extraordi­nari, de la care am în­văţat enorm, iar lucrurile s-au împletit perfect, adi­că rigoarea pe care am de­prins-o prin muzică mi-a fost de mare ajutor şi în par­tea de actorie, dar şi invers: libertatea, necesi­tatea de a-ţi descoperi originalitatea şi abilitatea de a juca un rol mi-au fost de mare ajutor şi în muzică. Şi, până la urmă, am ajuns să joc şi în musicaluri, deci mi-am împlinit visul de la care am pornit. Atât doar că, între timp, maturizându-mă, n-am mai vrut s-o imit pe Liza Minnelli. (râde) După facultate, n-am abandonat actoria, ci am continuat să joc nu doar în musicaluri, ci şi în spectacole clasice, la Teatrul de Co­me­die, la Teatrul Bu­lan­dra, la Teatrul Me­tropolis, la Tea­trul Naţional din Cra­iova... Şi - sla­vă Domnului! - am avut norocul să lu­crez cu regizori pre­stigioşi: Cătălina Buzoianu, Răzvan Mazilu, Gelu Col­ceag, Alexan­dru To­­ci­lescu... În vara asta am început să filmez şi la "Hai-hui în timp", un lung­metraj în regia Irinei Grigore, pri­mul fantasy pentru copii realizat după Revoluţie. În plus, sunt implicată în pro­iectul "Clasic e fantastic", care a ajuns la a opta sta­giune şi în cadrul că­ruia, la Teatrul Ode­on, joc în spec­tacolele pentru co­pii care ilustrează po­­veştile marilor com­pozitori: Mozart, Beethoven, Bach etc. De asemenea, tot pen­tru "Clasic e fantas­tic", de data asta însă în Sala Mare a Ate­ne­ului Român, susţin "Lecţia de Jazz", care are ca scop să le des­luşească oa­menilor ce înseamnă jazz-ul. Să ştii că din această ex­perienţă am remarcat că, poate surprinzător, cei mai deschişi către jazz sunt copiii, care înţeleg mult mai re­pede şi mai natural ce înseamnă, de pildă, improvizaţia vocală sau un solo. După ce urcă şi pe scenă, să cânte puţin îm­preună cu trupa, nu li se mai pare că jazz-ul e ceva atât de greu. În copilărie, inclusiv cântatul e o ches­tie pe care o faci natural: cânţi cum îţi vine. Ei, această na­turaleţe, această lipsă de bariere re­prezintă, în esenţă, cheia jazz-ului. Sigur că armonia şi tehnica sunt cruciale, dar la fel de important e să-ţi desco­peri propria voce interioară, acea originalitate dez­bă­­rată de cram­ponarea de clişee şi de tendinţa de a imita alţi artişti. Până la ur­mă, jazz-ul are mare le­gă­tură cu copilăria din noi.

"Publicul din România preferă jazz-ul mai uşor"

- Cum apreciezi calitatea publicului de jazz din România, Irina? Sălile în care cânţi sunt pline până la refuz.

- Publicul de jazz e mai redus ca număr decât acela al artiştilor comerciali şi e un public elitist şi educat, care ascultă jazz nu doar ocazional, ci are o ade­vă­rată cultură în acest sens. La fel ca în străinătate. Există însă şi diferenţe faţă de alte ţări: în primul rând, publicul de jazz din străinătate e mai versat în materie de etichetă, adică, de pildă, toată lumea ştie că, după un solo al unui instrument, se aplaudă, ca recunoaştere a virtuozităţii muzicia­nului. Iar în al doilea rând, publicul din străinătate gustă mai mult jazz-ul "mai greu", mai profund, mai underground, pe când publicul din România preferă jazz-ul "mai uşor". Ăsta e, cred, şi motivul pentru care cel mai recent album al meu, "Ethnotic Project-Şapte Scări" (care a fost desemnat "Albu­mul etnojazz al anu­lui 2015", la Gala Premiilor Jazz, sus­ţinută de ICR şi Fundaţia Muzza şi a fost realizat îm­preună cu Cezar Ca­­zanoi, Capriel De­deian, Anatol Ca­za­noi, Laurenţiu Hor­jea şi Dragoş Mi­hu), a avut suc­ces în România, dar încă şi mai mare suc­ces în străină­ta­te. Am primit soli­citări de acord pen­tru difu­zarea lui pe posturi de radio în­cepând din Eu­ropa (cele mai multe din Ger­mania) şi ajun­gând până în Ja­po­nia! Pe de altă par­te, publi­cul nostru nu e alcă­tuit doar din cei care iubesc exclusiv jazz-ul pur, pentru că, în multe dintre concertele noastre, programul e diver­si­ficat: cân­tăm şi reinterpretări de mu­­zică românească interbelică, de samba, de bossa-nova, de muzică franceză, de muzică de petrecere, de folclor, cântăm şi etno-jazz...

- Jazz-ul e o muzică total necomercială. Care e reţeta succesului, în acest caz?

- În ceea ce mă priveşte, baza o reprezintă ideea de "a-mi vedea de treaba mea". Asta m-au sfătuit şi mama, şi Anca Par­ghel: să-mi văd de treaba mea şi să nu mă ra­portez nici la gura lumii, nici la aspectul co­mercial. Şi bine m-au învăţat! Apoi, sigur, e vor­ba de muncă multă, de studiu permanent şi intensiv, de o căutare aproape obsesivă, atât muzicală, cât şi în sine, în sufletul şi-n emoţionali­tatea mea, e vorba de perse­verenţă şi de menţinerea acelei ştachete care ţinteşte perfecţiunea - care niciodată nu poate fi atinsă, dar întot­deauna trebuie să ne fie reper. Uite, mie îmi place mult să prelucrez, cu vocea, vechi piese instrumentale româneşti. Şi devenisem obsedată de "Hora Mărţişorului", a lui Grigoraş Dinicu. Îmi doream enorm s-o transform şi s-o cânt cu vocea. Ei, ştii cât am studiat-o, până să ajung s-o inter­pretez pe scena Ateneului, împreună cu or­chestra Liceului "Dinu Lipatti"? Un an! Un an în ca­re am căutat formulele magice prin care s-o ade­menesc ca să mi se dezvăluie şi să izbutesc s-o pre­lucrez aşa cum visam. Şi-au fost şi momente în care formulele astea stăteau ascunse, se încăpăţânau să-şi păstreze misterul. Da' nici eu nu m-am lăsat! Am perseverat şi n-am acceptat că "merge şi-aşa". Şi-apoi, e foarte adevărat că şi trupa pe care o ai în spate e crucială, fiindcă muzicienii cu care lucrezi îţi dau aripi sau, din contră, te trag în jos. Or, eu am avut noroc de cea mai faină trupă de jazz din Bucu­reşti. Cel puţin! Să nu se supere nimeni pe mine: e opinia mea! (râde) Cântăm de 15 ani împreună şi oamenii aceş­tia mi se par atât de minunaţi, încât îi consider parte din familia mea. Ei sunt Puiu Pascu, la pian, Tudor Parghel, la tobe, şi Ciprian Parghel, la contrabas. Şi peste toate astea, cred că succesul a venit spre mine şi pentru că aşa mi-a fost scris în destin. Sunt convinsă că există oameni mai talentaţi decât mine sau decât colegii mei, dar care, din pă­cate, n-au răzbit. Şi m-am întrebat adesea: de ce unii da şi unii nu? Singurul răspuns pe care l-am găsit a fost că fiecare are un destin, care îl duce într-o anu­me direcţie, îi ordonează şansele.

Leoaica şi puiul ei

- Irina, eu cred că victoria ta supremă este că muzica nu te-a împiedicat să devii mamă. N-ai împietrit în profesie. Oare nu e greu să jonglezi şi cu cariera, şi cu maternitatea?

- Uşor nu e, pentru că, într-adevăr, după ce am născut-o pe Ana, felul în care decurge existenţa mea de zi cu zi s-a schimbat radical. Dacă înainte îmi permiteam, de pildă, să dorm până pe la 11-12, ca să mă recuperez după concerte, acum, indiferent de ora la care m-am culcat, la răsărit sunt în picioare, fiindcă trebuie să fiu cu-adevărat prezentă în viaţa fiicei mele, nu vreau să-i fiu părinte "ocazional". Si­gur, sunt ajutată de mama mea şi de o bonă mi­nunată, Nana, care-mi ţin locul în orele în care sunt angajată profesional, dar, repet, uşor nu e. Schim­bând însă unghiul, se schimbă şi răspunsul: mi-am dorit-o atât de mult pe Ana, încât nimic din ceea ce are legătură cu ea nu poate să mi se pară greu. Sunt Leoaică şi puiul meu e mereu pe primul loc!

Foto: IOAN STOICA, AUREL VÎRLAY, COSMIN BĂRARU, www.themoment.ro, ADRIAN MOCIULSCHI