Mă rugam Lui, dar nu aveam certitudinea că îmi va auzi cuvintele, că va avea răgazul ca să mi le asculte. Acum sunt convinsă că mă înşelam. Dumnezeu ne cunoaşte toate gândurile, este aproape de noi, de fiecare în parte, ne dăruieşte dragostea sa. Însă noi, cu orbirea noastră sufletească, cu egoismul nostru, cu răutatea noastră, Îl respingem. În loc să ne ridicăm privirea spre Cer, ne uităm în jos, spre cele lumeşti, de pe Pământ.
În dimineaţa zilei de 15 iunie 1995, în jurul orei 7.00, m-am trezit într-o stare de fericire totală, fără niciun motiv anume. Niciodată nu am trăit (simţit) aşa ceva. Terminând de dereticat prin casă, am ieşit în balcon să privesc cerul, să văd cum este vremea, pentru a şti ce îmbrăcăminte să pregătesc fiicelor mele, care urmau să participe la festivitatea de încheiere a anului şcolar. Pe cerul de un albastru de neasemuit, spre răsărit, între doi nori, am văzut o cruce mare albă şi foarte strălucitoare. Braţele ei îmbrăţişau pământul şi simţeam cum iradia iubire şi bunătate. Instantaneu, am simţit materializată iubirea lui Dumnezeu. Multe steluţe albe, de lumină, dansau în jurul crucii. (Întreaga zi am simţit că-mi sunt dragi toţi cei pe care i-am întâlnit, cum nu mai simţisem niciodată până atunci. Am fost plină de politeţe şi de amabilitate fără niciun pic de efort şi fără să-mi fi propus acest lucru.) Ca la o comandă, am început să rostesc rugăciunea "Tatăl Nostru". La câteva minute după ce mi-am încheiat rugăciunea, norul aflat în stânga mea a acoperit, treptat-treptat, crucea cea strălucitoare.
La aproximativ un an după ce-am văzut crucea pe cer, în jurul aceleiaşi ore, într-o zi de sâmbătă, am coborât să cumpăr pâine. Aveam soarele în faţă, dar mi se părea palid şi fără strălucire. Deodată, am zărit pe cer, sus, în partea dreaptă, o stea mare, strălucitoare, care trecea cu o viteză foarte mare. S-a oprit în dreptul soarelui. Steaua a început să iradieze o lumină care creştea treptat, până a ajuns de aproximativ 30 de ori mai mare decât fusese la început. Când creşterea luminii s-a oprit, am auzit mii de glasuri care, parcă, recitau în cor o poezie, cu o anumită intonaţie, într-o limbă pe care n-o mai auzisem până atunci. Când vocile au tăcut, a dispărut şi lumina. Priveam din nou soarele care părea palid şi lipsit de strălucirea obişnuită la acea oră a dimineţii.
În noaptea care a urmat, am visat că, din spatele unui nor, mi-a zâmbit un înger cu părul de aur. Faţa lui iradia o lumină ce-mi sugera o bunătate nemărginită. Ochii-i erau de culoarea cerului senin de toamnă şi puţin înlăcrimaţi. Mereu mi-l aduc aminte. N-am mai văzut pe nimeni care să-mi sugereze, la prima vedere, atâta bunătate. O mimică şi o fericire de neasemuit, pe care nu le-am mai revăzut la nimeni şi niciunde. L-am mai visat şi în altă ipostază. Într-un loc plin de verdeaţă, era aşezat pe iarbă. Îmbrăcat în haine albe, stătea în faţa unui foc ce avea o flacără înaltă de vreo 50 de centimetri. Alăturea, la câţiva paşi, în faţa unui alt foc, la o altă flacără, câteva persoane îmbrăcate în zdrenţe murdare se încălzeau. La acest foc stăteam şi eu când îngerul mi s-a adresat, chemându-mă să mă încălzesc la focul său. Când m-am apropiat de el, mi-a spus să rămân în acea poiană şi voi avea totul. Nu ştiu dacă am rămas, fiindcă m-am trezit.
O altă întâmplare oarecum stranie. De anul trecut mă "vizitează" o lumină alb-albăstruie. Am văzut-o intrând prin geamul ferestrei, care era închisă, după care m-a mângâiat pe frunte. Într-o noapte, a văzut-o şi soţul meu, luminându-mi chipul. Lumina l-a făcut să vadă în chipul meu pe cel al mamei mele, care decedase cu puţin timp în urmă, deşi nu avem trăsături izbitor de asemănătoare. Transfigurarea dată feţei mele de acea lumină l-a speriat pe soţul meu, făcându-l să mă trezească.
Toate cele povestite sunt adevărate. Nu am adăugat nimic. Dimpotrivă, poate nu am reuşit să mă exprim suficient de clar, din cauză că n-am prea mult talent în ale scrisului.
Am simţit nevoia să vă împărtăşesc toate acestea, îmboldită de gândul că s-ar putea ca trăirile mele, care m-au făcut să dau o cu totul altă importanţă vieţii spirituale, să dea şi altora curajul de a se rupe de răul lumii înconjurătoare şi să dea atenţia cuvenită luptei pentru bine, pentru frumos, atât în gând, cât mai ales în faptă. Este singura noastră şansă ca oameni, de a ne convinge cât de aproape de noi este paradisul. El poate fi atins. În el se poate trăi numai prin credinţă. Credinţa în Cel care a întruchipat pentru eternitate binele, milostenia, dărnicia, grija pentru aproapele: Iisus, fiul lui Dumnezeu-Atotputernicul.
Cu respect,
CAMELIA MIRELA P.
P.S. Sunt creştină de religie ortodoxă, dar aceasta nu cred că are mare importanţă. Importantă este iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Important este să ştii şi să faci binele, sub orice formă a sa şi în orice împrejurare a vieţii pământene.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
