Cu părintele Ciprian Popica din Întorsura Buzăului, despre iubirea de Dumnezeu şi oameni

"Nu există şi preoţi copii?"

- În mijlocul Întorsurii Buzăului se află o biserică mare şi fru­moasă, cât o catedrală episcopală. Ea a fost ridicată prin oste­neala oamenilor locului şi a preotului Ciprian Popica. Părintele este născut şi crescut la Barcani, un sat din apropiere, şi slujeşte la Întorsura Buzăului de 24 de ani -

"Nenuţule, unde te duci?". "Unde să mă duc? La biserică, unde ar trebui să vii şi tu!". "Primeşte şi copii?!". "Primeş­te!". "Aşteaptă-mă, că vin în­dată!".
Nenuţu era un bătrân al lui Dumnezeu, un unchi de-al familiei, rugător mare, care citea la Psaltire şi mergea totdeauna la slujbe. M-am dus repede, m-am pri­me­nit şi am plecat cu el. "Vezi tu, mă cop­chile", m-a învăţat el pe drum, "bi­serica e loc sfânt, şi când ajun­gem, ar tre­bui să te desculţi înainte să intri. Da', dacă nu poţi să te desculţi, măcar să nu calci pă toată talpa în ea, să mergi aşa, pă vârf." Ş-apăi când am ajuns la biserică şi bătrânu' o des­chis uşa mare, din lemn vechi, mi-aduc aminte şi a­cum, atât de mult m-o zguduit ce-am văzut înăuntru, că i-am zis: "Ne­nuţule, aici îi raiul! Eu nu mai plec d-aici!".
Din momentul acela, viaţa mea s-a schimbat. Cu totul! Îl în­trebam pe duhovnicul meu: "Pă­rinte, nu pot face şi eu ceva şcoa­lă şi să ajung preot acum?". "Nu! Preot te poţi face doar când vei fi mare!". "Dar nu există şi preoţi-copii?". Nu în­trebam degeaba, pentru că, în prima săptămână după ce am mers cu nenuţu la liturghie, mi-am strâns tovarăşii de joacă şi le-am spus: "Duminică mer­gem toţi la biserică, dacă vreţi să ne mai jucăm!". Apoi am apucat de ne-am făcut prapuri, cruce, ca la biserică, şi i-am luat mamei toa­te prosoapele de artizanat, m-am îmbrăcat cu ele în loc de odăjdii şi cu crucea în mână, le-am făcut slujbă la toate raţele moarte în gospodărie. Ba şi liturghie am făcut, cum scrie în Proloage că au făcut nişte copii şi a venit foc din cer ca răspuns la rugă­ciunile lor. I-am şi spus duhovnicului: "Părin­te, ştiţi întâmplarea din Proloage, când au făcut nişte copii liturghia? Ei bine, şi la noi a fost la fel, doar că nu a venit fo­cul!". Mult de tot mi-am dorit în copilărie preoţia. Mă gândeam că nu există pe lu­mea asta ceva mai frumos decât să fii preot. Mă mai întreba mama ce o să fac dacă nu o să intru la facul­tate, cât o să în­cerc? Şi îi spuneam că o să încerc până la moarte şi, dacă va voi Dumnezeu să intru bătrân, atunci o să termin facultatea aşa, ş-apăi au să mă hiroto­neas­că şi o să plec la Hristos îmbră­cat în veşminte sfin­ţite, cu evanghelia pe piept şi cu crucea în mână. Ştiam încă de atunci că cea mai mare slavă pe care Domnul o poate da omului este să Îl slujească din faţa Sfântului Altar.

Omul locului

M-a impresionat din prima clipă. Nu prin înfă­ţişare, deşi părintele Popica e un bărbat frumos şi înalt, cu ceva voievodal în statură şi mişcări. Nu, altceva mi-a înmuiat inima. O blândeţe aparte - caldă, bună, primitoare, însoţită, aş zice, de o bu­cu­rie liniştită. Bucuria luminată de altă lume, o seni­nătate pe care părintele o desenează prin gesturi line, de parcă ar sluji chiar acum, în timp ce vorbim, printr-un zâmbet discret şi printr-o prezenţă aparte, de parcă ar fi mereu şi altundeva, de parcă privirea lui ar putea trece dincolo de cerul acesta minunat şi albastru, întins ca o mătase deasupra noastră. O realita­te care mie îmi scapă, dar care lui îi este aproape. O atinge cu mâna.
Suntem în Întorsura Bu­zăului, în ţinutul în care părintele Ciprian Popica s-a născut şi a crescut, iar acum slujeşte ca preot de aproape 30 de ani. E omul locului, iar asta se vede din felul în care e aşezat printre oameni şi lucruri. Sunt con­vins că vechii lui prieteni din copilărie şi ceilalţi să­teni îl iubesc şi ascultă şi acum, aşa cum o făceau când era doar un ţânc dor­nic să le citească şi să îi înveţe din Mica Biblie, ca să slujească împreună la înmormântarea raţelor moarte. Altminteri, nu îmi explic cum, în anii aceş­tia de preoţie care coincid cu tranziţia noastră dure­roasă, părintele a ridicat aici, în inima Ţării Buza­ie­lor, o catedrală care l-ar face invidios pe orice preot bucureştean. Zveltă şi frumoasă, cu o pictură superbă, la care încă se lucrează, biserica întorsure­nilor este pecetea aşezată de ei şi de preot peste un ţinut în care credinţa în Hristos este la fel de firească precum răsăritul soarelui pe culmile Ciucaşului. Ţă­ranii de aici sunt oameni aşezaţi, bogaţi şi mândri. Oameni pentru care urcuşul credinţei începe din primii ani de viaţă.

"Am avut o copilărie care m-a dus la Hristos"

- Părinte, mi-aţi vor­bit foarte frumos des­pre marea întâlnire cu raiul bisericii, petre­cută la 11 ani, dar nu mi-aţi spus cum arăta Dumnezeu...

- Vaaaaai... Aş mai vrea eu să îl simt cum îl simţeam atunci. Mă şi miram când spuneau oa­me­nii că nu poţi să-L vezi pe Dumnezeu. Nu degea­ba ne spune Mântuitorul că trebuie să fim ca nişte copii. Pentru că un copil primeşte tot ceea ce îi spune părintele sau duhovnicul. În anii aceia, pentru mine a iubi însemna a primi. Şi îmi iubeam foarte mult duhovnicul şi biserica. Cum să vă spun? Mă simţeam de parcă eram cel mai bogat copil din sat. Şi la fel mă simt şi acum... Cred că aici e secretul fericirii. Ştiţi, sunt oameni care au de toate, şi-au făcut case mari, şi-au luat ultimul tip de maşină, dar nu te mai poţi întâlni cu ei să stai bucuros la masă, pentru că se plâng mereu. Şi sunt ţărani smeriţi, care poate că mai au doar două măsuri de făină în sac, şi nu se plâng, pentru că sunt fericiţi. Fericirea asta ţi-o dă numai Dumnezeu. Am avut o copilărie tare frumoasă pe dealurile astea, o copilărie care m-a adus la Hristos. Eu i-am îndemnat mereu pe copiii mei să se joace afară, la aer, să iasă în natură ca să-L simtă pe Dumnezeu. Îmi amintesc că mă trimiteau părinţii la păscut cu mieii şi mă apucam să citesc din Mica Biblie. Uitam de mine şi de oi, atât era de frumos, şi plecau mieii singuri acasă, de trimitea tata vorbă după mine: "Spune-i să vină, că mieii au ajuns deja!"

- Părinte, e diferit satul de acum faţă de cel în care aţi crescut? S-au schimbat ţăranii? Îşi mai găsesc alinare în credinţă?

- Îmi e greu să spun, pentru că eu tot timpul fug de judecată. Unii da, alţii nu. Nu vreau să îi bag pe toţi în aceeaşi categorie. Mi s-a întâmplat, de pildă, ca unii credincioşi, care aici erau foarte activi la biserică, să se ducă în străinătate şi să se răcească. Apoi vin şi îmi spun: "Părinte, eu acolo nu am mai putut fi ceea ce am fost aici." Şi mi s-a întâmplat şi invers. Să vină alţii şi să îmi spună: "Părinte, eu aici nu eram cum ar fi trebuit să fiu, dar acolo, printre străini, L-am descoperit pe Dumnezeu." Dumnezeu îi vorbeşte tainic fiecăruia, în adâncul inimii, şi aici, şi în străinătate. De-a lungul slujirii mele, am ob­servat că fiecare om îl simte pe om diferit, după edu­caţia pe care a primit-o, după felul de a fi al părinţilor şi, mai ales, în funcţie de propriul duhov­nic. Pentru că cine are un povăţuitor se roagă, pos­teşte şi înţelege mai uşor totul. Ba chiar aş zice că iubeşte mai uşor, pentru că e în rânduiala bisericii, iar asta îl ajută. Ştiu că astăzi oamenii cred că, până la urmă, credinţa nu are legătură cu mersul la bise­rică, dar eu nu sunt de acord. Celor care îmi spun asta le cer să se gândească la o persoană iubită, la mama sau la soţie şi apoi îi întreb: "Ce s-ar întâm­pla cu tine şi cu iubirea ta dacă tu nu ai mai trece pe acasă, să îţi vezi soţia, să te întâlneşti cu mama? Ţi-ar spune mama - «Păi aşa mă iubeşti tu pe mine?!". Aşa e şi cu biserica. Oamenii de astăzi îmi spun că au o credinţă a lor, în adâncul inimii. Dar Dumnezeu s-a făcut om, vrea să vii la biserică, să-L pipăi - "Ia şi mănâncă, gustă din Mine! Mănân­că-Mi Trupul şi bea din Sângele Meu!". Ce Dum­nezeu mai găseşti pe pământ, care să ţi se ofere cu o astfel de iubire? O iubire în care Hristos suferă de dorul tău. Pentru că să ştiţi că dacă iubeşti, ajungi să şi suferi. Fără iubire renunţi uşor la orice.

"Cred că ar fi important să ne schimbăm şi noi, preoţii, pentru că şi vremurile s-au schimbat"

- Părinte, dar ce trebuie să facă biserica în ge­ne­ral şi fiecare preot în particular, ca să le dă­ruiască oamenilor această iubire? Ce trebuie să facă pentru a-i atrage la acest Dumnezeu despre care îmi vorbiţi?

- Cred că, în primul rând, un preot adevărat face el primii paşi spre Dum­nezeu, ca să îţi arate şi ţie cum să mergi. Eu, unul, simt că trebuie să fiu eu, în adâncul sufletului, aproape de Mântuitorul, ca să le pot spune şi alto­ra ce să facă. Trebuie să merg la litur­ghie de fiecare dată bucuros ca un co­pil. Şi să o trăiesc de parcă ar fi prima şi ultima. Să simt, ca atunci când ne îmbrăţişăm înainte de împărtăşanie şi spunem: "Hristos în mijlocul nostru!", că vreau să îi îmbrăţişez cu toată bu­curia pe toţi credincioşii mei. Pentru că un duhovnic adevărat ştie să te în­veţe cum să faci să nu mai uiţi nicio­dată de Dum­nezeu şi să ai mereu pre­zenţa vie a lui Hristos în inima ta. Şi nu doar că te învaţă asta, ci şi face ceea ce te învaţă.
Apoi cred că ar fi important să ne schimbăm şi noi, preoţii, pentru că şi vremurile s-au schimbat. Astăzi nu mai e ca odinioară, când îi aveai tot timpul pe toţi credincioşii la slujbă, pentru că oricum venea tot satul la litur­ghie. Astăzi nu mai poţi să rămâi tot timpul în altar şi să aştepţi să vină lumea la tine. Nu. Trebuie să ieşi tu şi să fii în mijlo­cul oamenilor. Preotul trebuie să treacă pe la casele lor. Şi trebuie să fii atent când predici. Dacă le spui "iubiţi credincioşi", ei trebuie să şi simtă că sunt iubiţi, altfel nu mai vin. Iar dacă tu nu simţi dragos­te pentru ei în inima ta, mai bine nu le mai spui, taci din gură, pentru că ei ştiu foarte bine ce ai în suflet. Apoi, dacă îi iubeşti sincer, trebuie să le şi arăţi această iubire. Cea mai mare res­ponsabilitate pe care omul o poate avea pe pământ este atunci când pri­meş­te darul Duhului Sfânt la hiro­to­nire şi se învredniceşte a fi numit de ceilalţi - părinte. Asta înseamnă că trebuie să şi facă tot ceea ce face un părinte pentru copiii lui: îi iu­beşte, se jertfeşte pen­tru ei, nu doarme noaptea de grija lor, aşa şi tu, pentru credincioşii tăi. Credincio­şii tăi trebuie să simtă concret că îi iubeşti, că eşti mereu deschis, mereu împreună cu ei, tot timpul la dispoziţia lor, că participi la bucuriile şi necazurile lor. Că, la fel ca orice părinte, poţi fi sunat la orice oră din zi şi din noapte, că preoţia nu e o simplă me­serie în care tu ai o viaţă a ta, separată de a lor, care îţi permite să zici: "Gata, de acum s-a terminat pro­gramul meu, veniţi, vă rog, mâine sau sunaţi numai între anumite ore." Omul ştie foarte uşor dacă îl iubeşti, pentru că ştie că ai venit la el în mijlocul nop­ţii, când i-a murit bunicul sau când i-a fost mama bolnavă sau i-ai dat bani când a avut probleme sau că ai venit la nunta lui, deşi aveai, poate, o problemă în propria ta familie. E mare lucru să fii lângă oameni şi să ţi-i asumi ca pe copiii tăi. Un duhovnic adevărat te poartă el mai întâi în spate, până când înveţi să mergi. El plânge cu tine la spovedanie, îl simţi cum vibrează alături de tine şi, la nevoie, se şi roagă cu tine sau chiar în locul tău când tu nu poţi şi îţi şi poartă crucea dacă e nevoie. Poate că tu nu ştii de toate acestea, dar el trebuie să le facă.

"Avem nevoie să ne ştim iubiţi"

- Ca preot, poţi să ajuţi în multe feluri, dar ceea ce aşteaptă oamenii de la tine nu sunt lucrurile ma­teriale. Mi s-a întâmplat, odată, ca un cerşetor să mă roage să îi dau nişte bani, dar nu am putut, pentru că îmi schimbasem reverenda şi îmi uitasem por­tofelul în ea. Aşa că i-am dat doar o binecuvântare şi i-am spus că îmi pare rău că nu am cum să îl ajut, dar că data viitoare îi voi da mai mult. "Nu am nevoie, părinte. Vă mulţumesc pentru atât!". Avea şi el nevoie, sărmanul, de o vorbă bună, de o mân­gâiere. Atunci am înţeles că şi eu, ca preot, şi orice om, până la urmă, este un cerşetor, dar nu după bani. Cerşim mereu ceva profund - mila, iubirea lui Dumnezeu, după care umblăm, sau ar trebui să um­blăm ca după soare. Avem nevoie să ne ştim iubiţi. Nu vedeţi că spunem despre copii că au nevoie de noi, dar de fapt, cel mai mult avem noi nevoie de ei, de iubirea lor? Ne gândim ce se vor face fără noi, dar ce ne-am face noi fără ei? Primim de la copiii noştri mai mult decât le dăm. De aceea este şi foarte important să te însori şi să faci copii, pentru că asta îţi sensibilizează inima. Un părinte spunea că în doi, iubirea poate fi egoistă, îţi dau ca să-mi dai. Iubirea jertfelnică este în trei, în familie, acolo unde există mama, tatăl şi copiii lor. Aşa ne-a rânduit Dum­nezeu pe pământ, să avem familie, care e o biserică mai mică. Din mo­mentul în care oamenii nu mai vor să se căsătorească, se clatină şi această biserică mică şi, cu ea, şi legătura dra­gostei. Oamenii devin astfel mai egoişti. Aşa am ajuns, astăzi, că toţi să vrem să trăim doar pentru noi.

Mângâierea pământului nostru

- Părinte Ciprian, sunt mulţi români care îşi caută o identitate. De ce credeţi că fac asta? Avem noi, ro­mânii, ceva special, ceva ce nu poate fi găsit în alte părţi din lumea asta?

- Cred că oamenii îşi caută ră­dăcinile şi pentru că acum, parcă mai mult ca oricând, e o luptă care vrea să îl rupă pe român de moştenirea nea­mului său, de biserică, de tradiţiile sale, o luptă de a-l dez­rădăcina, până la urmă. Dacă acesta e tipul de om nou, eu, unul, nu vreau să fiu ca el. Lasă să rămân de­păşit... Eu vreau să rămân cu dragostea aceasta stră­veche, cu familii şi rânduieli, pe care am în­tâl­nit-o întotdeauna aici, la ţară, la sătenii mei. Să ştiţi că matricea noas­tră ca popor român este frumoasă. Ea s-a transmis de la trăirea creştină a bătrânilor noş­tri, e un fel de genă spi­rituală a noastră, care a trecut peste veacuri. Îmi aduc aminte de o istorie cu Brâncuşi, care s-ar fi îndrăgostit de o franţuzoaică şi ar fi adus-o la el în sat. Acolo i-a spus că la noi, la ro­mâni, şi pământul cântă. Iar ea nu l-a crezut. Şi a pus-o să se descalţe şi să umble în picioarele goale prin colbul uliţei, iar franţuzoai­ca a rămas uimită. I-a spus că o asemenea mângâiere cum a simţit de la pământ nu a mai simţit niciodată în viaţă, de la nicio podea de salon parizian, oricât de luxos ar fi fost. Şi nu e întâmplător că Brâncuşi s-a inspirat atât de mult din viaţa ţăranilor noştri şi chiar din arhitectura caselor lor şi din obiectele pe care ei le făceau. Pen­tru că ţăranii noştri, fără să ştie, atunci când făureau ceva, făceau, de fapt, un act liturgic, pentru că, prin munca lor, îi aduceau slavă lui Dumnezeu.

(Fotografiile autorului)