IRINA SÂRBU - "Jazz-ul are mare legătură cu copilăria din noi"

Ines Hristea
Un "dascăl" de excepție: Anca Parghel

- În ultimii zece ani, ai devenit un nume dis­tinct al muzicii de jazz românești, ba se spune chiar că reprezinți "elita genului". Cum ai ajuns așa de sus?

- Mă bucur că sunt per­cepută în felul ăsta, dar, sincer, eu nu mi-am făcut din acest calificativ un țel. Ceea ce mi-am propus în viață, în general, nu doar în mu­zică, a fost ca tot ce fac să fac cât pot eu de bine. Să scot ce-i mai bun din ființa mea, descoperindu-mă pe mine însămi, să învăț constant, să nu uit nicio clipă să caut binele și frumosul și să am curaj. Mai ales acest ultim "element" l-am învățat de la Anca Parghel, pe care am cunoscut-o când aveam 19 ani. În perioada în care am stat alături de ea, Anca mi-a spus mereu: "Să ai curaj, să experimentezi și să fii cea mai bună în ceea ce faci!" Un îndemn care s-a potrivit perfect și cu educația primită de la părinții și bunicii mei. Așa că niciodată nu m-am comparat cu alții, dar am încercat întotdeauna să învăț de la fiecare persoană cu care am intrat în contact, fie ea mai tânără sau mai în vârstă decât mine, cu studii înalte sau nu, cu experiență mai mare sau mai mică... Și în muzică, la fel: apreciez fiecare muzician sau interpret în parte, încerc să învăț de la fiecare, nu judec pe ni­meni, nu am gelozii, căci consider că orice om are drumul lui și chiar e loc pentru toată lumea. Un alt lucru pe care l-am învățat de la Anca Parghel, care mi-a fost ca o a doua mamă. La rândul meu, încerc să transmit toate astea atât studenților cu care lucrez, cât și colegilor sau oricărei alte persoane care îmi dau seama că dorește să învețe de la mine.

Sub bagheta bunicii

- Irina, îți mărturisesc deschis că unul dintre ele­mentele seducției tale, pe lângă vocea ex­traor­dinară pe care o ai, e eleganța, o eleganță firească, de-a dreptul regală. Este o moștenire pe linie de familie?

- Cred că îmi vine din mai multă direcții. Am cres­cut într-o familie care prețuiește valorile tradi­țio­nale, educația și timpul acordat celor dragi. Bu­nicii mei erau medici, în Cluj, tatăl meu s-a născut în Si­biu, e cercetător fizician, dar cântă și la pian, iar ma­ma a terminat Conservatorul la Cluj, cu spe­cia­lizarea Muzicologie, însă a studiat și vioara timp de 18 ani. Sora mea și cu mine am fost crescute cu teatru, cu ope­ră, cu concerte, cu cărți, am fost învățate să ne îmbrăcăm frumos și decent, să ne comportăm în orice ocazie manierat, am fost învățate să respectăm masa luată în familie, o masă care mereu era dichisită până la ultimul detaliu: aveam farfurii din porțelan, tacâmuri din argint, șer­vete... Bunica era o femeie extrem de ele­gantă, de rafinată și de cultivată, care a ținut foarte mult la educația fiicei și apoi a nepoatelor: să învățăm limbi stră­i­ne, să învățăm un instrument, să fim instruite în ma­terie de artă... Or, toate lucrurile astea imprimă vieții o anume eleganță, care transpare și în atitu­di­ne, și în gesturi, și în limbaj. Pe de altă parte, pro­ba­bil că eleganța e și un atribut nativ, fiindcă în clipa în care am înțeles de ce îmi place jazz-ul, mi-am dat seama că tocmai eleganța acestui stil e ceea ce mă atrage cel mai mult. Se potrivește perfect cu firea mea, eu fiind o persoană destul de liniștită, un suflet sentimental, nostalgic... Și azi, când urc pe scenă, vreau să fiu impe­cabilă, de la interpretare, de la gesturi și atitudine, de la modul în care con­cep repertoriul, în funcție de tema concertului și de public, și până la hainele cu care mă îmbrac sau la mi­reasma cu care mă parfumez. Asta pentru că astfel îmi arăt respectul pen­tru meserie, pentru public și pentru colegii mei. Consider că fiecare con­cert reprezintă un eveniment și tre­buie să-l tratez ca atare: cu grijă și cu smerenie. Și, nu în ultimul rând, cred că eleganța pe care ai remarcat-o are mare legătură și cu Clujul copilăriei mele, dar nu neapărat în sensul de loc geografic, ci, mai curând, în sensul de epocă. În perioada copilăriei mele, și dincolo de pragul casei noastre gă­seam o atmosferă elegantă, plină de noblețe și de bun simț. Eu am mai prins încă un timp în care societatea și orașele păs­trau respectul pentru civilizație, pentru manierele elegante, pentru aspectul, comportamentul și lim­bajul îngrijit, se purtau încă discuțiile despre cărți sau muzică sau spectacole, discuții argumentate și elocvente. Țin minte cu câtă fascinație priveam la tot ce mă înconjura, când mergeam cu părinții sau cu bunicii în vizite, în Cluj, la prietenii lor. Eram fer­mecată de casele acelor oa­meni, care erau pline cu o­biec­­te de artă, eram fer­me­cată de conversațiile la care asis­tam... Repet: în oraș, pe străzi, în casele oamenilor, era o atmosferă elegantă și no­bilă și plină de respect, iar ea, inevitabil, îi influențează și pe oameni și, mai cu seamă pe copii. De-asta consider că acest oraș, Clujul, mi-a făcut un dar minunat, pe care con­tinui să-l prețuiesc și pe care încerc să i-l transmit și fiicei mele, Ana, deși ea locuiește în București și a prins o cu totul altă epocă, din punct de ve­dere social.

- Muzica, la fel ca și eleganța, a fost deci o moș­te­nire de familie!

- M-am împrietenit cu muzica la 5 ani, când ma­ma a decis că și fiicelor ei le-ar prinde bine să în­vețe câte un instrument. Așa că sora mea a în­ceput să studieze vioara, iar eu, pianul.

Bucuria muzicii

- Studiul unui instrument, începând de la 5 ani, înseamnă o viață destul de grea pentru un copil, indiferent cât de talentat ar fi. În timp ce străzile sunt pline de jocuri și larmă, tu stai în casă și faci exerciții de digitație... Nu îți pare rău de copilăria furată?

- Sub nicio formă nu-mi pare rău că am început să studiez muzica de la o vârstă atât de mică și nici nu consider că mi s-a furat o parte din copilărie. Am avut noroc de o mamă înțeleaptă, care ne-a or­ganizat programul, mie și surorii mele, astfel încât să nu tânjim după nimic, să nu fim în niciun fel frustrate: în fiecare zi aveam ore de învățat pentru școală, aveam ore de studiu muzical, dar neapărat aveam și ore de joacă. Iar noi ne-am adaptat rapid la acest program și studiul muzical era o norma­li­tate, la fel ca spălatul pe dinți. Plus că ne și plăcea muzica. Mama nu ne-a obligat să continuăm cu stu­diul instrumentelor împotriva voinței noastre. Iar plă­cerea aceasta era limpede din faptul că progre­sam și că nu protestam ca în fața unei corvezi. Noi și în vacanțe, când mergeam la Cluj, aveam un pro­gram riguros, supravegheat de bunica: dimineața, făceam cu ea lecții de germană și de franceză, studiam la pian, respectiv la vioară, fiecare fetiță în camera ei, urma masa de prânz, apoi, de la ora 2 la 5, citeam sau dormeam, iar de la 5 încolo aveam li­ber la joacă și, serile, crede-mă, ne culcam atât de fe­ri­cite! Sigur, ce ți-am povestit a fost valabil în pe­rioada copilăriei mele, astăzi e mai dificil să crești un copil în felul pe care ți l-am descris. Cei mici sunt asaltați în prezent de mult mai multe tentații, în special prin intermediul tehnicii - televizor, calculator, tablete etc. -, iar părinților le e greu să se ocupe atent de educația lor, din pricina lipsei de timp, pe de o parte, iar pe de altă parte, fiindcă nu mai există siguranța zilei de mâine: majoritatea oa­menilor muncesc foarte mult și, uneori, sunt plătiți foarte prost în raport cu eforturile depuse. Deci sunt multe cazuri când părinții nu mai au nici timp, nici energie, ca să se mai ocupe, îndeaproape, de copii. Cei mici sunt lăsați mai mult de capul lor, ceea ce se poate traduce prin comportamente re­bele. Din toate aceste motive, societatea arată azi altfel decât "pe vremea noastră" și, din toate aceste motive, nici metodele de creștere a unui copil "de atunci" nu mai funcțio­nează decât cel mult parțial. Eu sunt conștientă de situație, căci mă gândesc foar­te mult la cum și în ce fel trebuie să procedez cu fe­tița mea, ca s-o educ și s-o instruiesc pe măsura po­tențialului ei și la nivelul standardului care mie mi se pare normal, dar adaptând metodele la societatea de azi, astfel încât Ana să se integreze, să funcțio­neze în această societate, fără probleme.

- Declicul biografiei tale s-a petrecut la Liceul de Muzică "George Enescu" din București, unde l-ai cunoscut pe Andrei Tudor, fiul celebrului dirijor Ionel Tudor. El ți-a făcut cunoștință cu jazz-ul, de care te-ai îndrăgostit, și împreună ați al­cătuit un duo muzical, cu care ați început să ieșiți în public. Doar că tu, în loc să alegi Con­servatorul, cum ar fi fost de așteptat, ai dat la UNATC, la actorie. De ce ai trădat muzica?

- La momentul acela, îmi dădusem seama că nu aveam să devin o pianistă extraordinară, deci că nu puteam să merg pe drumul ăsta. În plus, pentru că ajunsesem să o ador pe Liza Minnelli, visam să fiu cântăreață de music-hall. Deci aveam neapărat nevoie și de actorie, de unde opțiunea mea pentru UNATC. Sigur că atunci nu înțelegeam că Liza Minnelli trăiește în America, unde music-hall-ul are o tradiție, că acolo există o industrie doar pe acest gen artistic etc. Toate as­tea le-am realizat mai târ­ziu. În orice caz, m-am pre­gătit să dau admitere la Teatru, dar, luând în considerare și varianta în care n-aș fi intrat, m-am pregătit și pentru Conser­vator. Admiterea la Tea­tru era prima, cronologic, deci acolo m-am dus mai întâi. Și-am intrat!

- A fost o opțiune corectă?

- Absolut! Am avut niște profesori extraordi­nari, de la care am în­vățat enorm, iar lucrurile s-au împletit perfect, adi­că rigoarea pe care am de­prins-o prin muzică mi-a fost de mare ajutor și în par­tea de actorie, dar și invers: libertatea, necesi­tatea de a-ți descoperi originalitatea și abilitatea de a juca un rol mi-au fost de mare ajutor și în muzică. Și, până la urmă, am ajuns să joc și în musicaluri, deci mi-am împlinit visul de la care am pornit. Atât doar că, între timp, maturizându-mă, n-am mai vrut s-o imit pe Liza Minnelli. (râde) După facultate, n-am abandonat actoria, ci am continuat să joc nu doar în musicaluri, ci și în spectacole clasice, la Teatrul de Co­me­die, la Teatrul Bu­lan­dra, la Teatrul Me­tropolis, la Tea­trul Național din Cra­iova... Și - sla­vă Domnului! - am avut norocul să lu­crez cu regizori pre­stigioși: Cătălina Buzoianu, Răzvan Mazilu, Gelu Col­ceag, Alexan­dru To­­ci­lescu... În vara asta am început să filmez și la "Hai-hui în timp", un lung­metraj în regia Irinei Grigore, pri­mul fantasy pentru copii realizat după Revoluție. În plus, sunt implicată în pro­iectul "Clasic e fantastic", care a ajuns la a opta sta­giune și în cadrul că­ruia, la Teatrul Ode­on, joc în spec­tacolele pentru co­pii care ilustrează po­­veștile marilor com­pozitori: Mozart, Beethoven, Bach etc. De asemenea, tot pen­tru "Clasic e fantas­tic", de data asta însă în Sala Mare a Ate­ne­ului Român, susțin "Lecția de Jazz", care are ca scop să le des­lușească oa­menilor ce înseamnă jazz-ul. Să știi că din această ex­periență am remarcat că, poate surprinzător, cei mai deschiși către jazz sunt copiii, care înțeleg mult mai re­pede și mai natural ce înseamnă, de pildă, improvizația vocală sau un solo. După ce urcă și pe scenă, să cânte puțin îm­preună cu trupa, nu li se mai pare că jazz-ul e ceva atât de greu. În copilărie, inclusiv cântatul e o ches­tie pe care o faci natural: cânți cum îți vine. Ei, această na­turalețe, această lipsă de bariere re­prezintă, în esență, cheia jazz-ului. Sigur că armonia și tehnica sunt cruciale, dar la fel de important e să-ți desco­peri propria voce interioară, acea originalitate dez­bă­­rată de cram­ponarea de clișee și de tendința de a imita alți artiști. Până la ur­mă, jazz-ul are mare le­gă­tură cu copilăria din noi.

"Publicul din România preferă jazz-ul mai ușor"

- Cum apreciezi calitatea publicului de jazz din România, Irina? Sălile în care cânți sunt pline până la refuz.

- Publicul de jazz e mai redus ca număr decât acela al artiștilor comerciali și e un public elitist și educat, care ascultă jazz nu doar ocazional, ci are o ade­vă­rată cultură în acest sens. La fel ca în străinătate. Există însă și diferențe față de alte țări: în primul rând, publicul de jazz din străinătate e mai versat în materie de etichetă, adică, de pildă, toată lumea știe că, după un solo al unui instrument, se aplaudă, ca recunoaștere a virtuozității muzicia­nului. Iar în al doilea rând, publicul din străinătate gustă mai mult jazz-ul "mai greu", mai profund, mai underground, pe când publicul din România preferă jazz-ul "mai ușor". Ăsta e, cred, și motivul pentru care cel mai recent album al meu, "Ethnotic Project-Șapte Scări" (care a fost desemnat "Albu­mul etnojazz al anu­lui 2015", la Gala Premiilor Jazz, sus­ținută de ICR și Fundația Muzza și a fost realizat îm­preună cu Cezar Ca­­zanoi, Capriel De­deian, Anatol Ca­za­noi, Laurențiu Hor­jea și Dragoș Mi­hu), a avut suc­ces în România, dar încă și mai mare suc­ces în străină­ta­te. Am primit soli­citări de acord pen­tru difu­zarea lui pe posturi de radio în­cepând din Eu­ropa (cele mai multe din Ger­mania) și ajun­gând până în Ja­po­nia! Pe de altă par­te, publi­cul nostru nu e alcă­tuit doar din cei care iubesc exclusiv jazz-ul pur, pentru că, în multe dintre concertele noastre, programul e diver­si­ficat: cân­tăm și reinterpretări de mu­­zică românească interbelică, de samba, de bossa-nova, de muzică franceză, de muzică de petrecere, de folclor, cântăm și etno-jazz...

- Jazz-ul e o muzică total necomercială. Care e rețeta succesului, în acest caz?

- În ceea ce mă privește, baza o reprezintă ideea de "a-mi vedea de treaba mea". Asta m-au sfătuit și mama, și Anca Par­ghel: să-mi văd de treaba mea și să nu mă ra­portez nici la gura lumii, nici la aspectul co­mercial. Și bine m-au învățat! Apoi, sigur, e vor­ba de muncă multă, de studiu permanent și intensiv, de o căutare aproape obsesivă, atât muzicală, cât și în sine, în sufletul și-n emoționali­tatea mea, e vorba de perse­verență și de menținerea acelei ștachete care țintește perfecțiunea - care niciodată nu poate fi atinsă, dar întot­deauna trebuie să ne fie reper. Uite, mie îmi place mult să prelucrez, cu vocea, vechi piese instrumentale românești. Și devenisem obsedată de "Hora Mărțișorului", a lui Grigoraș Dinicu. Îmi doream enorm s-o transform și s-o cânt cu vocea. Ei, știi cât am studiat-o, până să ajung s-o inter­pretez pe scena Ateneului, împreună cu or­chestra Liceului "Dinu Lipatti"? Un an! Un an în ca­re am căutat formulele magice prin care s-o ade­menesc ca să mi se dezvăluie și să izbutesc s-o pre­lucrez așa cum visam. Și-au fost și momente în care formulele astea stăteau ascunse, se încăpățânau să-și păstreze misterul. Da' nici eu nu m-am lăsat! Am perseverat și n-am acceptat că "merge și-așa". Și-apoi, e foarte adevărat că și trupa pe care o ai în spate e crucială, fiindcă muzicienii cu care lucrezi îți dau aripi sau, din contră, te trag în jos. Or, eu am avut noroc de cea mai faină trupă de jazz din Bucu­rești. Cel puțin! Să nu se supere nimeni pe mine: e opinia mea! (râde) Cântăm de 15 ani împreună și oamenii aceș­tia mi se par atât de minunați, încât îi consider parte din familia mea. Ei sunt Puiu Pascu, la pian, Tudor Parghel, la tobe, și Ciprian Parghel, la contrabas. Și peste toate astea, cred că succesul a venit spre mine și pentru că așa mi-a fost scris în destin. Sunt convinsă că există oameni mai talentați decât mine sau decât colegii mei, dar care, din pă­cate, n-au răzbit. Și m-am întrebat adesea: de ce unii da și unii nu? Singurul răspuns pe care l-am găsit a fost că fiecare are un destin, care îl duce într-o anu­me direcție, îi ordonează șansele.

Leoaica și puiul ei

- Irina, eu cred că victoria ta supremă este că muzica nu te-a împiedicat să devii mamă. N-ai împietrit în profesie. Oare nu e greu să jonglezi și cu cariera, și cu maternitatea?

- Ușor nu e, pentru că, într-adevăr, după ce am născut-o pe Ana, felul în care decurge existența mea de zi cu zi s-a schimbat radical. Dacă înainte îmi permiteam, de pildă, să dorm până pe la 11-12, ca să mă recuperez după concerte, acum, indiferent de ora la care m-am culcat, la răsărit sunt în picioare, fiindcă trebuie să fiu cu-adevărat prezentă în viața fiicei mele, nu vreau să-i fiu părinte "ocazional". Si­gur, sunt ajutată de mama mea și de o bonă mi­nunată, Nana, care-mi țin locul în orele în care sunt angajată profesional, dar, repet, ușor nu e. Schim­bând însă unghiul, se schimbă și răspunsul: mi-am dorit-o atât de mult pe Ana, încât nimic din ceea ce are legătură cu ea nu poate să mi se pară greu. Sunt Leoaică și puiul meu e mereu pe primul loc!

Foto: IOAN STOICA, AUREL VÎRLAY, COSMIN BĂRARU, www.themoment.ro, ADRIAN MOCIULSCHI