- În ultimii zece ani, ai devenit un nume distinct al muzicii de jazz românești, ba se spune chiar că reprezinți "elita genului". Cum ai ajuns așa de sus?
- Mă bucur că sunt percepută în felul ăsta, dar, sincer, eu nu mi-am făcut din acest calificativ un țel. Ceea ce mi-am propus în viață, în general, nu doar în muzică, a fost ca tot ce fac să fac cât pot eu de bine. Să scot ce-i mai bun din ființa mea, descoperindu-mă pe mine însămi, să învăț constant, să nu uit nicio clipă să caut binele și frumosul și să am curaj. Mai ales acest ultim "element" l-am învățat de la Anca Parghel, pe care am cunoscut-o când aveam 19 ani. În perioada în care am stat alături de ea, Anca mi-a spus mereu: "Să ai curaj, să experimentezi și să fii cea mai bună în ceea ce faci!" Un îndemn care s-a potrivit perfect și cu educația primită de la părinții și bunicii mei. Așa că niciodată nu m-am comparat cu alții, dar am încercat întotdeauna să învăț de la fiecare persoană cu care am intrat în contact, fie ea mai tânără sau mai în vârstă decât mine, cu studii înalte sau nu, cu experiență mai mare sau mai mică... Și în muzică, la fel: apreciez fiecare muzician sau interpret în parte, încerc să învăț de la fiecare, nu judec pe nimeni, nu am gelozii, căci consider că orice om are drumul lui și chiar e loc pentru toată lumea. Un alt lucru pe care l-am învățat de la Anca Parghel, care mi-a fost ca o a doua mamă. La rândul meu, încerc să transmit toate astea atât studenților cu care lucrez, cât și colegilor sau oricărei alte persoane care îmi dau seama că dorește să învețe de la mine.
Sub bagheta bunicii
- Irina, îți mărturisesc deschis că unul dintre elementele seducției tale, pe lângă vocea extraordinară pe care o ai, e eleganța, o eleganță firească, de-a dreptul regală. Este o moștenire pe linie de familie?
- Cred că îmi vine din mai multă direcții. Am crescut într-o familie care prețuiește valorile tradiționale, educația și timpul acordat celor dragi. Bunicii mei erau medici, în Cluj, tatăl meu s-a născut în Sibiu, e cercetător fizician, dar cântă și la pian, iar mama a terminat Conservatorul la Cluj, cu specializarea Muzicologie, însă a studiat și vioara timp de 18 ani. Sora mea și cu mine am fost crescute cu teatru, cu operă, cu concerte, cu cărți, am fost învățate să ne îmbrăcăm frumos și decent, să ne comportăm în orice ocazie manierat, am fost învățate să respectăm masa luată în familie, o masă care mereu era dichisită până la ultimul detaliu: aveam farfurii din porțelan, tacâmuri din argint, șervete... Bunica era o femeie extrem de elegantă, de rafinată și de cultivată, care a ținut foarte mult la educația fiicei și apoi a nepoatelor: să învățăm limbi străine, să învățăm un instrument, să fim instruite în materie de artă... Or, toate lucrurile astea imprimă vieții o anume eleganță, care transpare și în atitudine, și în gesturi, și în limbaj. Pe de altă parte, probabil că eleganța e și un atribut nativ, fiindcă în clipa în care am înțeles de ce îmi place jazz-ul, mi-am dat seama că tocmai eleganța acestui stil e ceea ce mă atrage cel mai mult. Se potrivește perfect cu firea mea, eu fiind o persoană destul de liniștită, un suflet sentimental, nostalgic... Și azi, când urc pe scenă, vreau să fiu impecabilă, de la interpretare, de la gesturi și atitudine, de la modul în care concep repertoriul, în funcție de tema concertului și de public, și până la hainele cu care mă îmbrac sau la mireasma cu care mă parfumez. Asta pentru că astfel îmi arăt respectul pentru meserie, pentru public și pentru colegii mei. Consider că fiecare concert reprezintă un eveniment și trebuie să-l tratez ca atare: cu grijă și cu smerenie. Și, nu în ultimul rând, cred că eleganța pe care ai remarcat-o are mare legătură și cu Clujul copilăriei mele, dar nu neapărat în sensul de loc geografic, ci, mai curând, în sensul de epocă. În perioada copilăriei mele, și dincolo de pragul casei noastre găseam o atmosferă elegantă, plină de noblețe și de bun simț. Eu am mai prins încă un timp în care societatea și orașele păstrau respectul pentru civilizație, pentru manierele elegante, pentru aspectul, comportamentul și limbajul îngrijit, se purtau încă discuțiile despre cărți sau muzică sau spectacole, discuții argumentate și elocvente. Țin minte cu câtă fascinație priveam la tot ce mă înconjura, când mergeam cu părinții sau cu bunicii în vizite, în Cluj, la prietenii lor. Eram fermecată de casele acelor oameni, care erau pline cu obiecte de artă, eram fermecată de conversațiile la care asistam... Repet: în oraș, pe străzi, în casele oamenilor, era o atmosferă elegantă și nobilă și plină de respect, iar ea, inevitabil, îi influențează și pe oameni și, mai cu seamă pe copii. De-asta consider că acest oraș, Clujul, mi-a făcut un dar minunat, pe care continui să-l prețuiesc și pe care încerc să i-l transmit și fiicei mele, Ana, deși ea locuiește în București și a prins o cu totul altă epocă, din punct de vedere social.
- Muzica, la fel ca și eleganța, a fost deci o moștenire de familie!
- M-am împrietenit cu muzica la 5 ani, când mama a decis că și fiicelor ei le-ar prinde bine să învețe câte un instrument. Așa că sora mea a început să studieze vioara, iar eu, pianul.
Bucuria muzicii
- Studiul unui instrument, începând de la 5 ani, înseamnă o viață destul de grea pentru un copil, indiferent cât de talentat ar fi. În timp ce străzile sunt pline de jocuri și larmă, tu stai în casă și faci exerciții de digitație... Nu îți pare rău de copilăria furată?
- Sub nicio formă nu-mi pare rău că am început să studiez muzica de la o vârstă atât de mică și nici nu consider că mi s-a furat o parte din copilărie. Am avut noroc de o mamă înțeleaptă, care ne-a organizat programul, mie și surorii mele, astfel încât să nu tânjim după nimic, să nu fim în niciun fel frustrate: în fiecare zi aveam ore de învățat pentru școală, aveam ore de studiu muzical, dar neapărat aveam și ore de joacă. Iar noi ne-am adaptat rapid la acest program și studiul muzical era o normalitate, la fel ca spălatul pe dinți. Plus că ne și plăcea muzica. Mama nu ne-a obligat să continuăm cu studiul instrumentelor împotriva voinței noastre. Iar plăcerea aceasta era limpede din faptul că progresam și că nu protestam ca în fața unei corvezi. Noi și în vacanțe, când mergeam la Cluj, aveam un program riguros, supravegheat de bunica: dimineața, făceam cu ea lecții de germană și de franceză, studiam la pian, respectiv la vioară, fiecare fetiță în camera ei, urma masa de prânz, apoi, de la ora 2 la 5, citeam sau dormeam, iar de la 5 încolo aveam liber la joacă și, serile, crede-mă, ne culcam atât de fericite! Sigur, ce ți-am povestit a fost valabil în perioada copilăriei mele, astăzi e mai dificil să crești un copil în felul pe care ți l-am descris. Cei mici sunt asaltați în prezent de mult mai multe tentații, în special prin intermediul tehnicii - televizor, calculator, tablete etc. -, iar părinților le e greu să se ocupe atent de educația lor, din pricina lipsei de timp, pe de o parte, iar pe de altă parte, fiindcă nu mai există siguranța zilei de mâine: majoritatea oamenilor muncesc foarte mult și, uneori, sunt plătiți foarte prost în raport cu eforturile depuse. Deci sunt multe cazuri când părinții nu mai au nici timp, nici energie, ca să se mai ocupe, îndeaproape, de copii. Cei mici sunt lăsați mai mult de capul lor, ceea ce se poate traduce prin comportamente rebele. Din toate aceste motive, societatea arată azi altfel decât "pe vremea noastră" și, din toate aceste motive, nici metodele de creștere a unui copil "de atunci" nu mai funcționează decât cel mult parțial. Eu sunt conștientă de situație, căci mă gândesc foarte mult la cum și în ce fel trebuie să procedez cu fetița mea, ca s-o educ și s-o instruiesc pe măsura potențialului ei și la nivelul standardului care mie mi se pare normal, dar adaptând metodele la societatea de azi, astfel încât Ana să se integreze, să funcționeze în această societate, fără probleme.
- Declicul biografiei tale s-a petrecut la Liceul de Muzică "George Enescu" din București, unde l-ai cunoscut pe Andrei Tudor, fiul celebrului dirijor Ionel Tudor. El ți-a făcut cunoștință cu jazz-ul, de care te-ai îndrăgostit, și împreună ați alcătuit un duo muzical, cu care ați început să ieșiți în public. Doar că tu, în loc să alegi Conservatorul, cum ar fi fost de așteptat, ai dat la UNATC, la actorie. De ce ai trădat muzica?
- La momentul acela, îmi dădusem seama că nu aveam să devin o pianistă extraordinară, deci că nu puteam să merg pe drumul ăsta. În plus, pentru că ajunsesem să o ador pe Liza Minnelli, visam să fiu cântăreață de music-hall. Deci aveam neapărat nevoie și de actorie, de unde opțiunea mea pentru UNATC. Sigur că atunci nu înțelegeam că Liza Minnelli trăiește în America, unde music-hall-ul are o tradiție, că acolo există o industrie doar pe acest gen artistic etc. Toate astea le-am realizat mai târziu. În orice caz, m-am pregătit să dau admitere la Teatru, dar, luând în considerare și varianta în care n-aș fi intrat, m-am pregătit și pentru Conservator. Admiterea la Teatru era prima, cronologic, deci acolo m-am dus mai întâi. Și-am intrat!
- A fost o opțiune corectă?
- Absolut! Am avut niște profesori extraordinari, de la care am învățat enorm, iar lucrurile s-au împletit perfect, adică rigoarea pe care am deprins-o prin muzică mi-a fost de mare ajutor și în partea de actorie, dar și invers: libertatea, necesitatea de a-ți descoperi originalitatea și abilitatea de a juca un rol mi-au fost de mare ajutor și în muzică. Și, până la urmă, am ajuns să joc și în musicaluri, deci mi-am împlinit visul de la care am pornit. Atât doar că, între timp, maturizându-mă, n-am mai vrut s-o imit pe Liza Minnelli. (râde) După facultate, n-am abandonat actoria, ci am continuat să joc nu doar în musicaluri, ci și în spectacole clasice, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Bulandra, la Teatrul Metropolis, la Teatrul Național din Craiova... Și - slavă Domnului! - am avut norocul să lucrez cu regizori prestigioși: Cătălina Buzoianu, Răzvan Mazilu, Gelu Colceag, Alexandru Tocilescu... În vara asta am început să filmez și la "Hai-hui în timp", un lungmetraj în regia Irinei Grigore, primul fantasy pentru copii realizat după Revoluție. În plus, sunt implicată în proiectul "Clasic e fantastic", care a ajuns la a opta stagiune și în cadrul căruia, la Teatrul Odeon, joc în spectacolele pentru copii care ilustrează poveștile marilor compozitori: Mozart, Beethoven, Bach etc. De asemenea, tot pentru "Clasic e fantastic", de data asta însă în Sala Mare a Ateneului Român, susțin "Lecția de Jazz", care are ca scop să le deslușească oamenilor ce înseamnă jazz-ul. Să știi că din această experiență am remarcat că, poate surprinzător, cei mai deschiși către jazz sunt copiii, care înțeleg mult mai repede și mai natural ce înseamnă, de pildă, improvizația vocală sau un solo. După ce urcă și pe scenă, să cânte puțin împreună cu trupa, nu li se mai pare că jazz-ul e ceva atât de greu. În copilărie, inclusiv cântatul e o chestie pe care o faci natural: cânți cum îți vine. Ei, această naturalețe, această lipsă de bariere reprezintă, în esență, cheia jazz-ului. Sigur că armonia și tehnica sunt cruciale, dar la fel de important e să-ți descoperi propria voce interioară, acea originalitate dezbărată de cramponarea de clișee și de tendința de a imita alți artiști. Până la urmă, jazz-ul are mare legătură cu copilăria din noi.
"Publicul din România preferă jazz-ul mai ușor"
- Cum apreciezi calitatea publicului de jazz din România, Irina? Sălile în care cânți sunt pline până la refuz.
- Publicul de jazz e mai redus ca număr decât acela al artiștilor comerciali și e un public elitist și educat, care ascultă jazz nu doar ocazional, ci are o adevărată cultură în acest sens. La fel ca în străinătate. Există însă și diferențe față de alte țări: în primul rând, publicul de jazz din străinătate e mai versat în materie de etichetă, adică, de pildă, toată lumea știe că, după un solo al unui instrument, se aplaudă, ca recunoaștere a virtuozității muzicianului. Iar în al doilea rând, publicul din străinătate gustă mai mult jazz-ul "mai greu", mai profund, mai underground, pe când publicul din România preferă jazz-ul "mai ușor". Ăsta e, cred, și motivul pentru care cel mai recent album al meu, "Ethnotic Project-Șapte Scări" (care a fost desemnat "Albumul etnojazz al anului 2015", la Gala Premiilor Jazz, susținută de ICR și Fundația Muzza și a fost realizat împreună cu Cezar Cazanoi, Capriel Dedeian, Anatol Cazanoi, Laurențiu Horjea și Dragoș Mihu), a avut succes în România, dar încă și mai mare succes în străinătate. Am primit solicitări de acord pentru difuzarea lui pe posturi de radio începând din Europa (cele mai multe din Germania) și ajungând până în Japonia! Pe de altă parte, publicul nostru nu e alcătuit doar din cei care iubesc exclusiv jazz-ul pur, pentru că, în multe dintre concertele noastre, programul e diversificat: cântăm și reinterpretări de muzică românească interbelică, de samba, de bossa-nova, de muzică franceză, de muzică de petrecere, de folclor, cântăm și etno-jazz...
- Jazz-ul e o muzică total necomercială. Care e rețeta succesului, în acest caz?
- În ceea ce mă privește, baza o reprezintă ideea de "a-mi vedea de treaba mea". Asta m-au sfătuit și mama, și Anca Parghel: să-mi văd de treaba mea și să nu mă raportez nici la gura lumii, nici la aspectul comercial. Și bine m-au învățat! Apoi, sigur, e vorba de muncă multă, de studiu permanent și intensiv, de o căutare aproape obsesivă, atât muzicală, cât și în sine, în sufletul și-n emoționalitatea mea, e vorba de perseverență și de menținerea acelei ștachete care țintește perfecțiunea - care niciodată nu poate fi atinsă, dar întotdeauna trebuie să ne fie reper. Uite, mie îmi place mult să prelucrez, cu vocea, vechi piese instrumentale românești. Și devenisem obsedată de "Hora Mărțișorului", a lui Grigoraș Dinicu. Îmi doream enorm s-o transform și s-o cânt cu vocea. Ei, știi cât am studiat-o, până să ajung s-o interpretez pe scena Ateneului, împreună cu orchestra Liceului "Dinu Lipatti"? Un an! Un an în care am căutat formulele magice prin care s-o ademenesc ca să mi se dezvăluie și să izbutesc s-o prelucrez așa cum visam. Și-au fost și momente în care formulele astea stăteau ascunse, se încăpățânau să-și păstreze misterul. Da' nici eu nu m-am lăsat! Am perseverat și n-am acceptat că "merge și-așa". Și-apoi, e foarte adevărat că și trupa pe care o ai în spate e crucială, fiindcă muzicienii cu care lucrezi îți dau aripi sau, din contră, te trag în jos. Or, eu am avut noroc de cea mai faină trupă de jazz din București. Cel puțin! Să nu se supere nimeni pe mine: e opinia mea! (râde) Cântăm de 15 ani împreună și oamenii aceștia mi se par atât de minunați, încât îi consider parte din familia mea. Ei sunt Puiu Pascu, la pian, Tudor Parghel, la tobe, și Ciprian Parghel, la contrabas. Și peste toate astea, cred că succesul a venit spre mine și pentru că așa mi-a fost scris în destin. Sunt convinsă că există oameni mai talentați decât mine sau decât colegii mei, dar care, din păcate, n-au răzbit. Și m-am întrebat adesea: de ce unii da și unii nu? Singurul răspuns pe care l-am găsit a fost că fiecare are un destin, care îl duce într-o anume direcție, îi ordonează șansele.
Leoaica și puiul ei
- Irina, eu cred că victoria ta supremă este că muzica nu te-a împiedicat să devii mamă. N-ai împietrit în profesie. Oare nu e greu să jonglezi și cu cariera, și cu maternitatea?
- Ușor nu e, pentru că, într-adevăr, după ce am născut-o pe Ana, felul în care decurge existența mea de zi cu zi s-a schimbat radical. Dacă înainte îmi permiteam, de pildă, să dorm până pe la 11-12, ca să mă recuperez după concerte, acum, indiferent de ora la care m-am culcat, la răsărit sunt în picioare, fiindcă trebuie să fiu cu-adevărat prezentă în viața fiicei mele, nu vreau să-i fiu părinte "ocazional". Sigur, sunt ajutată de mama mea și de o bonă minunată, Nana, care-mi țin locul în orele în care sunt angajată profesional, dar, repet, ușor nu e. Schimbând însă unghiul, se schimbă și răspunsul: mi-am dorit-o atât de mult pe Ana, încât nimic din ceea ce are legătură cu ea nu poate să mi se pară greu. Sunt Leoaică și puiul meu e mereu pe primul loc!
Foto: IOAN STOICA, AUREL VÎRLAY, COSMIN BĂRARU, www.themoment.ro, ADRIAN MOCIULSCHI