Sonia Coman a fost desemnată, în anul 2013, drept cel mai bun student român din străinătate. Acum, la doar 30 de ani, este curator la "Muzeul Freer" din Washington DC, o secţie de artă asiatică a Muzeului Smithsonian, fiind licenţiată "Magna cum Laude" a Universităţii Harvard (SUA) şi doctor în "Istoria artei", cu dublă specializare în artă franceză şi japoneză, la Universitatea Columbia (New York). Ea însăşi creatoare de artă, a avut, cu picturile sale, numeroase expoziţii personale şi de grup în România şi în întreaga lume, iar poemele sale haiku au fost premiate, de nenumărate ori, în Japonia, ţara lor de origine.
Limba japoneză, pe malul mării
E atât de fină, că pare o floare de magnolie prinsă de un ram. Vorbeşte şoptit, dar cu o siguranţă ce vine din stăpânirea perfectă a lucrurilor despre care vorbeşte. Are şi o tonalitate aparte a vocii, oarecum tremurată, care conferă cuvintelor un fel de fragilitate neobişnuită. Sonia Coman e o româncă ce-şi poartă cu mândrie statutul, suprapunându-i câte ceva din fiecare altă cultură a lumii prin care au purtat-o paşii.
- Unde a început povestea ta, Sonia?
- Povestea mea a început pe malul mării, la Constanţa, unde m-am născut şi unde am absolvit Liceul de coregrafie şi artă, secţia grafică-arte plastice. Acolo am învăţat despre haiku şi alte forme de poezie japoneză şi, de asemenea, şi limba japoneză. Poezii scriu de când eram copil. O coincidenţă fericită a făcut ca încercările mele să ajungă să fie citite de regretata mare poetă Constanţa Buzea, care mi-a recomandat să citesc poezii haiku, spunându-mi că ceea ce eu scriam seamănă foarte mult cu aceste poezii japoneze. La un moment dat, tata a aflat despre un concurs de haiku în Japonia şi m-a încurajat să particip. Am trimis câteva, în limba engleză, şi unul dintre ele a obţinut un premiu, fiind ulterior tipărit pe cutiile de ceai ale companiei care sponsorizase concursul.
În America, cu educaţie românească
- Dar în Statele Unite cum ai ajuns?
- După ce am terminat liceul în România, m-am înscris la câteva universităţi americane, Harvard, Princeton şi Stanford, din dorinţa de a studia ceea ce mi-am dorit întotdeauna, istoria artei şi literatură. Am ales aceste universităţi pentru că oferă burse complete studenţilor străini, dar şi pentru că sunt de tipul "liberal arts", oferind posibilitatea de a-ţi crea propriul program de studiu. M-a atras calitatea educaţiei americane, dar şi posibilitatea de a cunoaşte mai multe culturi, pentru că în universităţile americane sunt studenţi veniţi din toată lumea. Am fost admisă la toate trei, dar am optat pentru Harvard, pentru că fusesem în Boston cu şapte ani înainte, la o conferinţă de haiku, şi cunoşteam deja câţiva poeţi cu care am ţinut legătura şi mi se părea un spaţiu familiar.
- Cât de uşor e, ca adolescent român, să ajungi în America?
- Ai un sfat pentru tinerii români ce-şi caută acum un drum în viaţă?
- Le-aş spune că pot realiza tot ce-şi doresc, nimic nu-i împiedică să-şi realizeze visurile. Tot ce le trebuie e încredere în sine, în propriile forţe, determinare, perseverenţă, încredere în frumuseţea visurilor pe care şi le fac şi convingerea că, dacă perseverăm pe drumul ales, vom izbândi. Fără această perseverenţă nu vom şti niciodată dacă un anume vis e posibil sau nu.
"Acasă e un sentiment, nu un loc
- Acasă mă simt în mai multe locuri şi mă simt binecuvântată că pot spune acest lucru. Acasă e un sentiment, nu un loc. Acasă e la Constanţa, pe malul mării, ascultând pescăruşii; la New York, unde m-am format din punct de vedere profesional; în anumite locuri din Japonia, unde simt conexiunea cu tradiţia, mai ales în Arita, oraşul unde s-a născut ceramica japoneză, în special porţelanul japonez, şi unde sunt primită cu braţele deschise de nişte oameni cu o pasiune extraordinară pentru arta şi tradiţia lor. Acasă mă simt oriunde am ocazia să intru într-o biserică românească.
- Dar haiku-urile în ce limbă le scrii?
- Cred că haiku e o formă de a trece acest pod între lumea noastră interioară şi lumea reală, locul în care ne aflăm în momentul respectiv. Haiku este foarte mult o poezie a clipei, de aceea, de multe ori, gândesc un haiku în limba franceză, dacă sunt la Paris, sau în japoneză, dacă sunt la Tokio. Dar cel mai des mă găsesc în SUA, de aceea pe majoritatea le gândesc şi le scriu în engleză, pe care apoi le traduc şi în limba română, pentru că limba română este limba mea maternă şi limba sufletului meu.
- Cum sunt priviţi românii în comunităţile din care ai făcut parte, ca studentă, apoi ca asistent universitar şi acum, ca şi curator? Ce ştiu oamenii lumii despre România şi despre români?
- În cercurile mele profesionale şi personale, în special la Universităţile Harvard şi Columbia şi la Muzeul Metropolitan, am avut bucuria de a cunoaşte români de excepţie, pe care îi admir pentru curiozitatea intelectuală, disciplina de lucru, perseverenţa şi, mai ales, încrederea că îşi pot împlini visurile. Aceşti colegi şi prieteni reprezintă un model pentru comunităţile lor americane. În acest sens, românii pe care i-am întâlnit aici zugrăvesc o imagine frumoasă a României. Acestea fiind zise, cred că se ştie prea puţin despre România, despre istoria, arta şi literatura noastră, într-o lume însetată de poveşti, care să dea sens valurilor de informaţii care ne copleşesc, în special în mediul online. În acest sens, mi-aş dori să contribuim toţi în a contura o Românie cu o identitate pozitivă, pe care lumea să o recunoască, să o înţeleagă mai bine şi să o respecte.
- Zilele petrecute recent în Apuseni, în Ţara Zarandului, au fost o revelaţie pentru mine, ca şi pentru familie şi prietenii cu care am călătorit. Frumuseţea satelor din Ardeal este aşa de firească şi de plăcută, încât pare să te învăluie ca un şal pe care ţi-l aşezi pe umeri. Sunt impresionată de conexiunea oamenilor pe care i-am cunoscut aici cu familiile lor, cu vecinii şi, nu în ultimul rând, cu natura.
Foto: Arhiva personală Sonia Coman
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
