400 km de îndoieli
- Dragă Irina, e dimineaţă, e august, căldură mare în Bucureşti. Cu siguranţă e mai bine la Piatra-Neamţ, în casa ta dintre dealuri umbroase. Ce faci?
- Am un singur cuvânt drept răspuns întrebării tale: contemplu. Stau la mine pe prispă şi contemplu. Am peisajul meu, lumea mea. În ultima perioadă, nu prea mă mai las furată de ceea ce se întâmplă la "centru". Prefer periferia. Sunt activă, am proiecte în desfăşurare, pe care le voi continua după vacanţă, care începe mâine. În Capitală este cald, dar aici, la mine, m-au înecat ploile. Sincer îţi spun că naveta Piatra Neamţ-Bucureşti devine din ce în ce mai complicată. Simt că sunt în acel moment în care tragi linie, te uiţi în spate, iar apoi priveşti înainte către ce-ar mai urma. Trebuie să văd cât de puternic rămâne sentimentul că nu pot trăi fără meseria aceasta, fără televiziune, pentru că ziua aceea, dinaintea plecării la serviciu, la Bucureşti, vine, mai nou, cu strângeri de stomac. Mă întreb tot mai des dacă merită cei 400 de kilometri, iar singura bătălie pe care trebuie să o câştig este să nu las să se vadă că am aceste îndoieli.
- Tu ai decis să alegi distanţa, ştiind prea bine ce te aşteaptă...
- Evident, aşa este, dar momentul acela a fost demult. Aveam, cred, şi altă energie, altă bucurie de a intra în joc şi sentimentul că nu se poate altfel. Acum, după atâţia ani, cred că aş reuşi să funcţionez şi fără o instituţie în spate. Oamenii mă salută, îmi povestesc lucruri sau îmi cer ajutorul, fără să se gândească la televiziunea pe care o reprezint. Ei ştiu că eu, Irina, îi ajut dacă pot. Pe de altă parte, ştiu că de unul singur este complicat să câştigi bătălii...
- Oare dilema în care te afli te-a determinat să-ţi lansezi, de curând, un site şi un blog personale?
- Poate, dar, din păcate, nu sunt suficient de disciplinată ca să scriu acolo tot ce am în minte. Dar uite, acum, în primele zile de vacanţă, mă gândesc că ar trebui să o fac. Da, site-ul, blog-ul sunt variante, dar nu cred că sunt alternative ca meserie. În schimb, sunt convinsă că pe viitor, oamenii vor căuta mai degrabă pe Internet poveştile de viaţă, iar televiziunea va rămâne teritoriul anchetelor bine făcute şi al documentarelor cu subiecte foarte puternice, create în luni de muncă, de studiu, de deplasări. În rest, cred că online-ul funcţionează mai bine, pentru că doar între două staţii de metrou oamenii mai au timp să deschidă un clip care spune povestea unui om. Pe mine mă aduc copiii mei cu picioarele pe pământ, în momentul în care idealizez impactul muncii de televiziune pe care o fac. Ei sunt generaţia către care trebuie să mergem, iar dacă ei spun că mai mult de zece minute de film nu urmăreşte nimeni într-o zi normală, de muncă, înseamnă că au dreptate. Lucrurile evoluează, sunt conştientă de asta. Iar dacă receptorul se modifică, cred că noi, difuzorii, trebuie să fim măcar la fel de flexibili ca şi cei cărora ne adresăm.
Românii care contează
- În televiziune se difuzează în acest moment, în fiecare sâmbătă la prânz, o serie de douăzeci şi şase de emisiuni, cu mari actori români, de la Marcel Iureş, la Emilia Popescu, de la Florina Cercel la Mircea Rusu (iau nume la întâmplare), care spun povestea Bucureştiului în timpul primului război mondial. Am muncit cinci luni la acest proiect şi mi-a plăcut foarte mult, pentru c-am aflat o mulţime de detalii despre oraşul pe care îl văd săptămânal şi pe care în mod profund nu-l cunoşteam cu adevărat. Am aflat de nişte întâmplări total necunoscute ale Bucureştiului şi, în plus, am avut imensa bucurie să cunosc sau să reîntâlnesc aceşti actori colosali. Pe unii nu i-am mai văzut de când lucram la televiziunea din Iaşi. Mare privilegiu am avut! Aceste douăzeci şi şase de voci şi de idei trebuie legate de centenar, tocmai de aceea nici nu am fost interesată să pun semnătura mea pe aceste filme. Pur şi simplu cred că în anul centenar este mai bine să rămânem anonimi şi să-i lăsăm pe cei care contează cu adevărat să vorbească.
- Am remarcat că foloseşti mult în interviurile şi reportajele tale sintagma "români care contează". Cine sunt ei de fapt, Irina?
- Sunt toţi acei anonimi care devin oamenii comunităţii, ai viitorului. Am cunoscut extrem de mulţi necunoscuţi care au făcut ca România profundă să fie încă demnă de iubit. Oameni care nu se bat cu pumnul în piept. Fără ei nu am avea aproape nicio şansă. Ei sunt românii care contează pentru mine. Îmi cer scuze pentru oamenii vizibili, ei poate au parte de aplauze la fiecare colţ de stradă, dar eu mi le păstrez pe ale mele pentru cei mai puţin cunoscuţi.
- Irina, dacă ar fi să ţi se pună o întrebare abruptă, care sună cam aşa: ce ai făcut până în acest moment al vieţii tale? Ce ai răspunde?
- Cred că singurul lucru cu adevărat important pe care l-am făcut în viaţă sunt copiii mei, Carina şi Petra. Restul este efemer şi ar fi putut fi făcut şi de alţii. Îmi mai place să cred că am schimbat măcar o viaţă, două, deschizând nişte uşi inabordabile pentru anumiţi oameni. Asta-i tot.
"Când puiul se pregăteşte să plece de acasă"
- ... of, şi tocmai încercam să mă detaşez, plecând în vacanţă cu familia. Lăsând gluma la o parte, e lucru complicat când puiul se pregăteşte să plece de acasă, iar acesta este alt motiv pentru care mă întreb, aşa cum spuneam la începutul interviului, dacă nu este momentul să trag o linie în viaţa mea. Aproape că sunt tentată să pun într-un rucsac (că şi aşa casa noastră are câte un rucsac în fiecare cotlon, unele pline, chiar gata să fie puse în spinare) două, trei lucruri ca să fiu pregătită să fug, dacă copilul mă cheamă, că are nevoie de mine. O tot "ameninţ" că, oriunde s-ar duce, trebuie să existe o pernă şi pentru mama ei. O bucătărie în care să-i pot găti pastele care-i plac atât de mult... Îmi va fi foarte greu fără ea.
- Cum sunt fetele? Seamănă între ele, sunt diferite?
- Total diferite! Una e de la vecinul din stânga, cealaltă de la cel din dreapta. Ha! Ha! Le-a luat, oricum, vreo zece ani să înveţe să trăiască împreună, să vedem acum cum le-o fi la depărtare. Petra, cea mică, e mult mai năvalnică şi, ca orice copil născut al doilea, e foarte dornică să-şi ocupe locul. Spre deosebire de Carina, fire controlată şi care ia în calcul fiecare detaliu al vieţii, Petra deja ştie că va fi medic veterinar, e aprigă şi spontană. Avem o prietenă care ne spune, lui Ticu şi mie, că, în sfârşit, ne-am găsit naşul cu Petra. Suntem diferiţi, copiii au luat bucăţele din fiecare dintre noi. Sunt fete faine. Ne iubim. Încercăm să exprimăm iubirea cât putem de bine, iar atât timp cât funcţionăm toţi patru, suntem fericiţi.
Când telefonul nu sună
- Aşa este, a găsit un loc chiar mai îndepărtat decât Himalaya, în China, munţii Kun Lun. Luna trecută s-a întors. Alături de Cristi Gruia, au cucerit vârfuri de peste 7.000 m, dar în ultima vreme, parcă scopul lui ar fi mai degrabă explorarea, decât alpinismul propriu-zis. Este o mare doză de curaj în ceea ce face, mai ales că, aducând un tribut sportului, explorării, un omagiu suprem muntelui, el nu merge cu şerpaşi, cu ghizi, cu niciun ajutor. Au fost singurii care au participat la expediţie fără însoţitori. Nu spun că alpiniştii care se folosesc de ghizi nu ar fi temerari, spun doar că el nu o face. Mai este un motiv: chiar şi alpinismul şi explorarea au devenit sclavii vremurilor şi au căpătat o aură comercială. Ticu detestă acest lucru şi de aceea fuge în locuri în care comerţul încă nu a pus piciorul, aşa îi place lui să se pună astfel la încercare. A fost greu, vreme potrivnică, condiţii politice complicate, avalanşe - de care am aflat abia când a ajuns acasă... Îi tot spun de ceva vreme că ar fi momentul să se aşeze şi să scrie cărţile acelea despre aventurile lui, cărţi care sunt de atâta timp în aşteptare. Acum e concentrat pe un alt proiect, "Muzeul Munţilor" se numeşte, pe care încearcă să-l inaugureze la un sfert de veac de când a cucerit Everestul. Iar când Ticu are câte un proiect, e atât de concentrat, că numai luat cu forţa în vacanţă se mai poate rupe.
- Irina, nu te temi când soţul tău este plecat cu lunile, în cele mai grele zone ale acestui pământ, piscurile munţilor care ajung în cer?
- Cred că teama a fost deja absorbită de ADN-ul personal. Este acolo, ca o liană care dublează coloana vertebrală - încerci să nu o arăţi în exterior, dar ea e mereu acolo. Frica asta are etape. Una este cea în care nu vrei să răspunzi la telefon, când sună prietenii sau părinţii, deoarece ştii că, sub masca unor întrebări protocolare, de fapt vor să afle despre Ticu. Ai zice că tehnologia te ajută, că telefoanele prin satelit te ţin la curent cu ce se întâmplă. Nu este chiar aşa, ştii cât de cât până la un punct, iar apoi se face linişte totală. Aceasta este a doua etapă a fricii, una dureroasă. O voce metalică de robot răspunde în locul glasului pe care-l aştepţi. Nu mai ştii nimic. Nici tehnologia de ultimă generaţie nu mai funcţionează acolo. Abia atunci intru cu adevărat în perioada în care rămân, şi eu, fără aer. Alpiniştii numesc zona de peste 7.000 m zona morţii. O simt şi eu, de acasă. Încremeneşti, până când, în sfârşit, sună telefonul.
- Fetele împărtăşesc şi ele aceeaşi teamă? Ce spun?
- Copiii sunt dăruiţi cu un soi de scut care îi ajută mult. În primă fază, cea mică zice mereu că îi este dor de tata, întreabă pe unde a ajuns. Apoi intră amândouă într-un fel de con de tăcere, nu mai cer veşti. Au o frică pe care au autoeducat-o şi ele. Nu întreabă, pentru că fetele ştiu că dacă nu le dau veşti, înseamnă că nu le am.
După 25 de ani, ca în prima zi
- Ţi-aş putea răspunde, fără frica de a exagera sau de-a te minţi, dacă aş şti măcar puţin cum e să trăieşti altfel. Noi chiar nu cunoaştem altă variantă. Dar dacă după douăzeci şi cinci de ani este ca în prima zi, înseamnă că e bine. E greu, e cu suişuri şi coborâşuri, nu e perfect, dar este perfecţiunea pentru noi. Dacă îmi este dor de el când pleacă? Evident. Doar că folosesc cuvântul acesta din ce în ce mai rar. Mi se pare unul uzat, care a devenit superficial. Eu, în ultima vreme, am văzut o singură manifestare a dorului adevărat: aceea a românilor plecaţi din ţară. Când nu ai cale de întoarcere pentru o perioadă, când "altădată" dispare, acela este DOR. Am cunoscut sute de oameni din diaspora, diferiţi, directori de companii sau simpli zilieri. Tuturor le este dor. Unii nu doar că plâng imediat când le vorbeşti de ţară, de copii, ci plâng la primul cuvânt românesc pe care-l aud. Unii sunt oameni de succes, de prin America, oameni care au răzbit singuri, care au studii, şcoli celebre. Vă asigur că românii aceştia nu au niciun fel de falsitate când li se umplu ochii de lacrimi. Uite, dacă tot mă întrebai ce văd în spate în viaţa mea, ce am făcut până acum, un alt lucru pe care ţi-l pot spune, după atâtea poveşti ascultate, este că am învăţat să nu judec. Dacă nu eşti din aluatul acela, dacă nu ai acele frământări, nu poţi înţelege pâinea lor, a oamenilor plecaţi din România. Aşadar, nu-i judec deloc, dar mă enervez. Mă enervez când în ţară sunt etichetaţi la grămadă, când ghilotina cade peste toţi odată, când sunt jigniţi. Toţi vârâţi în aceeaşi oală, apăsată de acelaşi capac. Noi trebuie să ţinem cont de ei, de fiecare om în parte, să le dăm şansa de a-şi spune părerea, de a vota. Votul lor este la fel de important ca şi al nostru, noi, cei plătiţi şi din banii pe care-i trimit ei acasă.
Magnet pentru poveşti
- Ce să zic, suntem testaţi cu vârf şi îndesat. Dar eu cred că ne aflăm într-un proces natural de curăţare, chiar cu excesele astea care ne scot din minţi. Parcă am fi pe falii de pământ care la cutremure se ciocnesc - părerile unora nu se mai întâlnesc cu ale altora decât prin conflict. Cred că suntem în faza asta pe care trebuie să o acceptăm, să o trăim, pentru că nu ne putem curăţa altfel. Anii de comunism s-au dovedit mult mai greu de şters, suntem înfieraţi pe mai multe generaţii. Alte societăţi au trecut şi ele, în istoria lor, prin încercări ca ale noastre, şi au izbândit. Poate că nu se vor alinia peste noapte bulevardele Bucureştiului ca la Paris, dar cred că şi Bucureştiul, şi România profundă, cu uliţele desfundate din jurul casei mele, se vor schimba odată cu evoluţia naturală pe care o s-o avem din punct de vedere social. Nu cred că există cale de întoarcere. Uite, chiar mă uitam cu mare admiraţie la o ştire recentă, despre protestul medicilor de la Spitalul Universitar din Bucureşti. Cu câtă asumare au ieşit doctorii aceia să recunoască realitatea pe care noi, toţi cei care am fost măcar o dată pacienţi în România, am simţit-o. Aceste acte de curaj, cu cât vor fi mai multe, mai asumate, cu atât sistemul medical românesc se va reabilita. La fel şi în educaţie. Eu cred că dacă fiecare am fi mai curajoşi, şi tranziţia asta, care pare interminabilă, ar fi mai uşor de suportat.
- Care este scutul tău de apărare, când frământările din jur devin copleşitoare?
- Sunt zile în şir în care eu nu aş deschide televizorul, din dorinţa aceea de curăţare. Tu nu ai zile în care, pur si simplu, nu ai chef nici să citeşti? Cred că da. Zile în care vrei doar să te uiţi la cer. Culmea este că atunci când tai fluxul de informaţii care îmi năvălesc în viaţă, dau peste altele. Dar unele... altfel. Dacă aleg să stau să privesc dealurile de sub casa mea, apare domnul Stănescu, bunul om care îmi taie iarba. Ţigan "de a doua şansă", cum singur se numeşte, fost analfabet, dar care a făcut cursuri la seral. Este paznic de noapte şi "tăietor" de iarbă ziua, folosind maşina lui de ultimă generaţie, de care e foarte mândru. Şi-a cumpărat-o pe bani munciţi. Domnul Stănescu are nişte poveşti fabuloase, încearcă chiar să schimbe mentalităţi în şatra lui. Are perspectivă proprie asupra a ceea ce se întâmplă la Bucureşti, se supără şi el când e băgat în aceeaşi oală cu ţiganul care fură, care are carnet de conducere deşi nu ştie să scrie. Apoi, dacă merg la piaţă, vorbesc cu doamna de la care iau brânză: ştiu cum o cheamă, ce poveste are, ce crede ea despre pesta porcină. Eu m-am izolat de lume ca să scap de ştiri, dar orice aş face, nu mă pot rupe de felul acesta al meu de a atrage poveşti. Doi paşi în afara curţii, şi mai aflu una! Oamenii simt nevoia să mi le spună, iar eu le adun. Poate tocmai de aceea ideea blog-ului ar trebui făcută mai serios, pentru că şi domnul Stănescu ar avea acolo un loc perfect meritat. La capitolul "A doua şansă". Vin poveştile la mine, Bogdana, şi mi-e drag de ele! Iar acum, fug în vacanţă...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
