Micii pictori mari din Braşov

- În Brădet, la poalele Ciucaşului, dialoguri neconvenţionale cu copiii pictori de la Şcoala Populară de Artă din Braşov -

Vara aceasta am avut o întâlnire neaş­tep­tată. Eram cu colegii de redacţie pe te­ren, la poalele munţilor Ciucaş, în colţul acela pur românesc, numit Ţara Buzaielor. Stăteam la o pensiune cochetă din satul Brădet, într-o vale în­conjurată de pante dulci, de un verde pur. Dar încă din prima seară am văzut ceva neobişnuit, un spectacol mai rar de găsit într-o pensiune turistică. Un grup de co­pii frumoşi, ca selectaţi pentru un concurs, stăteau aplecaţi asupra unor şevalete. Liniştiţi, concentraţi, indiferenţi la larma turiştilor, pictau cu pasiune şi cu un aer grav, luându-se foarte în serios. Printre ei, se mişca discret o profesoară, co­rectându-i ici-colo. M-am apro­piat de grupul de pictori şi am rămas uimit de frumuseţea lucră­rilor. Mi se păreau neaşteptat de expresive şi de bine lucrate pentru vârsta lor. Intrigat şi uimit, i-am întrebat cine sunt. Mi-au spus că erau toţi elevi din Braşov. Studiau la Şcoala de Artă şi veniseră la Brădet, într-o tabără de creaţie. Una pe care nu o vor uita nicio­dată, ziceau. Zona era extraor­dinar de frumoasă şi se simţeau inspiraţi. Am intrat în vorbă cu ei şi revelaţiile mele au curs lanţ. Aveam să descopăr nişte copii în vârstă de 14-15 ani, care scăpa­seră de tirania com­pu­terelor şi a ta­bletelor şi care păreau cu ade­­vărat fericiţi. Micii pictori mari din Braşov preferau să tră­ias­că în plină natură, în tovărăşia fanteziei şi a creaţiei, izvo­dind frumuseţi ie­şite din sufletul şi din mintea lor.

"M-am concentrat şi am început să desenez păsări"

"Mie, pictura mi-a ieşit în cale pe când aveam trei ani. Şi de atunci m-a luat pe aripa ei şi mă duce me­reu să visez şi să zbor, printre nori de culori. Nu cobor pe pământ decât când las penelul din mână".
Puştiul din faţa mea stă lângă un şevalet mic, care e îndreptat spre munţii din zare. Şi îmi vor­beşte încrezător în sine. Senin. E un băiat blonduţ, cu chip şi ochi luminoşi, cu înfăţişare liniştită şi inte­rio­ri­zată, de om mare. Îl chea­mă Teo Man­du, are doar 11 ani, este din Braşov şi pic­tează dezlăn­ţuit, cu o profunzime şi dex­te­ri­tate de maestru. Iar ca el sunt şi cei­lalţi, pe care aveam să-i întâl­nesc.

- Şi cum ai ştiut tu, la doar trei ani, că eşti "atins" de pictură? - l-am întrebat cu aceeaşi se­riozitate cu care-mi vorbeşte şi el.

- Păi, să vedeţi. Pe la trei ani, eram un pic cam obsedat de avi­oa­ne şi elicoptere şi le desenam peste tot şi pe ce apucam. Pe urmă m-am con­cen­trat, am început să desenez păsări, iar acum pictez pei­saje şi flori. Nu mă pot opri să desenez şi să pictez aproa­pe tot timpul. E cel mai frumos lucru din viaţa mea.
În timp ce vorbeam, deasupra lui şi a mea, lu­mi­na zarea verde şi aproape in­finită a munţilor Ciu­­caş. Zarea ce curgea lin peste satul Brădet. Pe­ne­lurile lui Teo şi ale colegilor lui lăsau cu hărnicie pe pânze, poveşti mi­nunate, în culori. Forme si­gure şi cla­re, unele neaşteptat de măiestre pen­tru vârsta lor. Mai văzusem tablouri fă­cute de elevi români, chiar şi de cei de la Liceul de artă din Bucu­reşti. Dar picturile braşovenilor aveau mult mai mult: o undă intensă de sinceritate. O pa­siune ne­tru­cată. O bucurie ex­traor­di­nară de-a in­venta po­tri­veli de culori. Acolo, sub zarea mun­ţilor Ciu­caş, tablourile acestor pic­tori copii aduceau o boa­re de aer la fel de proas­păt cu cel ce curgea înspre noi, din munţi, o lu­mină la fel de iradiantă, o pre­zenţă aproa­pe reală a pei­sajelor.

"Pictura era de mine!"

După ce le-am trecut în revistă pe îndelete lu­cră­rile, mi-am continuat dialogul cu Teo Mandu, prâs­lea şi copilul teribil al grupului. Între timp, aflasem că părinţii lui Teo sunt IT-işti. Era încă o dovadă că în acest secol hipertehnologizat, mai sunt şi părinţi normali, care nu îşi împing cu ana­sâna copiii spre mirajul absorbant al calcula­to­rului.

- Tu de când eşti la Şcoala Populară de Artă, Teo, dragă? - l-am descusut pe copilul cu pri­virea aceea, şi suavă, şi gravă.

- Sunt de vreo cinci ani. Din clasa zero. M-a îndrumat aici un profesor de chitară.

- Dar ce, te pricepi şi la chi­tară?

- Am făcut şi chitară, dar nu eram talentat. Pictura era de mine, nu altceva. Acum, la Şcoala de Ar­tă din Braşov, mă îndrumă doam­na profesoară Mihaela Modâlcă. Dar eu, de fapt, lucrez singur, tot timpul. Îmi iau şevaletul şi pân­zele şi colind singur pe unde mă cheamă inima. Merg aşa, pe dea­luri şi prin sate. Nu contează că e iarnă sau vară. Şi pictez peste tot. Mereu găsesc ceva demn de prins în culori.

- Cum de nu ai luat calea com­puterelor, ca părinţii tăi, şi ca atâţia copii de azi? Drumul pic­turii pe care ai pornit cu pasiune şi hotărâre este, astăzi, tot mai pu­ţin bătut.

- Îmi place enorm de mult să pic­tez şi să de­se­nez, aşa că am lăsat orice altceva deoparte. La com­­putere nu mă pri­cep. La pic­tură cred că sunt o excepţie printre cei de vârsta mea, aşa spun cei care îmi văd tablourile. Eu pot trăi foarte bine fără să stau toată ziua cu nasul în computer sau telefon. Şi părinţii mă lasă în voia mea. Cufun­dat în cu­lori, visez mult mai fru­mos şi ei văd şi se bucură.

Navetist, între Paris şi Braşov

- Şi atunci, cum îţi vezi tu, viitorul?

- Eu mi-l văd prin Pa­ris. Ştiu că voi ajunge acolo, tot pe calea pic­turii. Voi fi pic­tor pe malul Senei şi voi trăi din pic­tură, îmi răs­­pun­de fără să clipească micul pictor în vârstă de zece ani.

- Văd că eşti încrezător în des­ti­nul tău!

- Sunt! Asta nu înseamnă că nu mă voi în­toar­ce acasă, chiar dacă voi a­jun­ge pictor la Pa­ris. Voi fi un na­vetist între Paris şi Bra­şov.

- Până la urmă, ce te ţine aşa legat de pic­tură? Ce simţi când pictezi?

- Linişte. Şi o fericire aparte, greu de descris. Căci fac ceva care-mi place şi nu mă obli­gă ni­meni să fac altceva. Sunt liber. De aceea, nu mă voi lăsa ni­ciodată de pictură. Ea va fi casa mea.

*

Pe celălalt băiat al grupului îl cheamă Ale­xandru Cîrstea Firist şi are 16 ani. Îmi spune că şi el va picta mereu, că va ră­mâne agăţat de pic­tură. Îmi face, şi el, o mărturisire surprinzătoare.

- Mie mi se pare că de când pictez, am devenit mult mai creativ faţă de alţi copii care nu fac artă. Când vorbim, am un ori­zont mult mai larg, parcă am mai multe idei. Une­ori se uită la mine ciudat. Spun lucruri pe care ei nu le înţeleg. Pic­tura mă ajută şi în alte domenii, nu neapă­rat numai în artă. Dezvoltă ceva. Pictura va fi me­reu planul de re­zer­vă al sufletului meu.

"Eu cred că pictorii vor fi totdeauna la masa bucatelor"

Am stat apoi de vorbă cu cele două fete ale grupului de elevi, frumoase, inteligente şi cu o delicateţe pe care o găseşti tot mai greu la adepţii internetului. La fel ca şi ceilalţi copii de la Şcoala de Artă din Braşov, veniţi la Brădet să-şi încerce pu­terea penelelor cu fru­mu­seţea muntelui, recu­nosc şi ele că nu sunt fanati­zate de IT. Ba dim­potrivă. Ocolesc predilect lapto­pu­rile şi folosirea excesivă a telefoanelor.
Prima dintre fete are 15 ani şi un nume rar şi de­licat ca un arpegiu: Armina. Armina Tăulea. "Nu­mele acesta al meu este un nume din Făgăraş" - îmi spune cu mândrie deloc reţinută. "Este un nume vechi".
La cei 15 ani ai ei, Armina face o grafică sur­prinzător de bună, aşa cum se vede şi în por­tretul pe care tocmai l-a terminat, făcut în creion.

- Eu prefer arta pe hârtie - spune. Cum credeţi că puteam face un portret ca acesta, cu com­puterul? În plus, pictura pe calculator mi se pare că e prea uniformizată. Am încercat şi eu să fac artă pe computer. Am şi o tabletă grafică. Dar când pictezi cu penelul pe pânză, tabloul tău e cu totul diferit. Are tuşe fine, ca nişte amprente ale su­fle­tului. Computerul nu le poate face. Chiar şi numai pentru asta, şi arta e nepieritoare. Oamenii au ne­voie de frumos. Simt asta pe mine, în ce văd şi ce fac. Sunt pur şi simplu fericită, de pildă, în splen­doarea locului de aici. De aceea eu cred că pictorii vor fi totdeauna la masa bucatelor. Şi cred că asta va fi şi direcţia mea.

"Înainte, ca hipopotamul prin junglă"

Cealaltă pictoriţă a grupului este Teodora Po­pes­cu. Are 14 ani. Îmi spune dintr-o su­fla­re: calea ar­tei i se pare minunată. Decât să stea pe telefon, pre­feră să picteze sau să deseneze tot timpul câte ceva.

- Cum îţi vezi drumul în artă şi în viaţă, Teodora?, întreb curios.

- Sincer, nu ştiu. Ştiu doar că vreau să fiu pictor, deşi mi-a zis mama că nu e o carieră foarte sigură. Dar mi-a zis şi că dacă o să-mi placă pictura, dacă rămân cu gândul ăsta că vreau să fiu pictoriţă, va trebui să mă duc la Fa­cultatea de arte. Mă sus­ţine. Şi tata la fel. Ori­ce desenez, mama e acolo şi mă ajută. E cri­ticul meu personal. Spu­ne: "Uite, nasul e strâmb, copacul mai are un pic şi cade". Eu, chiar dacă n-o să tră­iesc aşa de bine finan­ciar, prefer să fac ceea ce-mi place. O să în­cerc să găsesc şi un plan B mai sigur. To­tuşi, pentru mine arta plas­tică e calea cea bu­nă. O să-mi dau spe­cia­lizările şi în grafică, şi în pic­tu­ră.

- Colegii te înţeleg sau te privesc ca pe o apa­riţie ciudată?

- Unii mă susţin, le place ce fac. Doar câţiva colegi de clasă mai râd de mine, pentru că ei nu în­ţeleg, nu ştiu ce bucurie enormă este să pictezi. Să creezi o lume imaginară, cu mâna ta. Să visezi culori. Nu mă las. Merg înainte "ca hi­popotamul prin junglă", cum spu­ne poetul.

Partea nevăzută a lumii

Nu e nevoie să fii expert în arte, ca să recunoşti că micii pictori de la Braşov nu au doar talent, ci şi o şti­inţă tare a desenului. Armina Tă­ulea şi Teodora Popescu, de pildă, fac, la doar 14-15 ani, portrete de o expresivitate egală cu a pictorilor maturi. În ca­zul lor se simte cât de importantă este îndrumarea men­torului. Iar talentul micilor pictori mari din Bra­şov s-a întâlnit, într-un mod fericit, cu talentul şi pri­ce­perea profesoarei lor, Mi­ha­ela Modâlcă. La rân­dul ei fată de pictor şi ab­solventă a Uni­ver­si­tăţii de Ar­tă din Bucu­reşti, ea a avut ce trans­mite mai de­par­te.

- Îmi aduc aminte cu emoţie, că exact acum 20 de ani, am făcut prima tabără de creaţie. Erau zece adolescenţi entuziaşti şi extrem de talentaţi, aleşi din clasa mea de pictură, de la Liceul de Artă Braşov. Atunci am mers într-un loc fabulos, despre care le vorbisem îndelung, Ţinutul Pădurenilor Hunedoarei, loc superb şi străvechi, unde îmi petrecusem verile copilăriei la bunici şi unde pictam, şi eu, adesea. Experienţa aceea i-a marcat puternic pe copii, iar pe mine m-a determinat să continui.În verile ultimilor ani, am organizat cu sprijinul familiilor elevilor, tabere de pictură şi grafică la peisaj, cu cei mai experimentaţi elevi ai mei, de la Şcoala de Artă "Tiberiu Brădi­cea­nu". În toţi aceşti ani, am avut privilegiul să întâl­nesc talente surprinzătoare. O fi la modă IT-ul, dar Dumnezeu le dă copiilor şi sen­sibilitate cu carul. De ei depinde să şi-o folo­sească sau nu. Şi de părinţi, ca să-i lase să-şi afle talentul. Uitaţi-vă la ei cât sunt de fericiţi! Au reuşit să fie ei înşişi, să-şi trăiască vocaţia încă din anii copilăriei. Ei explo­rează partea nevăzută a lucrurilor. Lumea de dincolo de concret, pe care o simt cu sufletul. Şi asta îi face liberi şi fericiţi.