Deşi în comunism nu a recitat nici măcar un singur vers omagial, Constantin Cojocaru a reuşit performanţa ca după Revoluţie să îl joace, nu o dată, ci de două ori, pe Nicolae Ceauşescu. Prima dată l-a interpretat într-un spectacol de teatru despre procesul soţilor Ceauşescu, spectacol cu care a făcut turnee în toată Europa, şi a doua oară într-un film ce îi are ca personaje principale tot pe Elena şi Nicolae Ceauşescu, "Trei zile până la Crăciun", realizat de regizorul Radu Gabrea.
"Ca să-l «citesc» pe omul Ceauşescu, am vizionat până la epuizare filmul procesului"
- Pentru un actor, să joci un monstru precum Ceauşescu este, nu doar o provocare artistică, ci şi un mare risc. Cum v-aţi apropiat de personaj?
- Când te apropii de o personalitate din cartea de istorie ca de un om viu, un om care respiră, ajungi să vezi istoria în cu totul altă lumină. Sigur că Ceauşescu era un dictator, un comunist care vorbea cu o limbă de lemn neraşchetat, lemn de esenţă tare, fag sau stejar, ceva. Dar eu a trebuit să mă apropii de el din perspectivă umană, pentru că altfel ar fi ieşit un film de lemn, cu un personaj de lemn, jucat de un actor de lemn. Filmul lui Radu Gabrea este un amestec de documentar cu ficţiune, pentru că are în componenţă interviuri reale cu martori oculari, imagini de arhivă, dar, acolo unde în istorie a rămas o pată albă, regizorul a "colorat" realitatea cu un pic de ficţiune. Astfel, în film apar mai multe momente despre care se ştie foarte puţin, de pildă ce au făcut Ceauşeştii după ce au fost lăsaţi baltă pe un câmp, de pilotul elicopterului care-i luase de pe CC. De aici intrăm într-un soi de road movie ce prezintă încercarea disperată a dictatorului de a ajunge la combinatul de oţeluri speciale din Târgovişte, la muncitorii despre care credea că îi sunt fideli, drumul său cu maşina unui cetăţean înspăimântat şi şocul lui Ceauşescu când începe să realizeze că în realitate era extrem de urât de popor. Hai să lăsăm deoparte perspectiva istorică şi să ne imaginăm doi bătrânei pe un câmp, singuri, lăsaţi de capul lor. Ajung la şosea şi el face semn maşinilor care trec, la ia-mă, nene! Preşedintele României, comandantul suprem al forţelor armate, ajunge să facă autostopul! E comic într-un fel, nu? Trece prima maşină, opreşte, şi când şoferul îl recunoaşte, pleacă în trombă. A doua maşină îi ia şi îi duce la combinatul de oţeluri speciale, dar şoferul vrea să îi lase la uşa din dos. «De ce prin spate?», întreabă revoltat Ceauşescu. «Eu sunt preşedintele Republicii Socialiste România. Cel mai iubit fiu al poporului. Am venit la popor. Vreau să intru prin faţă!» Numai că în faţă, în curtea fabricii, se strânseseră muncitorii care urlau de bucurie că fugise dictatorul: «Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!» şi «Moarte dictatorului!». Vă daţi seama ce şoc pe el! De-abia atunci începe să i se ridice ceaţa de pe ochi.
"Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost, ne place să o recunoaştem sau nu, personajele unei poveşti de dragoste"
În rolul lui Ceauşescu
- Am vizionat până la epuizare filmul procesului, încercând să îl "citesc" pe omul Ceauşescu, încercând să îi găsesc măcar o calitate ca să pot să îl "apuc" cumva, să îi surprind latura umană.
- Şi aţi găsit?
- Singura calitate pe care i-am găsit-o a fost aceea că era un soţ bun. E incredibil, dar dictatorul, animalul, ticălosul care a înfometat un popor întreg, care a condamnat 22 de milioane de oameni la întuneric, la frică, la foame şi la îngheţ, îşi iubea nevasta. Dacă remarci numai modul cum o ţinea de mână la proces, încercând să o liniştească, şi asta, până la sfârşit. Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost, până la urmă, ne place să o recunoaştem sau nu, personajele unei poveşti de dragoste.
- Simţiţi că v-a ieşit bine personajul Ceauşescu?
- Nu ştiu dacă Ceauşescu mi-a ieşit bine sau rău. Simt în orice caz că mi s-a luat o piatră de pe inimă, pentru că am reuşit să duc la bun sfârşit acest rol. E ca şi cum traversez liniştit strada şi, când ajung pe trotuarul celălalt, ceilalţi pietoni se uită sideraţi la mine şi-mi spun că am trecut printr-un spaţiu minat. Şi totuşi am reuşit să evit toate minele şi să ajung cu bine pe "mal".
"Şase saşi în şase saci"
O expresie greu de uitat
- Când am intrat la Institutul de Teatru aveam vreo 18 ani, dar arătam de 13, şi când m-am prezentat la şcoală, viitorii mei colegi au crezut că sunt copilul vreunui portar sau administrator de la facultate, aşa că mă puneau la treabă. «Băi, Ţâcă, nu te duci tu să închizi geamul?». «Băi, Ţâcă, nu mergi tu să ne cumperi nişte ţigări?». Eu mă duceam fără să comentez. Când au aflat că le sunt, de fapt, coleg, au rămas cu gurile căscate. Dar porecla dată cu drag în prima zi de facultate mi-a rămas până azi şi sunt tare mândru de ea.
- După facultate, v-aţi dus la Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului, care era pe atunci o adevărată fabrică de staruri. Eraţi şi dvs. o vedetă în urbe?
- Cum îmi place mie să spun, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ am interpretat Făt-Frumos şi Romeo, iar când am ajuns în Bucureşti, la Teatrul Giuleşti, actualul Odeon, am jucat tot numai Liţă, Triţă şi Făniţă, sculeri matriţeri, sudori şi furnalişti că, deh, era teatru muncitoresc. La Piatra Neamţ, eram vedetă şi printre colegii mei, pentru că am fost unul dintre întemeietorii şi pilonii de bază ai barului din teatru, celebrul "Şase saşi în şase saci", numit aşa de la un exerciţiu de dicţie. Când un actor se constata că a băut prea mult, era pus să spună "şase saşi în şase saci" şi dacă limba nu îl mai asculta era trimis acasă.
Lumea Radu Afrim
În Hamlet, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde a fost vedetă
- Eu aveam o dicţie foarte bună...
- La Bucureşti, aţi lucrat cu cei mai mari regizori ai ţării. Sunteţi, de pildă, unul dintre actorii-fetiş ai regizorului Radu Afrim. Cum lucraţi cu el?
- În spectacolele lui Radu Afrim, eu merg pe râsul, lacrima şi firul de speranţă. Pentru unii există o singură lume. În mare amărăciune, un poet spunea "lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi". Dar, bineînţeles că în realitate, sunt mai multe lumi. Şi ca ele suntem noi. Le trăim prin ce şi cu cine ne este dat. Şi Radu Afrim mi-a revelat în spectacolele lui o lume la care nu mă gândisem până atunci, pe care nu o mai trăisem. Şi în asta constă tocmai fascinaţia mea de actor faţă de regizorul Radu Afrim.
- Adevărul este că nu toţi îl "simt" pe Radu. Pentru că este special şi, de multe ori, pentru unii, deranjant. Dar pentru mine, ca actor, este extrem de important ce lume îmi propune regizorul şi cât de bogată este ea. Teatrul e în esenţă simplu: e sugestie şi seducţie. Iar Radu Afrim este un maaare seducător de actori.
Televizorul cu urlete
- Unde e acasă pentru Ţâcă Cojocaru?
- Eu m-am născut la Săveni, iar Bucureştiul mi se pare o aiureală. Nu ştiu unde e acasă. Uite, când am văzut Parisul, am simţit mai mult decât un déjá-vu: aveam certitudinea că nu mă pot rătăci. Nu mai fusesem niciodată acolo, dar ştiam. Ştiam tot. Mi s-a părut că recunosc locurile, chiar şi când mă plimbam, undeva, pe lângă Calais, vizavi de Dover, pe crestele acelea albe, unde vezi atunci când bate vântul doar câte o siluetă tremurând într-un balonzaid. Ştiam peisajul ăla sumbru, din romanele Agathei Christie. Mă şi gândeam că s-a petrecut vreo crimă pe acolo şi că imediat va apărea Hercule Poirot să cerceteze împrejurările.
- Aţi lucrat, la un moment dat, câteva luni în Occident, jucând, printre altele, în spectacolul lui Radu Afrim, "Mansardă la Paris, cu vedere spre moarte", pe textul lui Matei Vişniec. Cum a fost revenirea în ţară după o cură de Occident?
- Patru luni cât am fost plecat, nu am avut nicio reprezentare a zilei de mâine. Da, sigur, ştiam ce mă aşteaptă a doua zi: repetiţie şi spectacol. Dar doar atât. Grija, apăsarea viitorului imediat îmi erau străine. Când am revenit în ţară şi am dat drumul la televizor, au început toţi să mă atace din toate părţile cu urlete apocaliptice. Parcă cineva rău-voitor mi-ar fi aprins brusc lumina în cameră în timpul celui mai dulce somn. De cum m-am întors, m-am necăjit. Am simţit că mi-am pierdut inocenţa.
"La Bruxelles, fără spirt pe clanţă"
În rolul Pisanio din spectacolul "Cymbeline" de William Shakespeare
- Mi-a plăcut foarte mult la Bruxelles, pentru că nu îţi dă sentimentul de spirt pe clanţă. Noi, românii, avem o relaţie foarte intimă cu mizeria, hai să nu zicem cu mizeria, ci cu natura frustă. Şi atunci, spaţiile ca de farmacie din Occident ne fac să ne simţim prost. La Bruxelles, însă, hârtiile zburdă pe stradă boem, dozele goale de bere sunt aruncate domestic pe lângă coşurile de gunoi. Te simţi ca acasă, ce mai! Îmi dă un sentiment de siguranţă. Nu mă pot rătăci. Şi unde mai pui că la Bruxelles e cea mai bună bere din lume.
- Ahaaa, aici trebuie să poposim mai mult. Care e berea cea mai bună pe care aţi băut-o la Bruxelles?
- Asta e simplu: Chimay blue. E o bere mânăstirească, care e foarte bună când se bea dintr-un pahar semisferic, foarte larg. Are un gust puternic, nu e ceai de bere, ca la noi. Şi mai e o altă bere, Trapiste, care se bea dintr-un fel de recipient alchimic, un pahar cu serpentină. E bere cu gust de pulpă de bere, ca să zic aşa. Dacă berea ar fi o femeie, ar avea o pulpă taaaaree bună.
- Aşadar, mergeţi pe mâna călugărilor care au creat acest sortiment de bere, despre care trebuie să lămurim lumea că este foarte tare şi nefiltrată.
- Şi mai are o calitate. Este foarte proaspătă. În Italia, am văzut o cârciumă unde se făcea bere chiar acolo. Aveau un instrument ca o orgă uriaşă, cu tuburile din alămuri strălucitoare, ca nişte tube. Într-un loc se punea meiul, şi în zile şi zile avansa prin toate tuburile alea, prin saxofoanele alea, şi la capăt curgea bere blondă, dublu blondă şi brună, nefiltrată. M-am dus ca românul la barman să-l întreb: "Dacă vin cu o sticlă de doi litri, mi-o umpleţi şi mie?". Voiam să i-o aduc prietenului meu, actorul Marius Stănescu. Omul a zis că da, că nu-l doare mâna, dar că în două ore se depreciază. Aşa că am renunţat. Dar între timp, se deschisese un restaurant cu bere nefiltrată şi la Bucureşti, aşa că l-am dus pe Marius acolo.
Cântecelul coreean
La Paris, cu Matei Vişniec
- Îmi amintesc o întâmplare de pe când eram într-un turneu în Coreea de Sud. Când sunt într-un oraş în care nu am mai fost, îmi place să mă pierd prin locurile unde locuiesc oamenii obişnuiţi, şi aşa am ajuns într-un cartier oarecare din Seul. Am găsit o cârciumioară mică, cu doar câteva mese. M-am aşezat şi am comandat o bere locală. Cum eram singurul client, chelnerul, care era de fapt patronul localului s-a aşezat lângă mine. Era cam de vârsta mea. I-am spus că sunt din România. Şi el, bineînţeles că a zis: "Aaa, România, Ceauşescu...". Apoi, deşi niciunul dintre noi nu ştia prea bine engleza, mi-a povestit (şi chiar l-am înţeles) că şi el vine tot din comunism, pentru că era născut în Coreea de Nord. "Eşti din Coreea de Nord?", i-am zis. "Ştiu şi eu un cântec din Coreea de Nord". Era un cântecel pe care îl învăţasem pe când eram copil. Pe vremea războiului din Coreea, nouă ni se spunea la şcoală cum copiii coreeni sunt ucişi de agresorul american şi că nu au ce mânca şi ce purta. Şi ni s-a cerut să aducem la şcoală hăinuţe şi pantofiori pentru copiii din Coreea. Cu acea ocazie, am învăţat şi un cântec pionieresc coreean. Îl ţin minte şi acum. Şi cum stăteam noi frumos la masă, am început să i-l cânt coreeanului. Şi atunci, patronul cârciumioarei din Seul a izbucnit în lacrimi şi a început şi el să cânte. Ştia şi el cântecul, căci era un faimos cântec pionieresc. Şi uite aşa, la câteva decenii distanţă de la războiul din Coreea, un pionier român şi unul coreean s-au întâlnit pe teren capitalist. "Cine ştie, poate săndăluţele mele au ajuns la tine...", i-am zis. Hahaha!
- Ăsta, vorba lui Cehov, este un subiect pentru o scurtă povestire. Dar apropo de scris, ştiu că sunteţi şi poet. Pătrundem şi noi puţin în lirica "ţâciană"?
- Ha, ha, ha. Cum să nu? Cu mare plăcere. "Sunt munte de ţigări fumate pe care-l urc. Mi-e tot mai greu. Sunt o broscuţă-n heleşteu, care înoată doar pe spate".
- Mai vrem, mai vrem...
- "Azi, Everestul e un loc comun, cu bar, cofetărie şi hotel. Sub măşti de oxigen o ea şi-un el, pe veci uniţi într-un sărut imun. Ard stelele pe cer, flori mici, de crâng, acolo sus, pe vârful Everest. Doar ochelarii măştilor mai plâng. Nimic notabil nu se-ntâmplă-n rest". Mai vrei?
- Da, da...
- "Hei, viaţa să o las deoparte, să stau retras în crisalidă căci, futu-i, tare e stupidă, cu gustul ei înmiresmat de-arome scoase din căcat. De aş avea-n al meu destin confortul intrauterin! Fără efort, totul plăcut, nimic din ce m-ar fi durut, hrănit de-un sân interior, un fetus fericit ce n-or să îl atingă griji şi bai, să fiu neizgonit din Rai. Eu caut încă şi tot caut. Petrec răstimp cântând din flaut". Şi ca să închei poema fără s-adâncesc dilema, eu vă-mbrăţişez şi mă semnez: Ţâcă Titirez.
- Sunteţi mereu foarte vesel şi tonic. Dar, totuşi, în viaţa de zi cu zi nu aveţi frici deloc? Vă temeţi de moarte, de apocalipsă, de gaura-n ozon, de război sau de criza mondială?
- Având în vedere faptul că eu nu pot controla niciunul dintre aceste lucruri, nu le dau atenţie. E modul meu de a mă apăra. Moartea, criza, apocalipsa, toate astea sunt ca şi cutremurul. Când vin, nu poţi decât să le constaţi existenţa. Să mă agit mereu de teama morţii este ca şi cum m-aş feri ceas de ceas de cutremur. Nu aş mai putea duce o viaţă normală.
Foto: RADU AFRIM (3)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
