Sonia Coman a fost desemnată, în anul 2013, drept cel mai bun student român din străinătate. Acum, la doar 30 de ani, este curator la "Muzeul Freer" din Washington DC, o secție de artă asiatică a Muzeului Smithsonian, fiind licențiată "Magna cum Laude" a Universității Harvard (SUA) și doctor în "Istoria artei", cu dublă specializare în artă franceză și japoneză, la Universitatea Columbia (New York). Ea însăși creatoare de artă, a avut, cu picturile sale, numeroase expoziții personale și de grup în România și în întreaga lume, iar poemele sale haiku au fost premiate, de nenumărate ori, în Japonia, țara lor de origine.
Limba japoneză, pe malul mării
E atât de fină, că pare o floare de magnolie prinsă de un ram. Vorbește șoptit, dar cu o siguranță ce vine din stăpânirea perfectă a lucrurilor despre care vorbește. Are și o tonalitate aparte a vocii, oarecum tremurată, care conferă cuvintelor un fel de fragilitate neobișnuită. Sonia Coman e o româncă ce-și poartă cu mândrie statutul, suprapunându-i câte ceva din fiecare altă cultură a lumii prin care au purtat-o pașii.
- Unde a început povestea ta, Sonia?
- Povestea mea a început pe malul mării, la Constanța, unde m-am născut și unde am absolvit Liceul de coregrafie și artă, secția grafică-arte plastice. Acolo am învățat despre haiku și alte forme de poezie japoneză și, de asemenea, și limba japoneză. Poezii scriu de când eram copil. O coincidență fericită a făcut ca încercările mele să ajungă să fie citite de regretata mare poetă Constanța Buzea, care mi-a recomandat să citesc poezii haiku, spunându-mi că ceea ce eu scriam seamănă foarte mult cu aceste poezii japoneze. La un moment dat, tata a aflat despre un concurs de haiku în Japonia și m-a încurajat să particip. Am trimis câteva, în limba engleză, și unul dintre ele a obținut un premiu, fiind ulterior tipărit pe cutiile de ceai ale companiei care sponsorizase concursul.
În America, cu educație românească
- Dar în Statele Unite cum ai ajuns?
- După ce am terminat liceul în România, m-am înscris la câteva universități americane, Harvard, Princeton și Stanford, din dorința de a studia ceea ce mi-am dorit întotdeauna, istoria artei și literatură. Am ales aceste universități pentru că oferă burse complete studenților străini, dar și pentru că sunt de tipul "liberal arts", oferind posibilitatea de a-ți crea propriul program de studiu. M-a atras calitatea educației americane, dar și posibilitatea de a cunoaște mai multe culturi, pentru că în universitățile americane sunt studenți veniți din toată lumea. Am fost admisă la toate trei, dar am optat pentru Harvard, pentru că fusesem în Boston cu șapte ani înainte, la o conferință de haiku, și cunoșteam deja câțiva poeți cu care am ținut legătura și mi se părea un spațiu familiar.
- Cât de ușor e, ca adolescent român, să ajungi în America?
- Am avut parte de o educație excepțională în România, la liceu am avut profesori extraordinari, foarte dedicați elevilor. Orele de curs erau dublate de foarte mult timp petrecut în ateliere de specialitate, ceea ce cred că m-a ajutat să am o disciplină de lucru foarte bună, să știu să-mi organizez timpul ca să pot face tot ceea ce vreau să fac. N-a fost ușor, dar a fost o provocare pe care am acceptat-o și nu regret.
- Ai un sfat pentru tinerii români ce-și caută acum un drum în viață?
- Le-aș spune că pot realiza tot ce-și doresc, nimic nu-i împiedică să-și realizeze visurile. Tot ce le trebuie e încredere în sine, în propriile forțe, determinare, perseverență, încredere în frumusețea visurilor pe care și le fac și convingerea că, dacă perseverăm pe drumul ales, vom izbândi. Fără această perseverență nu vom ști niciodată dacă un anume vis e posibil sau nu.
"Acasă e un sentiment, nu un loc
- Te-ai născut și ai copilărit în România, ai studiat și trăiești în Statele Unite, scrii haiku inclusiv în limba japoneză, pe care o și vorbești, alături de limbile română, engleză și franceză. Unde e acasă, pentru tine, Sonia?
- Acasă mă simt în mai multe locuri și mă simt binecuvântată că pot spune acest lucru. Acasă e un sentiment, nu un loc. Acasă e la Constanța, pe malul mării, ascultând pescărușii; la New York, unde m-am format din punct de vedere profesional; în anumite locuri din Japonia, unde simt conexiunea cu tradiția, mai ales în Arita, orașul unde s-a născut ceramica japoneză, în special porțelanul japonez, și unde sunt primită cu brațele deschise de niște oameni cu o pasiune extraordinară pentru arta și tradiția lor. Acasă mă simt oriunde am ocazia să intru într-o biserică românească.
- Dar haiku-urile în ce limbă le scrii?
- Cred că haiku e o formă de a trece acest pod între lumea noastră interioară și lumea reală, locul în care ne aflăm în momentul respectiv. Haiku este foarte mult o poezie a clipei, de aceea, de multe ori, gândesc un haiku în limba franceză, dacă sunt la Paris, sau în japoneză, dacă sunt la Tokio. Dar cel mai des mă găsesc în SUA, de aceea pe majoritatea le gândesc și le scriu în engleză, pe care apoi le traduc și în limba română, pentru că limba română este limba mea maternă și limba sufletului meu.
- Cum sunt priviți românii în comunitățile din care ai făcut parte, ca studentă, apoi ca asistent universitar și acum, ca și curator? Ce știu oamenii lumii despre România și despre români?
- În cercurile mele profesionale și personale, în special la Universitățile Harvard și Columbia și la Muzeul Metropolitan, am avut bucuria de a cunoaște români de excepție, pe care îi admir pentru curiozitatea intelectuală, disciplina de lucru, perseverența și, mai ales, încrederea că își pot împlini visurile. Acești colegi și prieteni reprezintă un model pentru comunitățile lor americane. În acest sens, românii pe care i-am întâlnit aici zugrăvesc o imagine frumoasă a României. Acestea fiind zise, cred că se știe prea puțin despre România, despre istoria, arta și literatura noastră, într-o lume însetată de povești, care să dea sens valurilor de informații care ne copleșesc, în special în mediul online. În acest sens, mi-aș dori să contribuim toți în a contura o Românie cu o identitate pozitivă, pe care lumea să o recunoască, să o înțeleagă mai bine și să o respecte.
- Ne-am întâlnit în Ardeal, la Băița, un paradis al Munților Apuseni. Te-am auzit spunând că până acum, pentru tine, Transilvania se termina la Sibiu, că nu ajunseseși niciodată mai departe. Cum ți se pare Țara Moților? Cum arată ea în comparație cu zările largi ale lumii pe care le străbați?
- Zilele petrecute recent în Apuseni, în Țara Zarandului, au fost o revelație pentru mine, ca și pentru familie și prietenii cu care am călătorit. Frumusețea satelor din Ardeal este așa de firească și de plăcută, încât pare să te învăluie ca un șal pe care ți-l așezi pe umeri. Sunt impresionată de conexiunea oamenilor pe care i-am cunoscut aici cu familiile lor, cu vecinii și, nu în ultimul rând, cu natura.
Foto: Arhiva personală Sonia Coman