Balada lui Talip Talip

- Turcul care a salvat de la explozie podul de la Cernavodă şi a fost ars de viu -

- Centenarul primului război mondial are în Dobrogea amintiri tragice. Dar şi întâmplări sublime! Multele naţii ce au trăit acolo ca-ntr-o pace a Raiului, fără să ţină cont de neam şi religie, au făcut pentru România gesturi ului­toa­re de curaj. Nu doar că s-au înrolat în oastea română, dar au dove­dit în lupte un sacrificiu inexplicabil. "Noi suntem români!", au strigat într-un glas... E plină Dobrogea de mormintele şi monu­mentele pără­ginite ale acestor oameni, despre care se ştie azi prea puţin. Astfel e şi povestea lui Talip Talip, musulmanul martir, datorită căruia Marele Pod de la Cernavodă mai există azi -

Geamia cu ferestre albastre

"Eşti prietenul meu, fratele meu. Mi-ai salvat ţara!...". Vorbele astea îi răsună şi acum în minte lui Talip Talip, păstrate în familia sa de turci veniţi acum un veac jumătate pe pământuri dobrogene. "De azi înainte eşti fratele meu...", îi spunea regele Ferdinand străbuni­cului său, pe care îl chema tot Talip Talip, în timp ce-i punea pe surtucul de musulman cea mai înaltă decoraţie a României. Sunt 102 ani de atunci. Au trecut vremurile peste oameni... Talip este la rându-i bă­trân. Stă singur în geamia lui secu­lară, cu uşi şi ferestre albastre, în care intră turci tot mai puţini. Acolo îl gă­sesc. În pridvorul care arată ca o odaie tihnită de casă bătrânească, citind, total absorbit, dintr-o carte sfântă, cu slove arabe. Nici nu mă auzise când am intrat. O lumină portocalie taie în­căperea în fâşii ce se adună parcă dina­dins spre masa aceea albă, cu Coranul deschis. Talip poartă fes, ca-n fiecare zi a vieţii lui. Chipul asiatic i-e înroşit de vânturile stepei dobrogene. Ochii - două tăieturi încordate într-o sobrietate aproape mânioasă cu lumea de azi, în care nu se mai nasc eroi, nici măcar oameni apţi să urmeze nişte principii. De 50 de ani e imam în oraşul Măcin. Preot, condu­cător al geamiei şi al întregii comunităţi musulma­ne. Şi românii îl respectă, îl admiră pentru viaţa lui virtuoasă, fără vicii şi minciună, dar mai ales fiind­că nu şi-a părăsit ţara, în pofida multor suferinţe prin care a trecut aici. O jumătate de veac doar în locul ăsta a stat. Încă de la 21 de ani, de când a ab­sol­­vit şcoala teologică musulmană. N-a avut ce face: a trebuit să fie exemplu. Nu s-a atins de alcool, tutun, n-a fost surprins pizmuind sau înjurând nicio­dată. Când eşti imam, eşti model. Aşa-l învăţaseră străbunicul Talip, bunicul Achif, aşa l-a rugat şi tatăl său, Mehmed, cu limbă de moarte: "Băiatul meu, precum ştii, noi am luptat în războaie şi am avut în familie mari necazuri. Du-te la Seminar, fă-te imam şi, după moartea noastră, tu te vei ruga pentru su­fletele şi păcatele noastre...". Toţi aceşti trei bărbaţi au fost eroi martiri ai României în războaiele mon­diale şi-n timpul comunismului.

Străbunicul Talip

Afară sunt 40 de grade. Nu se aude nicio şoaptă, nicio adiere nu simţi. Aerul apasă ca o povară. Talip se trage din lumina ferestrei şi începe să-mi poves­tească rar, apăsat, de la adăpostul umbrelor. Acel stră­bunic salvator a venit în Dobrogea cu osmanlâii încă înainte de războiul din 1877. "Talip Talip n-a fost născut aici. A fost cel dintâi venit din familia noas­tră. «Dede» (bunicul) al meu zicea că era un om scundac dar vânjos, parcă înnăscut să fie con­ducător de oameni. Şi foarte bogat. 76 de hectare de pământ, 49 de kilograme de aur, gospodărie, co­nace, cai, vite... Dar stăpânea averi şi mai mari în Sofia, în Bulgaria, acolo trăiau multe din neamurile lui, veri, unchi. Se stabilise în satu' Măgura, la ho­tar cu Bulgaria, care pe atuncea se chema Docuz Agaç ("Nouă copaci"). Sat complet islamic. Mulţi turci, ba şi arabi din Si­ria, din ăia cu pielea neagră-neagră. Până la Primul Război Mondial, toţi au plecat din sat. Toţi! A mai rămas doar străbunicu'. Ultimul mu­sul­man! N-a vrut să plece, domnule. Frate cu ro­mânu' era. A fost un filan­trop, a ajutat cu bani mul­te familii de români nu doar aşa, ca pomană - le-a făcut case, le-a trimis pe banii lui copiii la studii. A sprijinit şi mulţi turci cu bani, să se strămute în Turcia. Da' el n-a vrut să se ducă. Zicea mereu: «Sângele de român e un sânge dulce! E sângele cel mai apropiat de om din toţi oamenii!». Vorba asta a luat-o şi bunicu'. N-au vrut. Au ales să moară sau să sufere pentru ţara asta...".

Cuţitul bulgăresc

Românul are sânge dulce... Asta crede şi Talip cel de azi. A vorbit cu mulţi români din satul Măgura, care-l divinizau pe străbunicul său. Şi buni­cul Achif a fost martor al evenimen­telor din 1916, era bărbat în toată fi­rea atunci. A căutat la Arhivele Naţio­nale din Constanţa, a citit mult despre secretele Primului Război, ca să poată pune faptele cap la cap. Un război stra­niu aici, în Dobrogea, unde trăiau oameni de atâtea naţii, toţi înrolaţi benevol în oastea română... Românii intraseră cu Anglia, cu Franţa... Nem­ţii, cu bulgarii şi turcii, mult mai pu­ternici. Concluzia clară: serviciile secrete bulgare l-au recrutat pe Talip Talip încă îna­inte ca România să intre în război, sub şantajul că, dacă nu va colabora, i se vor confisca toate averile din Sofia. "Străbunicu' era un om cu influenţe, ştia cam tot ce mişcă prin Dobrogea. La început, bul­garii nici nu i-au zis cu ce intenţie l-au racolat. Abia înainte de a începe războiul, i-au spus că mi­siunea lui e să arunce în aer marele pod de 3 km din­tre Feteşti şi Cernavodă. Că îi vor trimite o echi­pă de specialişti bine antrenaţi, cu arme, dinamită, tot-tot-tot. El trebuia să îi găzduiască, să-i îndrume spre pod, să-i pună în legătură cu alţi oameni. Nu i-au dat de ales. Bulgarii au fost ne­miloşi cu turcii şi românii din Dobro­gea. Au tăiat de vii civili, au violat fetiţe, chiar şi de 6 ani. Erau mânioşi că pierduseră Cadrilaterul în 1913. Lui Talip i-au zis aşa: «Faci treaba asta cu Podul şi te lăsăm în pace. Nu-ţi luăm bogăţia, o să fii protejatu' nostru. Dacă n-o faci, te distrugem». Sunt sigur că dac-ar fi zis nu, poate că l-ar fi ucis chiar atunci".

Un rege la curtea lui Talip

"Cred că a fost o sfâşiere în su­fle­tul străbunicului. El era om de afa­ceri, ştia ce însemnătate are Podul ăsta. Fusese personal la inaugurarea lui, din 1895, de către Carol I, care plătise 35 de mili­oane lei aur pentru construcţie. Singura cale de trecere pe uscat dinspre Europa spre Orient la porturile noastre de la ma­re. Un obiectiv stra­tegic capital! Fă­ră el, românii n-ar fi rezistat în răz­boi, n-ar fi avut cum aduce trupe şi muniţii. Podul ăsta internaţio­nal al lui Anghel Saligny făcea deja parte din isto­ria naţiei române. Şi-acuma-i consi­derat unul din­tre cele mai frumoase poduri metalice din lume. Un simbol al României!... Talip a mai avut timp o săp­tămână până la explozie, să ia o ho­tă­râre. Era fe­bruarie, 1916. A luat doi oameni de-ai lui de bază, turci, le-a dat doi cai şi a făcut o scri­soare în limba arabă. Nu le-a zis ce-i în scrisoare, ca să n-aibă şi ei necazuri după aia. Într-o seară, i-a luat deoparte şi le-a zis aşa: «Băi, voi o să mer­geţi la Negru-Vodă, de-acolo treceţi la Amzacea, unde vă aşteap­tă nişte oameni de-ai mei. Acolo schimbaţi caii! Că-i omăt şi nu rezistă. Pe urmă ple­caţi spre Topraisar, ajungeţi la Cumpăna şi de acolo la Constanţa. Mer­geţi la comandamentul cutare, la ofiţerul cutare şi prezentaţi scrisoarea. Până atunci n-o deschideţi, n-o arătaţi la nimeni! Aţi înţeles?!». La Constanţa, scri­soarea a fost tra­du­să din arabă şi a fost în­ştiin­ţat de urgenţă chiar Maiestatea Sa, regele Ferdi­nand. A venit el însuşi la Cernavodă. Regimentul său de soldaţi a capturat comando-ul bulgar chiar acolo, lîngă pod. Pe ur­mă, regele a trecut şi prin Măgura, acasă la Talip. Asta a văzut cu ochii lui şi bunicu' meu, cum l-a decorat în curtea casei cu «Or­dinul Mihai Viteazu» şi i-a zis: «Dragu' meu, pentru fapta asta a dumi­tale, Coroana a hotărât să-ţi dea în proprietate 100 de hectare de pământ, oriunde vei voi aici, în jurul satului! De-acuma înainte, tu eşti fratele meu...». Talip l-a ascultat şi s-a exprimat aşa: «Să trăiţi, Măria Ta, mă scuzaţi, mie nu-mi trebuie atâta, am deja 76 de hectare. Eu am făcut asta pentru ţară, nu pentru avere. Dacă insistaţi, daţi-mi doar 50. Dar am şi eu o doleanţă: din satul Măgura până la raionul Negru-Vodă să ne faceţi şi nouă drum pietruit, că mi-e jale de ro­mâ­nii mei. E tare clisos, n-avem cum căra grânele, iarna nu putem duce bolnavii la spital nici cu calul. Mor mulţi. Şi vă mai rog ceva, dacă puteţi 'mnea­voas­tră: satul nostru să-l faceţi comună, s-avem şi noi aicea un post de jăndari, un post sanitar... Eu sunt aici sigurul turc, nu-mi trebuie pentru ai mei. Da' românii întâmpină mari dificultăţi». Regele a zis: «Cum să nu pot?! Tu, Talip, mi-ai scăpat ţara!»".
Într-adevăr, Regele s-a achitat de aceste promi­siuni. Talip a primit "tapî" (act de proprietate) cu sigiliu regal pentru cele 50 de hectare. Bătrânii din Măgura îi spun şi azi drumului spre Negru-Vodă "Drumul lui Ferdinand", iar aşezarea a devenit co­mună, chiar în anul 1916 - cu dispensar, şcoală, poştă - chiar dacă azi a ajuns doar un loc aproape total părăsit şi ruinat.

Ars de viu de bulgari

Pericolul însă abia acum începea. Decorarea lui Talip Talip n-a fost popu­larizată, iar militarii români i-au promis protecţie faţă de spionajul bulgar. Ro­mâ­nia se pregătea să intre şi ea în răz­boi, împotriva armatelor germano-bul­ga­re. "Timp de trei luni, străbunicu' şi-a văzut de treabă, n-a mai plecat în Bulgaria, la afacerile lui. Straniu, nu l-a căutat nimeni. Pe ascuns, mai pri­mea veşti de la verii din Sofia: «Staţi liniştiţi acolo, că aicea bulgarii-s ne­buni, se răzbună pe tot ce-nseamnă ro­mân!». Abia după trei luni, a îndrăznit să se ducă. S-o fi gândit că poate bul­ga­rii au uitat, sau, cine ştie, poate chiar au crezut că nu el a trădat. Eu cred însă că a ştiut de la început ce-l aşteaptă. A avut şansă să plece în Turcia, până se liniştesc apele. N-a vrut. L-au luat chiar când a in­trat în Sofia. Parcă îl aş­teptau!... L-au legat de mâini şi picioare şi au jucat hora pe el! Pe urmă l-au luat şi l-au aruncat într-un cuptor unde era focul mocnit, jar incandescent, aşa. Ca să ardă de viu în faţa lor. Mai mult, au publicat în gazete poza lui, pe care scria: «Încă un trădător al neamului, care şi-a meritat pedeapsa cu moar­tea!». I-au con­fis­cat toată averea pe care o avea în Sofia. Nu mai aveau nicio limită. Ne urau, mai ales pe noi, dobro­genii. Rudele noastre de acolo ne-au trimis o ultimă scrisoare. Înăuntru era doar un ziar, cu moartea lui Talip. Atât. Bunicul Achif n-a putut scoate un cu­vânt vreo două săptămâni. S-a înrolat pe front, deşi era prea în vârstă pentru luptă. S-a bătut pentru ţară şi Unire. până la Mărăşeşti-Oituz. La aflarea veştii morţii lui Talip, românii din Mă­gura au plâns trei zile şi nopţi. Au ţinut doliu toţi, în toate satele, ca după un mort creştin".

Şterşi din istorie

Pentru a-şi stăpâni emoţia, strănepotul Talip pleacă să-mi aducă trei fotografii înrămate. Una interbelică, în care monumentul eroilor turci din Măcin încă se afla aici, în faţa geamiei, ulterior a fost mutat la primărie, şi co­mu­niştii au spart de pe el toate nu­me­le mu­sul­mane. În alta se vede şi minare­tul unei a doua moschei, pe care au dărâmat-o tot comuniştii. Iar cea de-a treia este o listă înrămată, cu doar vreo 22 de nume de eroi turci ai Primului Război, plecaţi din Mă­­cin. Singurele nume pe care imamul le-a mai putut recupera de la auto­rităţi. "Dar au fost mult mai mulţi. Au fost şterşi din istorii, de pe mo­nu­mente, nu li se mai găsesc mor­min­tele prin cimitire. Şi totuşi încă sunt mulţi. Fiecare aşe­zare turceas­că încă mai are asemenea liste. Sunt cimitire ale eroilor turci la Brăi­la, Slo­bozia, Bucureşti... Anul trecut, de Ziua Eroilor, m-au chemat şi pe mine să slujesc aici, la mo­nument. Mai erau doi preoţi tineri ortodocşi, cu patru dascăli cântă­reţi. Eu am fost singur. Când am început să cânt, în arabă, tot Măcinul a plâns, vă spun! Poate şi fiindcă oamenii ştiau câtă suferinţă a fost în familia mea... Sau nu­mai au simţit, cum­va. Veneau la mine creştinii şi mă strângeau în braţe. Şi-mi ziceau: «Dintre toţi, dom' părinte, dumneata ai cântat cel mai frumos!...»".

România, iubire veşnică

Privind practic lucrurile, până la urmă, cam degeaba a luptat străbunicul Talip pentru Ro­mâ­nia Mare. Degeaba a fost decorat şi tatăl Meh­med în Războiul al Doilea, după ce a ajuns cu fron­tul până la Budapesta. Drept "răsplată" pentru erois­mul lor, imediat după război, au venit comuniştii care le-au luat totul. "126 de hec­tare de pământ, 49 kilo­grame de aur, gospodărie, conace, tractor, batoză, 50 de cai, 60 de capete de vită", enumeră străne­po­tul din documentele fami­liei. Toată averea străbu­nicului. Nimic n-au recupe­rat din toate astea, până azi. I-au batjocorit, i-au alungat din sat "cu domi­ciliu forţat, doar cu hainele de pe ei, fără lin­gură şi furculiţă", au fost ne­voiţi să se ascundă prin păduri în 1948, chiar când mama lui Talip era însărcinată cu el. Pe bu­nicul Achif nu l-au mai luat la închi­soa­re, că era prea bătrân - în '49, avea deja 80 de ani. Dar l-au luat pe cel mai ma­re dintre cei 7 co­pii ai lui: Meh­med, tatăl omu­lui din faţa mea. L-au bă­gat în la­gă­rul de extermi­nare de la Râm­nicu Sărat, unde a fost coleg de celulă cu Cor­ne­liu Copo­su, apoi, efec­tiv, l-au exclus din so­cietate, ne­lăsân­du-i nicio posi­bili­tate de a obţine un loc de muncă. Şi Talip a avut do­sar prost, ca fiu de mo­şieri. După terminarea Se­mina­ru­lui, l-au trimis aco­lo un­de era cel mai greu din Dobrogea - tocmai în nord, la Mă­cin, la o mos­chee ruinată, ce nu mai avusese imam de 20 ani. "Politic m-au dus aici. Au zis: «Îl trimi­tem p-ăsta colo, sigur o să plece şi o să ajungă la golănie». Da' uite, n-am plecat nici după 50 de ani. Puteam să plec de atunci, mă rugau rudele mele din Turcia, îmi promiteau bani, tot. N-am vrut. Am în suflet ceva pentru România, ori­cât rău mi-a făcut. Iubesc oamenii de aici. Toţi turcii Dobrogei au trăit mereu în prietenie cu româ­nul. Când am ajuns în Măcin, eram aproape copil. Singur, neaju­to­rat. Am găsit imediat sprijinul a nişte prieteni, mulţi dintre ei creş­tini. Mi-au oferit bani, găzduire, cuvinte bune. Eram ultima generaţie de imami, căci din '65, co­muniştii au desfiinţat toa­te seminariile musulmane. Localnicii au zis: «Dacă pleci şi dum­nea­ta, o să fie dezastru. O să se prăbu­şească şi moscheea asta, care-i un monument şi sim­bol al Măcinului. Şi alt preot nici nu vom mai avea...»".
Aşa că n-a plecat. S-a apucat singur să repare gea­mia. Ştia meserii de la tatăl Mehmed: tâmplărie, zidărie, fierărie... Îşi aminteşte cum în '69, totul era spart şi răvăşit. Clădirea n-avea nici ferestre, aco­perişul era crăpat, îşi făcuseră cuib înăuntru rân­du­nelele şi cucuvelele. Făcea şi pe muezinul, urcând zilnic de cinci ori în minaretul ascuţit, pentru a che­ma oamenii la rugăciuni. Văzându-l, localnicii au în­ceput să se apropie. S-a căsătorit cu blânda tur­coai­că Leman şi au avut doi băieţi, care le sunt aproa­pe mereu. Numele lor sunt Mehmed şi Talip. Ultimul Talip... S-au gândit că măcar de acolo, de Sus, eroii familiei se vor bucura pentru numele acestea....
Cam 400 de turci mai trăiesc azi în Măcin, majo­ritatea săraci. Mulţi bă­trâni, abia mai pot ajunge vineri la bi­serică. Talip îmi mărturiseşte că, chiar de-ar rămâne numai unul singur, el tot va sluji mai departe, pentru acela. Nu se sfieşte să poarte pe stradă turbanul alb cu creştet vişiniu, de imam, nici veşmântul cel lung şi negru, preoţesc. Lumea nu-l ara­tă cu degetul, toţi îl cu­nosc şi-l res­pectă. În cele din urmă ne deschide şi uşile dinăuntru, ce duc spre sala ru­gă­ciu­nii. Azi fusese o pomenire, încă se mai păs­trează în aer un miros ca de tă­mâie. O linişte binefăcătoare învă­luie colonadele albastre ale balcoa­ne­lor, pe­reţii groşi, vopsiţi tot în albastru, per­nele pe care abia au stat credincioşii sau acel "nim­bar" cu perdeluţe şi scări, în vârful căro­ra slujeşte imamul la săr­bătorile mari. E curăţenie desăvârşită, mult mai răcoare decât afară. Geamia "Mestan Aga", mo­nu­­ment istoric vechi de două vea­curi, sin­gura din ţară făcută în întregime din lemn, a reuşit să su­pra­vieţuiască prin pu­terea unui singur om. Până la urmă, şi el tot un fel de erou... "Nu mi-am dorit nimic mai mult în via­ţă decât geamia asta", mai zice la final Talip Talip. "Şi să-mi cinstesc stră­moşii, locul unde m-am născut. Vin oameni la mine să îmi ceară sfa­turi, creştini şi musulmani deopotri­vă. Aşa, ca la un om bătrân. Eu mă rog pentru toţi. Aici, la sfârşitul sluj­bei, am mereu o rugăciune pe care-o zic: «Biz yaşa­dimiz Türk millet Romanya Cumhuriyetini bütün afat­lardan, zelzelerden, ian­ginlardan, şu baskin­la­rion­dan, kurakliklar­dan, düşmanlardan, hü­cumdan sen koru ya Rabbim...». Pe scurt, ar fi cam aşa: «Trăind în ţara română, noi, turcii, ne rugăm ca acest pământ să fie apărat de duşmani şi de cele rele. Aşa să ne apere Allah». Aşa spun. Ca pe o datorie. Pe urmă mai spun: «Amin»".