Conacul Măntescu

O casă, întocmai ca o carte, are destinul ei.

Mâinile care au ridicat-o şi au în­grijit-o se odihnesc în cimitirul umbrit de nuci, pe deal. Soarta casei depinde mai departe de mâinile urmaşilor. Vor avea puterea să o fe­rească de măcinare sau, dimpotrivă, o vor lăsa pradă acelui neodihnit cariu al timpului, care roade totul pe acest pământ? O româncă dintr-un sat din Munţii Buzăului, împreună cu soţul ei, un inginer englez, s-au hotărât să restaureze co­na­cul familiei, construit pe la începutul se­co­lului XX. Paul şi Ra­mona Mellor au in­vestit bani, timp, dar mai ales multă dra­goste şi atenţie ca să dea o nouă viaţă clă­dirii înălţate de un străbunic, Ion Man­ta, în satul Rugi­noa­sa, comuna Brăieşti, într-o vale stâncoasă şi enigmatică, de par­­că basmele s-ar fi născut aici.

Spre capătul văii

Coastele povâr­ni­te, năpădite de tufele de cătină, se apropie una de alta. Stâncile cu pini, ca într-o stam­pă chinezească, par să-şi frece spi­nările, iar pârâul sare peste pietre, tot mai grăbit să ajungă în locuri mai largi. Mă gândesc că poate am apucat-o pe un drum greşit de am ajuns prin pustietatea asta de steiuri de piatră. Totuşi, suişul mă scoate printre ziduri de piatră, iar într-un loc neted, pe marginea unui pârâu, se află o şcoală părăsită, umbrită de coroanele uriaşe ale unor duzi bătrâni. Să mai merg, să nu mai merg? Mai există vreo ieşire din acest labirint din piatră? Roţile maşinii se scufundă în apele pârâului care taie drumul. Maşina învinge apoi şi panta pietroasă care se ridică pe malul celălalt. În dreapta, se iveşte o gospodărie, apoi o alta. Curţile lor se sprijină pe ziduri de piatră. Locul e un luminiş rotund între stânci împădurite. După cele două gospodării, iată o casă cu pereţii văruiţi, cu etaj, cu acoperiş din şindrilă nouă. E tipul acelea de conac muntenesc, tot mai rar întâlnit prin satele de deal şi de munte ale Buzăului şi Prahovei. "Aici trebuie să fie", îmi spun în timp ce cobor din maşină, şi o femeie tânără, însoţită de un bărbat cu aer occidental, mă întâmpină pe scara din piatră. Sunt soţii Mellor, familia româno-britanică datorită căreia un conac vechi de peste o sută de ani străluceşte din nou în acest colţ din Mun­ţii Buzăului.

Opera unui tâmplar

Stau pe banca din lemn, la masa din lemn, aproape sub streaşina din şindrilă a conacului. Povestea începe cu o sută de ani în urmă, cu un tâmplar. "Asta era meseria străbunicului meu, Ion Manta. Era un tâmplar harnic, mereu că­utat de clienţi. Cu mâinile lui a construit o casă. Apoi a plecat pe front, în timpul Primului Război Mondial, şi nu s-a mai întors. I-am găsit numele consemnat la Mausoleul de la Mă­ră­şeşti", povesteşte Ramona. Parcă îl văd în poartă, ca atâţia alţi români porniţi spre câmpul de luptă, luându-şi rămas bun de la ai lui, apoi urcându-se într-o căruţă, cu valiza în mână, ca să ajungă la gară şi mai departe spre unitatea militară unde fusese chemat. Un tâmplar în uniformă militară, murind mai târziu de glonţ sau de tifos, de­parte de colţul acesta liniştit al Ruginoasei, unde cu mâinile lui har­nice reuşise să ridice o casă mândră, cu etaj. Fiul lui, Gheorghe Manta, a ajuns învăţător, după ce a studiat la Şcoala Normală din Buzău. S-a întors în sătucul lui, şi fiindcă nu aveau încă o şcoală, le-a predat copiilor într-o cameră a co­nacului construit de tatăl lui, cel mort în război. Mai târziu, când s-au strâns banii pen­tru şcoală, învăţă­torul Gheorghe Măn­tescu (îşi schimbase numele, ca să sune altfel decât Manta, pe care-l purtau multe familii, neamul fiind mare) a donat un pe­tic de pământ, şi aco­lo s-a ridicat clădirea şcolii, din păcate a­junsă acum pustie.

Lacrimile care mişcă lucruri

Învăţătorul a murit în 1989, la vârsta de 79 de ani. Soţia lui, Zoe, i-a supravieţuit până în 2010. Ramona, nepoata lor, obişnuia să vină de la Câm­pina, unde trăia cu părinţii, şi să viziteze casa, mai ales vara. Apoi, a plecat la facultate, la Galaţi, a lu­crat după absolvire ca profesoară de limba ro­mână, dar, asemeni multor tineri, şi-a încercat norocul în Anglia. Vecinul ei de apartament era un inginer englez, Paul Mellor. S-au cunoscut, s-au plăcut şi, în cele din urmă, s-au căsătorit. Au împreună o fiică. Acum şase ani, Ramona s-a întors în ţară să-şi viziteze mama, la Câmpina, şi a vrut să revadă şi casa bunicilor din satul bu­zo­ian. Au venit cu toţii până la Ruginoasa. Femeile aveau în minte imaginile idilice de odinioară, când casa era locuită şi îngrijită. S-au apropiat cu inima strânsă, neştiind ce vor găsi. Când au ajuns aici, le-a apucat jalea: "Poarta şi gardul dis­pă­ruseră. Buruienile crescuseră mari, în jurul zi­du­rilor. Pe mama a apucat-o plânsul. Plângea atât de tare, încât au auzit-o vecinii. Am simţit atunci că trebuie să fac ceva, să nu las locul ăsta să se părăginească de tot".

Vecinul din pădure

Au strâns bani, au mai şi împrumutat, şi s-au apucat de treabă. Au contactat specialişti români care mai restauraseră conace munteneşti, au pri­mit un proiect, apoi au angajat o firmă de cons­trucţii, de asemenea specializată în lucrări de renovare a caselor vechi. Au schimbat ce a fost de schimbat, au păstrat ce a fost de păstrat. Ma­te­rialele de bază sunt cele de odinioară: piatră, lemn, var: "Un cuvânt de mulţumire am pentru dl constructor Titi Enache, a înfruntat toate vi­tregiile meteorologice şi rutiere ca să aducă aici ma­terialele de construcţie". Conacul arată aproa­pe ca odinioară, aşa cum îl descoperim într-o fo­tografie de epocă, făcută într-un moment solemn din viaţa învăţătorului. Acesta e îmbrăcat în cos­tum de ginere şi înconjurat de nuntaşi şi de lău­tari, cu viori şi ţambale. Fotografia e înrămată şi pusă pe un perete. Camera unde dormea învă­ţă­torul e o cameră mică, asemenea unei chilii. De­sigur, familia Mellor nu uită că trăieşte în secolul XXI şi a dotat interioarele cu toate cele necesare unui trai civilizat, dar instalaţiile şi aparatele de uz casnic sunt atât de bine amplasate, încât nu dă­unează atmosferei de conac muntenesc de odi­ni­oa­ră. Ba au pus şi camere de luat vederi la col­ţuri. Într-o noapte, Paul a văzut pe monitor o si­luetă stranie, plimbându-se pe la colţul casei. Era un urs. Sălbăticia e atât de aproape, încât ursul co­boară toamna să mănânce prune şi mere din li­vadă. Urcăm în grădină. Descopăr un peisaj fa­bu­los. Un perete de stâncă înalt de peste o sută de metri se ridică drept din capătul fâneţei. Pere­tele în­conjoară locul, parcă am fi în interiorul unei cetăţi. Cred că în epoci îndepărtate, din cauza cu­tre­murelor, muntele s-a rupt şi s-a prăbuşit, ră­mâ­nând aceşti pereţi drepţi, ca lucraţi de mână de zi­dar, şi acest căuş, unde, cine ştie de ce, poate as­cun­zându-se de invadatori, nişte moşneni bu­zoieni şi-au întemeiat odinioară un sat, Ruginoa­sa.

Locul care ispiteşte

Văd într-un loc, pe la mijlocul peretelui stân­cos, ceva ca o ghiulea din piatră. Minge din piatră încastrată în stâncă. Parcă s-ar fi luptat uriaşii cu praştia şi una dintre pietre ar fi lovit stânca şi ar fi rămas acolo. Gazdele mele cred că e un me­teo­rit. Ar putea fi la fel de bine un trovant. Oricum, ciudată operă a geologiei... Îi privesc pe soţii Mellor plimbându-se prin fâneaţă. Dorul pentru aceste locuri a fost mai întâi al Ramonei, dar apoi s-a molipsit şi Paul. Îi place şi lui să-şi petreacă aici o parte din concediu. Ei se gândesc chiar să se stabilească în Ruginoasa. E mult entuziasm în planurile lor. Şcoala construită de bunicul ei se rui­nează, părăsită înapoia duzilor bătrâni. Ploile umflă deseori pârâul care trece prin apropiere şi izolează satul. Drumul e încă neasfaltat. Tinerii au plecat şi ei, tot mai mulţi, unde le-a fost mai bine. De la o vreme, mai-marii ţării de astăzi nu au vorbe prietenoase pentru românii care mun­cesc prin străinătate. Cu toate acestea, soţii Mellor vin de câte ori pot la Ruginoasa, casa lor cu suflet. E uimitor că au reuşit să o salveze de la ruinare şi că, în ciuda izolării locului, ar vrea să prindă ră­dăcini aici.