- Centenarul primului război mondial are în Dobrogea amintiri tragice. Dar și întâmplări sublime! Multele nații ce au trăit acolo ca-ntr-o pace a Raiului, fără să țină cont de neam și religie, au făcut pentru România gesturi uluitoare de curaj. Nu doar că s-au înrolat în oastea română, dar au dovedit în lupte un sacrificiu inexplicabil. "Noi suntem români!", au strigat într-un glas... E plină Dobrogea de mormintele și monumentele părăginite ale acestor oameni, despre care se știe azi prea puțin. Astfel e și povestea lui Talip Talip, musulmanul martir, datorită căruia Marele Pod de la Cernavodă mai există azi -
Geamia cu ferestre albastre
"Ești prietenul meu, fratele meu. Mi-ai salvat țara!...". Vorbele astea îi răsună și acum în minte lui Talip Talip, păstrate în familia sa de turci veniți acum un veac jumătate pe pământuri dobrogene. "De azi înainte ești fratele meu...", îi spunea regele Ferdinand străbunicului său, pe care îl chema tot Talip Talip, în timp ce-i punea pe surtucul de musulman cea mai înaltă decorație a României. Sunt 102 ani de atunci. Au trecut vremurile peste oameni... Talip este la rându-i bătrân. Stă singur în geamia lui seculară, cu uși și ferestre albastre, în care intră turci tot mai puțini. Acolo îl găsesc. În pridvorul care arată ca o odaie tihnită de casă bătrânească, citind, total absorbit, dintr-o carte sfântă, cu slove arabe. Nici nu mă auzise când am intrat. O lumină portocalie taie încăperea în fâșii ce se adună parcă dinadins spre masa aceea albă, cu Coranul deschis. Talip poartă fes, ca-n fiecare zi a vieții lui. Chipul asiatic i-e înroșit de vânturile stepei dobrogene. Ochii - două tăieturi încordate într-o sobrietate aproape mânioasă cu lumea de azi, în care nu se mai nasc eroi, nici măcar oameni apți să urmeze niște principii. De 50 de ani e imam în orașul Măcin. Preot, conducător al geamiei și al întregii comunități musulmane. Și românii îl respectă, îl admiră pentru viața lui virtuoasă, fără vicii și minciună, dar mai ales fiindcă nu și-a părăsit țara, în pofida multor suferințe prin care a trecut aici. O jumătate de veac doar în locul ăsta a stat. Încă de la 21 de ani, de când a absolvit școala teologică musulmană. N-a avut ce face: a trebuit să fie exemplu. Nu s-a atins de alcool, tutun, n-a fost surprins pizmuind sau înjurând niciodată. Când ești imam, ești model. Așa-l învățaseră străbunicul Talip, bunicul Achif, așa l-a rugat și tatăl său, Mehmed, cu limbă de moarte: "Băiatul meu, precum știi, noi am luptat în războaie și am avut în familie mari necazuri. Du-te la Seminar, fă-te imam și, după moartea noastră, tu te vei ruga pentru sufletele și păcatele noastre...". Toți acești trei bărbați au fost eroi martiri ai României în războaiele mondiale și-n timpul comunismului.
Străbunicul Talip
Afară sunt 40 de grade. Nu se aude nicio șoaptă, nicio adiere nu simți. Aerul apasă ca o povară. Talip se trage din lumina ferestrei și începe să-mi povestească rar, apăsat, de la adăpostul umbrelor. Acel străbunic salvator a venit în Dobrogea cu osmanlâii încă înainte de războiul din 1877. "Talip Talip n-a fost născut aici. A fost cel dintâi venit din familia noastră. «Dede» (bunicul) al meu zicea că era un om scundac dar vânjos, parcă înnăscut să fie conducător de oameni. Și foarte bogat. 76 de hectare de pământ, 49 de kilograme de aur, gospodărie, conace, cai, vite... Dar stăpânea averi și mai mari în Sofia, în Bulgaria, acolo trăiau multe din neamurile lui, veri, unchi. Se stabilise în satu' Măgura, la hotar cu Bulgaria, care pe atuncea se chema Docuz Agaç ("Nouă copaci"). Sat complet islamic. Mulți turci, ba și arabi din Siria, din ăia cu pielea neagră-neagră. Până la Primul Război Mondial, toți au plecat din sat. Toți! A mai rămas doar străbunicu'. Ultimul musulman! N-a vrut să plece, domnule. Frate cu românu' era. A fost un filantrop, a ajutat cu bani multe familii de români nu doar așa, ca pomană - le-a făcut case, le-a trimis pe banii lui copiii la studii. A sprijinit și mulți turci cu bani, să se strămute în Turcia. Da' el n-a vrut să se ducă. Zicea mereu: «Sângele de român e un sânge dulce! E sângele cel mai apropiat de om din toți oamenii!». Vorba asta a luat-o și bunicu'. N-au vrut. Au ales să moară sau să sufere pentru țara asta...".
Cuțitul bulgăresc
Românul are sânge dulce... Asta crede și Talip cel de azi. A vorbit cu mulți români din satul Măgura, care-l divinizau pe străbunicul său. Și bunicul Achif a fost martor al evenimentelor din 1916, era bărbat în toată firea atunci. A căutat la Arhivele Naționale din Constanța, a citit mult despre secretele Primului Război, ca să poată pune faptele cap la cap. Un război straniu aici, în Dobrogea, unde trăiau oameni de atâtea nații, toți înrolați benevol în oastea română... Românii intraseră cu Anglia, cu Franța... Nemții, cu bulgarii și turcii, mult mai puternici. Concluzia clară: serviciile secrete bulgare l-au recrutat pe Talip Talip încă înainte ca România să intre în război, sub șantajul că, dacă nu va colabora, i se vor confisca toate averile din Sofia. "Străbunicu' era un om cu influențe, știa cam tot ce mișcă prin Dobrogea. La început, bulgarii nici nu i-au zis cu ce intenție l-au racolat. Abia înainte de a începe războiul, i-au spus că misiunea lui e să arunce în aer marele pod de 3 km dintre Fetești și Cernavodă. Că îi vor trimite o echipă de specialiști bine antrenați, cu arme, dinamită, tot-tot-tot. El trebuia să îi găzduiască, să-i îndrume spre pod, să-i pună în legătură cu alți oameni. Nu i-au dat de ales. Bulgarii au fost nemiloși cu turcii și românii din Dobrogea. Au tăiat de vii civili, au violat fetițe, chiar și de 6 ani. Erau mânioși că pierduseră Cadrilaterul în 1913. Lui Talip i-au zis așa: «Faci treaba asta cu Podul și te lăsăm în pace. Nu-ți luăm bogăția, o să fii protejatu' nostru. Dacă n-o faci, te distrugem». Sunt sigur că dac-ar fi zis nu, poate că l-ar fi ucis chiar atunci".
Un rege la curtea lui Talip
"Cred că a fost o sfâșiere în sufletul străbunicului. El era om de afaceri, știa ce însemnătate are Podul ăsta. Fusese personal la inaugurarea lui, din 1895, de către Carol I, care plătise 35 de milioane lei aur pentru construcție. Singura cale de trecere pe uscat dinspre Europa spre Orient la porturile noastre de la mare. Un obiectiv strategic capital! Fără el, românii n-ar fi rezistat în război, n-ar fi avut cum aduce trupe și muniții. Podul ăsta internațional al lui Anghel Saligny făcea deja parte din istoria nației române. Și-acuma-i considerat unul dintre cele mai frumoase poduri metalice din lume. Un simbol al României!... Talip a mai avut timp o săptămână până la explozie, să ia o hotărâre. Era februarie, 1916. A luat doi oameni de-ai lui de bază, turci, le-a dat doi cai și a făcut o scrisoare în limba arabă. Nu le-a zis ce-i în scrisoare, ca să n-aibă și ei necazuri după aia. Într-o seară, i-a luat deoparte și le-a zis așa: «Băi, voi o să mergeți la Negru-Vodă, de-acolo treceți la Amzacea, unde vă așteaptă niște oameni de-ai mei. Acolo schimbați caii! Că-i omăt și nu rezistă. Pe urmă plecați spre Topraisar, ajungeți la Cumpăna și de acolo la Constanța. Mergeți la comandamentul cutare, la ofițerul cutare și prezentați scrisoarea. Până atunci n-o deschideți, n-o arătați la nimeni! Ați înțeles?!». La Constanța, scrisoarea a fost tradusă din arabă și a fost înștiințat de urgență chiar Maiestatea Sa, regele Ferdinand. A venit el însuși la Cernavodă. Regimentul său de soldați a capturat comando-ul bulgar chiar acolo, lîngă pod. Pe urmă, regele a trecut și prin Măgura, acasă la Talip. Asta a văzut cu ochii lui și bunicu' meu, cum l-a decorat în curtea casei cu «Ordinul Mihai Viteazu» și i-a zis: «Dragu' meu, pentru fapta asta a dumitale, Coroana a hotărât să-ți dea în proprietate 100 de hectare de pământ, oriunde vei voi aici, în jurul satului! De-acuma înainte, tu ești fratele meu...». Talip l-a ascultat și s-a exprimat așa: «Să trăiți, Măria Ta, mă scuzați, mie nu-mi trebuie atâta, am deja 76 de hectare. Eu am făcut asta pentru țară, nu pentru avere. Dacă insistați, dați-mi doar 50. Dar am și eu o doleanță: din satul Măgura până la raionul Negru-Vodă să ne faceți și nouă drum pietruit, că mi-e jale de românii mei. E tare clisos, n-avem cum căra grânele, iarna nu putem duce bolnavii la spital nici cu calul. Mor mulți. Și vă mai rog ceva, dacă puteți 'mneavoastră: satul nostru să-l faceți comună, s-avem și noi aicea un post de jăndari, un post sanitar... Eu sunt aici sigurul turc, nu-mi trebuie pentru ai mei. Da' românii întâmpină mari dificultăți». Regele a zis: «Cum să nu pot?! Tu, Talip, mi-ai scăpat țara!»".
Într-adevăr, Regele s-a achitat de aceste promisiuni. Talip a primit "tapî" (act de proprietate) cu sigiliu regal pentru cele 50 de hectare. Bătrânii din Măgura îi spun și azi drumului spre Negru-Vodă "Drumul lui Ferdinand", iar așezarea a devenit comună, chiar în anul 1916 - cu dispensar, școală, poștă - chiar dacă azi a ajuns doar un loc aproape total părăsit și ruinat.
Ars de viu de bulgari
Pericolul însă abia acum începea. Decorarea lui Talip Talip n-a fost popularizată, iar militarii români i-au promis protecție față de spionajul bulgar. România se pregătea să intre și ea în război, împotriva armatelor germano-bulgare. "Timp de trei luni, străbunicu' și-a văzut de treabă, n-a mai plecat în Bulgaria, la afacerile lui. Straniu, nu l-a căutat nimeni. Pe ascuns, mai primea vești de la verii din Sofia: «Stați liniștiți acolo, că aicea bulgarii-s nebuni, se răzbună pe tot ce-nseamnă român!». Abia după trei luni, a îndrăznit să se ducă. S-o fi gândit că poate bulgarii au uitat, sau, cine știe, poate chiar au crezut că nu el a trădat. Eu cred însă că a știut de la început ce-l așteaptă. A avut șansă să plece în Turcia, până se liniștesc apele. N-a vrut. L-au luat chiar când a intrat în Sofia. Parcă îl așteptau!... L-au legat de mâini și picioare și au jucat hora pe el! Pe urmă l-au luat și l-au aruncat într-un cuptor unde era focul mocnit, jar incandescent, așa. Ca să ardă de viu în fața lor. Mai mult, au publicat în gazete poza lui, pe care scria: «Încă un trădător al neamului, care și-a meritat pedeapsa cu moartea!». I-au confiscat toată averea pe care o avea în Sofia. Nu mai aveau nicio limită. Ne urau, mai ales pe noi, dobrogenii. Rudele noastre de acolo ne-au trimis o ultimă scrisoare. Înăuntru era doar un ziar, cu moartea lui Talip. Atât. Bunicul Achif n-a putut scoate un cuvânt vreo două săptămâni. S-a înrolat pe front, deși era prea în vârstă pentru luptă. S-a bătut pentru țară și Unire. până la Mărășești-Oituz. La aflarea veștii morții lui Talip, românii din Măgura au plâns trei zile și nopți. Au ținut doliu toți, în toate satele, ca după un mort creștin".
Șterși din istorie
Pentru a-și stăpâni emoția, strănepotul Talip pleacă să-mi aducă trei fotografii înrămate. Una interbelică, în care monumentul eroilor turci din Măcin încă se afla aici, în fața geamiei, ulterior a fost mutat la primărie, și comuniștii au spart de pe el toate numele musulmane. În alta se vede și minaretul unei a doua moschei, pe care au dărâmat-o tot comuniștii. Iar cea de-a treia este o listă înrămată, cu doar vreo 22 de nume de eroi turci ai Primului Război, plecați din Măcin. Singurele nume pe care imamul le-a mai putut recupera de la autorități. "Dar au fost mult mai mulți. Au fost șterși din istorii, de pe monumente, nu li se mai găsesc mormintele prin cimitire. Și totuși încă sunt mulți. Fiecare așezare turcească încă mai are asemenea liste. Sunt cimitire ale eroilor turci la Brăila, Slobozia, București... Anul trecut, de Ziua Eroilor, m-au chemat și pe mine să slujesc aici, la monument. Mai erau doi preoți tineri ortodocși, cu patru dascăli cântăreți. Eu am fost singur. Când am început să cânt, în arabă, tot Măcinul a plâns, vă spun! Poate și fiindcă oamenii știau câtă suferință a fost în familia mea... Sau numai au simțit, cumva. Veneau la mine creștinii și mă strângeau în brațe. Și-mi ziceau: «Dintre toți, dom' părinte, dumneata ai cântat cel mai frumos!...»".
România, iubire veșnică
Privind practic lucrurile, până la urmă, cam degeaba a luptat străbunicul Talip pentru România Mare. Degeaba a fost decorat și tatăl Mehmed în Războiul al Doilea, după ce a ajuns cu frontul până la Budapesta. Drept "răsplată" pentru eroismul lor, imediat după război, au venit comuniștii care le-au luat totul. "126 de hectare de pământ, 49 kilograme de aur, gospodărie, conace, tractor, batoză, 50 de cai, 60 de capete de vită", enumeră strănepotul din documentele familiei. Toată averea străbunicului. Nimic n-au recuperat din toate astea, până azi. I-au batjocorit, i-au alungat din sat "cu domiciliu forțat, doar cu hainele de pe ei, fără lingură și furculiță", au fost nevoiți să se ascundă prin păduri în 1948, chiar când mama lui Talip era însărcinată cu el. Pe bunicul Achif nu l-au mai luat la închisoare, că era prea bătrân - în '49, avea deja 80 de ani. Dar l-au luat pe cel mai mare dintre cei 7 copii ai lui: Mehmed, tatăl omului din fața mea. L-au băgat în lagărul de exterminare de la Râmnicu Sărat, unde a fost coleg de celulă cu Corneliu Coposu, apoi, efectiv, l-au exclus din societate, nelăsându-i nicio posibilitate de a obține un loc de muncă. Și Talip a avut dosar prost, ca fiu de moșieri. După terminarea Seminarului, l-au trimis acolo unde era cel mai greu din Dobrogea - tocmai în nord, la Măcin, la o moschee ruinată, ce nu mai avusese imam de 20 ani. "Politic m-au dus aici. Au zis: «Îl trimitem p-ăsta colo, sigur o să plece și o să ajungă la golănie». Da' uite, n-am plecat nici după 50 de ani. Puteam să plec de atunci, mă rugau rudele mele din Turcia, îmi promiteau bani, tot. N-am vrut. Am în suflet ceva pentru România, oricât rău mi-a făcut. Iubesc oamenii de aici. Toți turcii Dobrogei au trăit mereu în prietenie cu românul. Când am ajuns în Măcin, eram aproape copil. Singur, neajutorat. Am găsit imediat sprijinul a niște prieteni, mulți dintre ei creștini. Mi-au oferit bani, găzduire, cuvinte bune. Eram ultima generație de imami, căci din '65, comuniștii au desființat toate seminariile musulmane. Localnicii au zis: «Dacă pleci și dumneata, o să fie dezastru. O să se prăbușească și moscheea asta, care-i un monument și simbol al Măcinului. Și alt preot nici nu vom mai avea...»".
Așa că n-a plecat. S-a apucat singur să repare geamia. Știa meserii de la tatăl Mehmed: tâmplărie, zidărie, fierărie... Își amintește cum în '69, totul era spart și răvășit. Clădirea n-avea nici ferestre, acoperișul era crăpat, își făcuseră cuib înăuntru rândunelele și cucuvelele. Făcea și pe muezinul, urcând zilnic de cinci ori în minaretul ascuțit, pentru a chema oamenii la rugăciuni. Văzându-l, localnicii au început să se apropie. S-a căsătorit cu blânda turcoaică Leman și au avut doi băieți, care le sunt aproape mereu. Numele lor sunt Mehmed și Talip. Ultimul Talip... S-au gândit că măcar de acolo, de Sus, eroii familiei se vor bucura pentru numele acestea....
Cam 400 de turci mai trăiesc azi în Măcin, majoritatea săraci. Mulți bătrâni, abia mai pot ajunge vineri la biserică. Talip îmi mărturisește că, chiar de-ar rămâne numai unul singur, el tot va sluji mai departe, pentru acela. Nu se sfiește să poarte pe stradă turbanul alb cu creștet vișiniu, de imam, nici veșmântul cel lung și negru, preoțesc. Lumea nu-l arată cu degetul, toți îl cunosc și-l respectă. În cele din urmă ne deschide și ușile dinăuntru, ce duc spre sala rugăciunii. Azi fusese o pomenire, încă se mai păstrează în aer un miros ca de tămâie. O liniște binefăcătoare învăluie colonadele albastre ale balcoanelor, pereții groși, vopsiți tot în albastru, pernele pe care abia au stat credincioșii sau acel "nimbar" cu perdeluțe și scări, în vârful cărora slujește imamul la sărbătorile mari. E curățenie desăvârșită, mult mai răcoare decât afară. Geamia "Mestan Aga", monument istoric vechi de două veacuri, singura din țară făcută în întregime din lemn, a reușit să supraviețuiască prin puterea unui singur om. Până la urmă, și el tot un fel de erou... "Nu mi-am dorit nimic mai mult în viață decât geamia asta", mai zice la final Talip Talip. "Și să-mi cinstesc strămoșii, locul unde m-am născut. Vin oameni la mine să îmi ceară sfaturi, creștini și musulmani deopotrivă. Așa, ca la un om bătrân. Eu mă rog pentru toți. Aici, la sfârșitul slujbei, am mereu o rugăciune pe care-o zic: «Biz yașadimiz Türk millet Romanya Cumhuriyetini bütün afatlardan, zelzelerden, ianginlardan, șu baskinlariondan, kurakliklardan, düșmanlardan, hücumdan sen koru ya Rabbim...». Pe scurt, ar fi cam așa: «Trăind în țara română, noi, turcii, ne rugăm ca acest pământ să fie apărat de dușmani și de cele rele. Așa să ne apere Allah». Așa spun. Ca pe o datorie. Pe urmă mai spun: «Amin»".