- Te afli într-un moment important pentru tine: împlineşti 25 de ani de carieră publică, 25 de ani de când ai apărut pentru prima dată pe micul ecran, ca prezentator al unei emisiuni de mare succes pe atunci, "Robingo". A fost drumul până aici greu, uşor, l-ai mai lua de la capăt?
- E ca într-o urmărire prin junglă: fie că eşti urmăritul, fie că eşti urmăritorul, fie că eşti antilopa, fie că eşti tigrul, nu te gândeşti pe unde-ţi aleargă picioarele. Ele te duc singure pe unde trebuie. Abia când conştientizezi mecanica picioarelor pierzi "partida". Aşa am mers şi eu: urmărind, cât se poate de pacifist, o pradă cât se poate de necomercială - zâmbetul oamenilor. Vezi, viaţa mea publică se împarte în două perioade: primii zece ani, anii de prezentare, şapte la TVR şi trei la Antena 1, după care au început căutările muzicale şi am trecut în cea de-a doua perioadă, perioada în care, frământând bine coca asta muzicală, mi s-a părut că prind şi mai multă consistenţă. Inevitabil, şi vârsta şi-a spus cuvântul. Dar, mai presus de vârstă, mi-era foarte clar că nu aş fi avut succes în muzică, dacă nu ar fi existat acei primi ani de televiziune şi şcoala pe care am făcut-o. Modalitatea de a aşeza lucrurile, dezvoltarea vizuală, dezvoltarea conceptuală le datorez acelor zece ani în televiziune. Şi facultăţii. Academia de Teatru şi Film, unde am intrat în '94, la început la secţia de Scenaristică şi ulterior, la secţia de Multimedia, unde am trecut din anul II, au însemnat o mană cerească, o pregătire extraordinar de compatibilă cu munca mea în televiziune.
Cei şapte ani în TVR au fost importanţi din două motive: primul, pentru că acolo nu eram perceput ca vedetă. În anii '90, oricum, nu exista ideea de vedetă, de star, căci nu exista eşafodajul ăsta de reviste glossy, care să te pună pe piedestal ca pe Kim Kardashian. Nu. Noi, prezentatorii din TVR, eram nişte oameni normali, răsplătiţi pentru strădania noastră prin tonele de scrisori pe care le primeam şi prin faptul că eram recunoscuţi de telespectatori pe stradă. Însă nu eram doar lăudaţi, ci şi criticaţi. Pe vremea aia, în TVR exista o funcţie foarte sănătoasă: aceea a omului care răspundea la "Telefonul Telespectatorului". Iar telespectatorul zicea, de pildă: "Brenciu a greşit: nu se spune Victor Hugo, cu HU, ci cu IU!". Omul din TVR îşi nota şi, a doua zi, comunica observaţia departamentului de care ţineam şi mi se atrăgea atenţia. La fel se întâmpla şi în cazul colegilor care ţineau de alte departamente. Fiecare primea dimineaţa o hârtie cu toate observaţiile telespectatorilor. Or, asta era, pentru noi, o şcoală fantastică: în şapte ani, eu mi-am pus la punct câteva limbi străine, mai mult decât aş fi reuşit dacă făceam nu ştiu ce cursuri specializate. Sigur, eram un tip cu cultură generală, un tip care citea mult, pe diverse zone, de la beletristică la geografie şi istorie, dar, uneori, citeala nu-i totuna cu vorbitul. În al doilea rând, anii din TVR au fost importanţi pentru că de-atunci mi-am dat seama că mă doream în slujba zâmbetului oamenilor.
Primii ani de televiziune
- Când s-a născut dorinţa asta, să aprinzi bucuria?
- Încă din şcoală. N-o să uit niciodată ce s-a întâmplat la sfârşitul clasei a XII-a, în 1991, cu serbarea. Pentru evenimentul ăsta, clasa mea, a XII-a E, a pregătit un spectacol: cu cântece, cu dans, cu glume... Ca test, am făcut mai multe vizite inopinate pe la clasele din anii mai mici, unde ne-am desfăşurat spectacolul, perfecţionându-l în funcţie de reacţii. Toţi membrii clasei erau implicaţi în "producţie", căci, pentru noi, spectacolul ăsta era muuult mai important chiar şi decât bacalaureatul, el avea valoarea lui "ce las în urma mea în liceul ăsta?". După care, în ultima zi din an, a urmat reprezentaţia oficială, în Sala Festivă a Liceului "Andrei Şaguna" din Braşov, care nu este o sală oarecare, ci e sala în care Ciprian Porumbescu a prezentat premiera operetei "Crai nou"! Lucru pe care îl ştiam şi de aceea istoria acelui loc o simţeam mai presus decât noi, ne dădeam seama de nimicnicia noastră, oricât de buricul pământul ne-am fi crezut! Aşadar, ne pregăteam să intrăm în scenă, dar în noi se adunaseră foarte multă oboseală, foarte multe emoţii, mai ales că sala gemea de public. Brusc, în anticameră toţi "actorii" au început să se agite: erau nervi, ţipete, plânsete, nimeni nu se mai înţelegea cu nimeni. Încercând să salvez situaţia, am făcut un gest care atunci mi s-a părut absolut nebunesc şi complet deplasat: am dat un cot într-un geam, care, evident, s-a spart, zgâriindu-mă. Dar asta n-a contat: aveam în faţă spectacolul vieţii mele şi-i voiam pe toţi colegii concentraţi. Şi-am reuşit: şocul geamului spart ne-a resetat şi-am intrat în sală recalibraţi. Iar spectacolul nostru a rămas în istorie: şi-acum se vorbeşte despre el! Toate clasele a XII-a din acel an au organizat câte-un spectacol, dar al nostru a fost mai strălucitor. Singurul meu regret e că n-a venit şi tata să-l vadă. Mai ales că ăla cred că a fost un eveniment prevestitor: niciunul dintre colegi nu a mai avut ulterior preocupări artistice. Eu am fost singurul care a continuat pe drumul ăsta.
Tata, mama şi trenul destinului
La lansarea emisiunii "Gong Show" - 2001
- Tata nu înţelegea magnitudinea sentimentului cu care eu, dar şi colegii mei, întâmpinam finalul liceului, iar la el nu s-a organizat niciun spectacol. Şi-n general, el nu s-a prea implicat în viaţa mea, pentru că a avut încredere în mine: pe parcursul şcolii, în 12 ani, am avut doar două mici probleme. Prima a intervenit în clasa a IX-a, când am rămas corigent la matematică. Am luat 2 la matematică, fiindcă n-am fost atent la oră, iar doamna profesoară Banea mi-a zis: "N-o să treci! Nu-ţi dau încă o notă mare ca să faci 5." Şi-i mulţumesc şi azi pentru asta, căci altfel nu m-aş fi îndrăgostit de matematică. Iar a doua problemă s-a petrecut la bacalaureat, pe care nu l-am luat din prima: totul a fost perfect în ordine, atât doar că, la proba scrisă de la Română, m-am apucat să introduc în lucrare nişte chestii nelalocul lor, doar pentru că mi s-au părut interesante. Şi-am primit nota 4. Aşadar, ambele probleme au fost cauzate de tinereţea mea revoluţionară, care a dat să-şi manifeste rebeliunea când nu era locul şi timpul. Că şi rebeliunea trebuie să aibă un cadru al ei! Însă îi mulţumesc destinului că n-am luat bacalaureatul decât la a doua încercare, în toamnă! Dacă-l luam din prima, acum noi nu mai discutam: aş fi intrat imediat la Conservator şi aş fi pornit-o pe o cu totul altă rută. Aş fi ajuns la Teatrul Muzical din Braşov, poate şi la Teatrul Dramatic, dacă aş fi urmat şi nişte cursuri de actorie adiţionale, şi asta ar fi fost viaţa mea: aş fi rămas în oraşul natal, cu o carieră desfăşurată doar pe plan local. Aşa, am luat bac-ul în toamnă, am intrat în corul "Astra", un cor de cameră mare, foarte puternic şi valoros, apoi mi-am făcut şi un cvartet muzical de băieţi, de care eram foarte mândru, dar pe care l-am părăsit pentru o trupă de rock. Între timp am urmat cursuri de pian şi de canto... Deci m-am dedicat artei. Iar din toamna lui '91 încolo, tata mi-a zis că trebuie să fac şi eu ceva şi-aşa am dobândit prima mea slujbă plătită: am fost curier. Duceam nişte plicuri cu documente către firme din Braşov şi din jurul Braşovului. Atunci am simţit pentru prima dată ce înseamnă să ai un şef! (râde) În orice caz, aceşti doi ani de după bac au însemnat nişte căutări formidabile, care mi-au folosit enorm şi care m-au condus spre vara lui '93, când am ajuns la Costineşti, unde am fost filmat de cei din TVR şi-am fost luat la "Robingo", devenind astfel primul prezentator de televiziune din epoca modernă, în cadrul primei francize internaţionale de quiz-show! Iar dacă am ştiut să prind "trenul" ăsta, pe care mi l-a trimis destinul, şi dacă n-am sărit din el pe parcurs, ci sunt şi azi în vagon se datorează părinţilor mei, educaţiei pe care am primit-o de la ei, felului în care ei m-au format. De la ei am învăţat elementele care stau la baza a ceea ce sunt azi: bunul simţ, buna cuviinţă şi dorinţa de a vedea mereu zâmbete în jurul meu.
"Spectacol pentru un public cu telefonul în buzunar"
O familie mare şi fericită
- Momentul ăsta aniversar îl punctezi şi artistic?
- Da, prin seria de concerte de la Sala Palatului, de pe 7, 8 şi 9 decembrie. O altă pacoste... frumoasă! (râde) E cel mai greu spectacol de până acum, fiindcă trebuie să găsesc soluţiile cele mai potrivite, astfel încât să ilustrez toţi aceşti 25 de ani, cu tot ceea ce au însemnat ei, iar ceea ce vreau să transmit să fie inteligibil şi pentru tinerii care nici nu se născuseră acum 25 de ani. Lor ce să le cânt, lor ce să le spun printre melodii, ca să înţeleagă valoarea acestei cifre în viaţa mea, cum să-i fac să intre în povestea mea? Şi cum să le menţin atenţia trează, preţ de două ore, când, spre deosebire de acum 20 de ani, azi, toţi cei din sală au în buzunar un telefon mobil, care mă concurează cu aportul de informaţie pe care îl aduce de pe tot globul? Acum 20 de ani, nimănui nu-i suna telefonul, nimeni nu primea niciun fel de update şi toată lumea era atentă exclusiv la scenă! În plus, ca de fiecare dată, spectacolul trebuie să fie pe placul spectatorilor, dar şi pe placul meu. Lucrez la conceptul acestui show de un an şi acum, în sfârşit, pot să spun că el e cristalizat: am toate piesele pe care le voi cânta, unele chiar în primă audiţie, şi am aliniate toate personajele "piesei de teatru", intitulată "25". Mai urmează doar să caut intrigile, căci dialogurile, într-un program de muzică, vin de la sine - îmi place mereu să las cam 20% din spectacol la dispoziţia spontaneităţii. La toate astea adăugându-se, normal, surprizele şi fiorul Crăciunului. În esenţă, ceea ce caut e ceea ce ţi-am spus şi mai devreme: zâmbetul oamenilor. Nu ştiu cât o să mă ţină starea asta, căutarea asta, dar sunt hotărât ca la primul semn că-ncepe să mi se topească dorinţa de a aduce zâmbete pe chipurile oamenilor, să mă retrag din activitate. Ăsta e combustibilul meu, iar în lipsa sursei de energie, n-ar avea sens să mai continui, pentru că aş deveni fals.
"Braşovul e tot «acasă»"
În culisele "Mamma Mia!"
- Recitalul de la "Cerbul de Aur", de pe 31 august, vine la distanţă de 10 ani faţă de precedentul. Închizând ochii şi vizualizând ce urmează să se întâmple pe scenă, ce şi cum vom cânta, cum vom dansa, cum vom fi îmbrăcaţi, cum va fi grafica în spate, cum va cădea lumina etc., să ştii că am emoţii. Reacţia mea organică e de gol în stomac. Esenţializând, ceea ce vom prezenta anul ăsta va fi o combinaţie de piese clasice şi de noutăţi, va fi o sumă a experienţei noastre de până acum, transpusă în 40 de minute - poate chiar mai mult - de spectacol total diferit de acela din urmă cu 10 ani. În ceea ce priveşte Braşovul... Pentru mine e tot "acasă", deşi tata nu mai e acolo. Uite, deşi am primit două solicitări de a vinde casa noastră, o casă istorică, situată în Şchei, le-am refuzat fără drept de apel, pentru că sufletul meu e acolo. În acea acasă şi în acel oraş. Dacă te iau acum de mână şi mergem împreună în Braşov, ai să vezi că sunt capabil să-ţi turui încontinuu şi să-ţi povestesc ce-am făcut eu în copilărie şi-n adolescenţă, în Şchei, şi de la Răcădău până la Steagu' Roşu, de la... până la... La care o să adaug şi o istorie adevărată a oraşului, de la 1459, când a fost atestat Braşovul, şi până în prezent. Iar dacă te mai iau o dată de mână şi mai plecăm şi într-un al doilea "turneu" prin Braşov, o să constaţi că prima vizită nu mi-a epuizat poveştile. Niciodată n-o să mă satur să vorbesc despre Braşov, pentru că sunt animat de amintirile vieţii mele de acolo, care mi se par senzaţionale, şi pentru că sufletul meu e legat indisolubil de el. În amintirile astea mă retrag adesea, în ele găsesc alinare, ele constituie o bază psihologică şi afectivă solidă, în raport cu mine însumi, şi vreau să le transmit şi copiilor mei - în sensul că li le povestesc, dar şi în sensul că le creez lor amintiri similare, ducându-i şi arătându-le, de pildă, sărbătoarea Junilor, ducându-i prin munţii şi prin pădurile din jurul oraşului... N-aş fi liniştit eu cu mine însumi dacă n-aş face asta.
"Cum să-i ceri leului să fie un pisoiaş?"
Cu copiii la Braşov
- Un alt proiect important în care eşti implicat e musicalul "Mamma Mia!", în care îl interpretezi pe Harry Bright, unul dintre personajele principale ...
- Am fost prins în superbitatea de experienţă "Mamma Mia!" absolut pe nepusă masă! Fără s-o caut, fără să mi-o propun... Şi spun "superbitate", gândindu-mă la oamenii minunaţi cu care lucrez, de la balet, până la colegii de scenă şi până la regizorul Răzvan Dincă şi la coregrafa Violeta Dincă. Experienţa asta mi-a confirmat o dată în plus că echipa e sfântă şi trebuie tratată ca atare.
- "Mamma Mia!" e primul tău musical, dar ceea ce faci acum pe scenă tu faci oricum tot timpul: cânţi, dansezi şi rosteşti replici haioase. Deci, de fapt, nu e o noutate. Există totuşi ceva din experienţa asta care să se constituie într-un element de inedit pentru tine?
- Cred că eşti unul dintre puţinii oameni care au sesizat nuanţa asta. Că eu asta fac oricum tot timpul. Ba, mai mult, eu ceea ce sunt în viaţa de zi cu zi, sunt şi pe scenă, doar că acela e un spaţiu public. Deci elementul de noutate l-a reprezentat faptul că în "Mamma Mia!" n-a trebuit să-l joc pe Brenciu, ci pe Harry Bright, să joc un om mai rezervat, mai timorat... Asta a fost noutatea, dar şi dificultatea. Surmontată datorită lui Răzvan, care a ştiut să mă domolească şi să mă facă să nu mai fiu Brenciu. Deseori, la repetiţii, mi-a spus: "Nu, aici eşti Brenciu!" Or, cere-i fluviului tumultuos să fie un pârâiaş domol, cere-i leului să fie un pisoiaş! A fost greu, a fost o provocare... Da' acum aş vrea să mai fac încă 250 de musicaluri! Am destulă energie. (râde) Însă trebuie să recunosc că, totuşi, am avut ocazia să-mi mai potolesc pofta de a juca, pentru că Iura Luncaşu, regizorul şi scenaristul videoclipului piesei "Poftă de băut", mi-a zis într-o zi, când lucram la videoclip: "Auzi, tu nu vrei să joci într-un film?". Eu, care n-am mai jucat într-un film de 12 ani! Aşa că, fără să mai cer niciun detaliu, i-am răspuns: "Ba da, sigur!". Şi-am jucat! În "Faci sau taci", un lungmetraj regizat de Iura, care cred va avea premiera la anul.
Cea mai bună variantă de tată!
Succes absolut la Sala Palatului
- Soţia mea, două fete şi băiatul sunt la mare acum. Nu i-am mai văzut de peste o lună şi mi-e tare dor de ei. Din fericire, fata cea mare lucrează cu mine, aşa că suntem împreună tot timpul. În ultimii ani, cei patru copii ai mei m-au învăţat foarte multe. În primul rând, că trebuie să găsesc soluţiile optime, pentru fiecare vârstă a lor, astfel încât să-mi impun punctul de vedere, dar, în acelaşi timp, să rămân prieten cu ei. Adică nu vreau ca tata să fie tăiat de pe lista de priorităţi! Apoi Toma şi Mina, fiind cei mai mici ca vârstă, m-au făcut un om mai bun. M-au învăţat că, în calitate de părinte, trebuie să rezişti la mult mai multe NU-uri decât ai fi anticipat, fără să adopţi un ton nervos. Sigur, există nenumărate cărţi despre cum să-ţi creşti copiii, primeşti sfaturi bune şi de la cei din jurul tău, însă toate informaţiile astea trebuie trecute prin filtrul minţii, al afectivităţii şi al experienţelor tale, căci numai aşa poţi să iei cea mai bună decizie pentru copilul tău, care nu seamănă cu alţii, într-o situaţie care nu seamănă cu altele. Pe scurt, eu chiar şi când sunt în vacanţă, tot continui să învăţ, pentru că dorinţa de a fi alături de copiii mei, în cea mai bună variantă a tatălui care pot să le fiu, e profesorul care mă urmează peste tot.
Foto: MARIUS BĂRĂGAN (3)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
