- Te afli într-un moment important pentru tine: împlinești 25 de ani de carieră publică, 25 de ani de când ai apărut pentru prima dată pe micul ecran, ca prezentator al unei emisiuni de mare succes pe atunci, "Robingo". A fost drumul până aici greu, ușor, l-ai mai lua de la capăt?
- E ca într-o urmărire prin junglă: fie că ești urmăritul, fie că ești urmăritorul, fie că ești antilopa, fie că ești tigrul, nu te gândești pe unde-ți aleargă picioarele. Ele te duc singure pe unde trebuie. Abia când conștientizezi mecanica picioarelor pierzi "partida". Așa am mers și eu: urmărind, cât se poate de pacifist, o pradă cât se poate de necomercială - zâmbetul oamenilor. Vezi, viața mea publică se împarte în două perioade: primii zece ani, anii de prezentare, șapte la TVR și trei la Antena 1, după care au început căutările muzicale și am trecut în cea de-a doua perioadă, perioada în care, frământând bine coca asta muzicală, mi s-a părut că prind și mai multă consistență. Inevitabil, și vârsta și-a spus cuvântul. Dar, mai presus de vârstă, mi-era foarte clar că nu aș fi avut succes în muzică, dacă nu ar fi existat acei primi ani de televiziune și școala pe care am făcut-o. Modalitatea de a așeza lucrurile, dezvoltarea vizuală, dezvoltarea conceptuală le datorez acelor zece ani în televiziune. Și facultății. Academia de Teatru și Film, unde am intrat în '94, la început la secția de Scenaristică și ulterior, la secția de Multimedia, unde am trecut din anul II, au însemnat o mană cerească, o pregătire extraordinar de compatibilă cu munca mea în televiziune.
Cei șapte ani în TVR au fost importanți din două motive: primul, pentru că acolo nu eram perceput ca vedetă. În anii '90, oricum, nu exista ideea de vedetă, de star, căci nu exista eșafodajul ăsta de reviste glossy, care să te pună pe piedestal ca pe Kim Kardashian. Nu. Noi, prezentatorii din TVR, eram niște oameni normali, răsplătiți pentru strădania noastră prin tonele de scrisori pe care le primeam și prin faptul că eram recunoscuți de telespectatori pe stradă. Însă nu eram doar lăudați, ci și criticați. Pe vremea aia, în TVR exista o funcție foarte sănătoasă: aceea a omului care răspundea la "Telefonul Telespectatorului". Iar telespectatorul zicea, de pildă: "Brenciu a greșit: nu se spune Victor Hugo, cu HU, ci cu IU!". Omul din TVR își nota și, a doua zi, comunica observația departamentului de care țineam și mi se atrăgea atenția. La fel se întâmpla și în cazul colegilor care țineau de alte departamente. Fiecare primea dimineața o hârtie cu toate observațiile telespectatorilor. Or, asta era, pentru noi, o școală fantastică: în șapte ani, eu mi-am pus la punct câteva limbi străine, mai mult decât aș fi reușit dacă făceam nu știu ce cursuri specializate. Sigur, eram un tip cu cultură generală, un tip care citea mult, pe diverse zone, de la beletristică la geografie și istorie, dar, uneori, citeala nu-i totuna cu vorbitul. În al doilea rând, anii din TVR au fost importanți pentru că de-atunci mi-am dat seama că mă doream în slujba zâmbetului oamenilor. În TVR, eram destul de constrâns, mi se repeta tot timpul că trebuie să fiu mai serios, că prezint o emisiune de cultură generală. Așa s-a trezit în mine "monstrul" care dorea altceva: dorea să-i facă pe oameni să zâmbească. Vineri, când se făcea înregistrarea la "Robingo", dacă publicul din platou nu râdea, nu mă simțeam bine și tot ceream să reluăm filmarea, pentru că mi se părea că atmosfera era prea râncedă. Atunci am conștientizat ce voiam să fac. Și tot asta vreau să izbutesc și azi, prin spectacolele mele: să-i fac pe oameni să se simtă bine. Din punctul ăsta de vedere, nu-i nicio diferență între Brenciu din anii '90 și Brenciu din 2018. Am același scop: să văd zâmbete în fața mea. Și mereu am căutat și caut să învăț cum să ating acest țel.
- Când s-a născut dorința asta, să aprinzi bucuria?
- Încă din școală. N-o să uit niciodată ce s-a întâmplat la sfârșitul clasei a XII-a, în 1991, cu serbarea. Pentru evenimentul ăsta, clasa mea, a XII-a E, a pregătit un spectacol: cu cântece, cu dans, cu glume... Ca test, am făcut mai multe vizite inopinate pe la clasele din anii mai mici, unde ne-am desfășurat spectacolul, perfecționându-l în funcție de reacții. Toți membrii clasei erau implicați în "producție", căci, pentru noi, spectacolul ăsta era muuult mai important chiar și decât bacalaureatul, el avea valoarea lui "ce las în urma mea în liceul ăsta?". După care, în ultima zi din an, a urmat reprezentația oficială, în Sala Festivă a Liceului "Andrei Șaguna" din Brașov, care nu este o sală oarecare, ci e sala în care Ciprian Porumbescu a prezentat premiera operetei "Crai nou"! Lucru pe care îl știam și de aceea istoria acelui loc o simțeam mai presus decât noi, ne dădeam seama de nimicnicia noastră, oricât de buricul pământul ne-am fi crezut! Așadar, ne pregăteam să intrăm în scenă, dar în noi se adunaseră foarte multă oboseală, foarte multe emoții, mai ales că sala gemea de public. Brusc, în anticameră toți "actorii" au început să se agite: erau nervi, țipete, plânsete, nimeni nu se mai înțelegea cu nimeni. Încercând să salvez situația, am făcut un gest care atunci mi s-a părut absolut nebunesc și complet deplasat: am dat un cot într-un geam, care, evident, s-a spart, zgâriindu-mă. Dar asta n-a contat: aveam în față spectacolul vieții mele și-i voiam pe toți colegii concentrați. Și-am reușit: șocul geamului spart ne-a resetat și-am intrat în sală recalibrați. Iar spectacolul nostru a rămas în istorie: și-acum se vorbește despre el! Toate clasele a XII-a din acel an au organizat câte-un spectacol, dar al nostru a fost mai strălucitor. Singurul meu regret e că n-a venit și tata să-l vadă. Mai ales că ăla cred că a fost un eveniment prevestitor: niciunul dintre colegi nu a mai avut ulterior preocupări artistice. Eu am fost singurul care a continuat pe drumul ăsta.
Tata, mama și trenul destinului
- De ce n-a venit tatăl tău la spectacol? Era un eveniment: terminarea liceului.
- Tata nu înțelegea magnitudinea sentimentului cu care eu, dar și colegii mei, întâmpinam finalul liceului, iar la el nu s-a organizat niciun spectacol. Și-n general, el nu s-a prea implicat în viața mea, pentru că a avut încredere în mine: pe parcursul școlii, în 12 ani, am avut doar două mici probleme. Prima a intervenit în clasa a IX-a, când am rămas corigent la matematică. Am luat 2 la matematică, fiindcă n-am fost atent la oră, iar doamna profesoară Banea mi-a zis: "N-o să treci! Nu-ți dau încă o notă mare ca să faci 5." Și-i mulțumesc și azi pentru asta, căci altfel nu m-aș fi îndrăgostit de matematică. Iar a doua problemă s-a petrecut la bacalaureat, pe care nu l-am luat din prima: totul a fost perfect în ordine, atât doar că, la proba scrisă de la Română, m-am apucat să introduc în lucrare niște chestii nelalocul lor, doar pentru că mi s-au părut interesante. Și-am primit nota 4. Așadar, ambele probleme au fost cauzate de tinerețea mea revoluționară, care a dat să-și manifeste rebeliunea când nu era locul și timpul. Că și rebeliunea trebuie să aibă un cadru al ei! Însă îi mulțumesc destinului că n-am luat bacalaureatul decât la a doua încercare, în toamnă! Dacă-l luam din prima, acum noi nu mai discutam: aș fi intrat imediat la Conservator și aș fi pornit-o pe o cu totul altă rută. Aș fi ajuns la Teatrul Muzical din Brașov, poate și la Teatrul Dramatic, dacă aș fi urmat și niște cursuri de actorie adiționale, și asta ar fi fost viața mea: aș fi rămas în orașul natal, cu o carieră desfășurată doar pe plan local. Așa, am luat bac-ul în toamnă, am intrat în corul "Astra", un cor de cameră mare, foarte puternic și valoros, apoi mi-am făcut și un cvartet muzical de băieți, de care eram foarte mândru, dar pe care l-am părăsit pentru o trupă de rock. Între timp am urmat cursuri de pian și de canto... Deci m-am dedicat artei. Iar din toamna lui '91 încolo, tata mi-a zis că trebuie să fac și eu ceva și-așa am dobândit prima mea slujbă plătită: am fost curier. Duceam niște plicuri cu documente către firme din Brașov și din jurul Brașovului. Atunci am simțit pentru prima dată ce înseamnă să ai un șef! (râde) În orice caz, acești doi ani de după bac au însemnat niște căutări formidabile, care mi-au folosit enorm și care m-au condus spre vara lui '93, când am ajuns la Costinești, unde am fost filmat de cei din TVR și-am fost luat la "Robingo", devenind astfel primul prezentator de televiziune din epoca modernă, în cadrul primei francize internaționale de quiz-show! Iar dacă am știut să prind "trenul" ăsta, pe care mi l-a trimis destinul, și dacă n-am sărit din el pe parcurs, ci sunt și azi în vagon se datorează părinților mei, educației pe care am primit-o de la ei, felului în care ei m-au format. De la ei am învățat elementele care stau la baza a ceea ce sunt azi: bunul simț, buna cuviință și dorința de a vedea mereu zâmbete în jurul meu.
"Spectacol pentru un public cu telefonul în buzunar"
- Momentul ăsta aniversar îl punctezi și artistic?
- Da, prin seria de concerte de la Sala Palatului, de pe 7, 8 și 9 decembrie. O altă pacoste... frumoasă! (râde) E cel mai greu spectacol de până acum, fiindcă trebuie să găsesc soluțiile cele mai potrivite, astfel încât să ilustrez toți acești 25 de ani, cu tot ceea ce au însemnat ei, iar ceea ce vreau să transmit să fie inteligibil și pentru tinerii care nici nu se născuseră acum 25 de ani. Lor ce să le cânt, lor ce să le spun printre melodii, ca să înțeleagă valoarea acestei cifre în viața mea, cum să-i fac să intre în povestea mea? Și cum să le mențin atenția trează, preț de două ore, când, spre deosebire de acum 20 de ani, azi, toți cei din sală au în buzunar un telefon mobil, care mă concurează cu aportul de informație pe care îl aduce de pe tot globul? Acum 20 de ani, nimănui nu-i suna telefonul, nimeni nu primea niciun fel de update și toată lumea era atentă exclusiv la scenă! În plus, ca de fiecare dată, spectacolul trebuie să fie pe placul spectatorilor, dar și pe placul meu. Lucrez la conceptul acestui show de un an și acum, în sfârșit, pot să spun că el e cristalizat: am toate piesele pe care le voi cânta, unele chiar în primă audiție, și am aliniate toate personajele "piesei de teatru", intitulată "25". Mai urmează doar să caut intrigile, căci dialogurile, într-un program de muzică, vin de la sine - îmi place mereu să las cam 20% din spectacol la dispoziția spontaneității. La toate astea adăugându-se, normal, surprizele și fiorul Crăciunului. În esență, ceea ce caut e ceea ce ți-am spus și mai devreme: zâmbetul oamenilor. Nu știu cât o să mă țină starea asta, căutarea asta, dar sunt hotărât ca la primul semn că-ncepe să mi se topească dorința de a aduce zâmbete pe chipurile oamenilor, să mă retrag din activitate. Ăsta e combustibilul meu, iar în lipsa sursei de energie, n-ar avea sens să mai continui, pentru că aș deveni fals.
"Brașovul e tot «acasă»"
- Un alt angajament al tău foarte important e concertul pe care-l vei susține la Festivalul "Cerbul de Aur", de la Brașov. Încă un examen acasă...
- Recitalul de la "Cerbul de Aur", de pe 31 august, vine la distanță de 10 ani față de precedentul. Închizând ochii și vizualizând ce urmează să se întâmple pe scenă, ce și cum vom cânta, cum vom dansa, cum vom fi îmbrăcați, cum va fi grafica în spate, cum va cădea lumina etc., să știi că am emoții. Reacția mea organică e de gol în stomac. Esențializând, ceea ce vom prezenta anul ăsta va fi o combinație de piese clasice și de noutăți, va fi o sumă a experienței noastre de până acum, transpusă în 40 de minute - poate chiar mai mult - de spectacol total diferit de acela din urmă cu 10 ani. În ceea ce privește Brașovul... Pentru mine e tot "acasă", deși tata nu mai e acolo. Uite, deși am primit două solicitări de a vinde casa noastră, o casă istorică, situată în Șchei, le-am refuzat fără drept de apel, pentru că sufletul meu e acolo. În acea acasă și în acel oraș. Dacă te iau acum de mână și mergem împreună în Brașov, ai să vezi că sunt capabil să-ți turui încontinuu și să-ți povestesc ce-am făcut eu în copilărie și-n adolescență, în Șchei, și de la Răcădău până la Steagu' Roșu, de la... până la... La care o să adaug și o istorie adevărată a orașului, de la 1459, când a fost atestat Brașovul, și până în prezent. Iar dacă te mai iau o dată de mână și mai plecăm și într-un al doilea "turneu" prin Brașov, o să constați că prima vizită nu mi-a epuizat poveștile. Niciodată n-o să mă satur să vorbesc despre Brașov, pentru că sunt animat de amintirile vieții mele de acolo, care mi se par senzaționale, și pentru că sufletul meu e legat indisolubil de el. În amintirile astea mă retrag adesea, în ele găsesc alinare, ele constituie o bază psihologică și afectivă solidă, în raport cu mine însumi, și vreau să le transmit și copiilor mei - în sensul că li le povestesc, dar și în sensul că le creez lor amintiri similare, ducându-i și arătându-le, de pildă, sărbătoarea Junilor, ducându-i prin munții și prin pădurile din jurul orașului... N-aș fi liniștit eu cu mine însumi dacă n-aș face asta.
"Cum să-i ceri leului să fie un pisoiaș?"
- Un alt proiect important în care ești implicat e musicalul "Mamma Mia!", în care îl interpretezi pe Harry Bright, unul dintre personajele principale ...
- Am fost prins în superbitatea de experiență "Mamma Mia!" absolut pe nepusă masă! Fără s-o caut, fără să mi-o propun... Și spun "superbitate", gândindu-mă la oamenii minunați cu care lucrez, de la balet, până la colegii de scenă și până la regizorul Răzvan Dincă și la coregrafa Violeta Dincă. Experiența asta mi-a confirmat o dată în plus că echipa e sfântă și trebuie tratată ca atare.
- "Mamma Mia!" e primul tău musical, dar ceea ce faci acum pe scenă tu faci oricum tot timpul: cânți, dansezi și rostești replici haioase. Deci, de fapt, nu e o noutate. Există totuși ceva din experiența asta care să se constituie într-un element de inedit pentru tine?
- Cred că ești unul dintre puținii oameni care au sesizat nuanța asta. Că eu asta fac oricum tot timpul. Ba, mai mult, eu ceea ce sunt în viața de zi cu zi, sunt și pe scenă, doar că acela e un spațiu public. Deci elementul de noutate l-a reprezentat faptul că în "Mamma Mia!" n-a trebuit să-l joc pe Brenciu, ci pe Harry Bright, să joc un om mai rezervat, mai timorat... Asta a fost noutatea, dar și dificultatea. Surmontată datorită lui Răzvan, care a știut să mă domolească și să mă facă să nu mai fiu Brenciu. Deseori, la repetiții, mi-a spus: "Nu, aici ești Brenciu!" Or, cere-i fluviului tumultuos să fie un pârâiaș domol, cere-i leului să fie un pisoiaș! A fost greu, a fost o provocare... Da' acum aș vrea să mai fac încă 250 de musicaluri! Am destulă energie. (râde) Însă trebuie să recunosc că, totuși, am avut ocazia să-mi mai potolesc pofta de a juca, pentru că Iura Luncașu, regizorul și scenaristul videoclipului piesei "Poftă de băut", mi-a zis într-o zi, când lucram la videoclip: "Auzi, tu nu vrei să joci într-un film?". Eu, care n-am mai jucat într-un film de 12 ani! Așa că, fără să mai cer niciun detaliu, i-am răspuns: "Ba da, sigur!". Și-am jucat! În "Faci sau taci", un lungmetraj regizat de Iura, care cred va avea premiera la anul.
Cea mai bună variantă de tată!
- Muncă de salahor! Nu te trag fetele și băiatul de mânecă să plecați puțin și în vacanță?
- Soția mea, două fete și băiatul sunt la mare acum. Nu i-am mai văzut de peste o lună și mi-e tare dor de ei. Din fericire, fata cea mare lucrează cu mine, așa că suntem împreună tot timpul. În ultimii ani, cei patru copii ai mei m-au învățat foarte multe. În primul rând, că trebuie să găsesc soluțiile optime, pentru fiecare vârstă a lor, astfel încât să-mi impun punctul de vedere, dar, în același timp, să rămân prieten cu ei. Adică nu vreau ca tata să fie tăiat de pe lista de priorități! Apoi Toma și Mina, fiind cei mai mici ca vârstă, m-au făcut un om mai bun. M-au învățat că, în calitate de părinte, trebuie să reziști la mult mai multe NU-uri decât ai fi anticipat, fără să adopți un ton nervos. Sigur, există nenumărate cărți despre cum să-ți crești copiii, primești sfaturi bune și de la cei din jurul tău, însă toate informațiile astea trebuie trecute prin filtrul minții, al afectivității și al experiențelor tale, căci numai așa poți să iei cea mai bună decizie pentru copilul tău, care nu seamănă cu alții, într-o situație care nu seamănă cu altele. Pe scurt, eu chiar și când sunt în vacanță, tot continui să învăț, pentru că dorința de a fi alături de copiii mei, în cea mai bună variantă a tatălui care pot să le fiu, e profesorul care mă urmează peste tot.
Foto: MARIUS BĂRĂGAN (3)