BIANCA SÂRBU ROMANESCU - "Speranţa nu trebuie lăsată să moară"

- Minionă, energică şi cu o inimă mare de tot, aşa aş descrie-o pe Bianca Sârbu Romanescu, actriţă la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase" din Bucureşti şi participantă la emisiunea "Te cunosc de undeva"... Talentată, cu o voce de excepţie şi mereu zâmbitoare, şi-a păstrat bucuria, deşi viaţa a pus-o la grele încercări. O poveste despre speranţele care ştiu să nu moară -

În Banatul de sub munte

- De ani şi ani eşti o prezenţă constantă în divertismentul românesc, fie pe scena Teatrului de Revistă, fie gazdă sau invitată în emisiuni TV, fie în concerte. Eşti îndrăgită şi apreciată pentru ca­riera ta, dar povestea vieţii tale este aproape necu­noscută. De fapt, de unde ai răsărit?

- În primul rând, aş vrea să spun că sunt extrem de încântată că m-ai invitat la acest interviu. Am aşteptat de mult această întâlnire de suflet, fiindcă apreciez mult revista "For­mula AS" şi nu văd loc mai bun unde aş putea să-mi deschid inima. Cine sunt? M-am năs­cut la Reşiţa, în Banatul de mun­te, acum patruzeci de ani, în zodia Peştilor. Copilăria mea a fost foarte fru­moa­să, deşi diferită de aceea a copiilor de atunci. Pe când majo­ri­tatea lor au crescut alături de părinţi şi bunici, eu am crescut alături de o "Tante", o doam­nă nemţoaică, ea fiind idolul şi dra­gostea copilăriei mele. Astăzi este ceva absolut nor­mal să ai bonă pen­tru copii, dar atunci era un lucru ieşit din comun. Pă­rinţii mei erau artişti, tata saxo­fonist, mama, ba­lerină, iar la puţin timp după naş­terea mea, au plecat la Bucureşti să-şi urme­ze carierele de suc­ces. Bu­nicii mei erau me­dici, alte me­serii di­ficile, care nu le lăsau ni­ciun dram de timp pen­tru creşterea mea. Aşa­dar, am crescut, prac­­tic, într-o altă fa­mi­lie, una de saşi, oameni plini de afec­ţiune, care m-au iu­bit enorm şi care mi-au dă­ruit cele mai frumoase amintiri pe care un copil le poate avea. La şapte ani, le­gă­tura mea cu Ba­natul s-a rupt, pentru că am venit la Bucu­reşti, la şcoală. Am ajuns în Capitală cu inima frântă. Lăsam în urmă tot ce iubeam, Banatul meu drag, oamenii pe care-i consideram adevărata mea familie. Încet, încet, m-am adaptat, apoi am urmat liceul de limbă italiană "Dante Alighieri". Mi-a plăcut şcoala, am învăţat mereu bine, îmi place să citesc, vorbesc mai multe limbi străine. Ce mai, am fost un copil cu­minte, care nu a creat niciodată probleme şi căruia nu i-a lipsit nimic din punct de vedere material.

Prinţul de la Teatrul de Revistă

- Se pare că îţi moşteneşti părinţii, artişti care şi-au urmat cu statornicie pasiunile, chiar şi după ce li s-a născut un copil. La fel de ambiţios a fost şi drumul carierei tale?

- E adevărat că provin dintr-o familie de artişti, oameni pasionaţi până la sacrificiu de meseriile lor. Muzica şi dansul au fost darurile cele mai de preţ pe care ursitoarele mi le-au făcut şi mie la naştere, aceste două forme de artă fiind viaţa mea. Dar drumul spre ceea ce sunt în acest moment a fost unul destul de lin, fără salturi peste etape, fără afir­mări peste noapte. Am în­văţat, am absolvit Uni­versitatea de Arte la actorie, am urmat o carieră cu paşi siguri, fără com­promisuri, şi am ajuns exact unde am vrut să ajung: pe scena Teatrului de Revistă "Constantin Tănase". După ce am plecat din Reşiţa, culisele acestui teatru au devenit locul unde îmi petreceam cel mai mult timp, pentru că o înso­ţeam pe mama la repetiţii şi spectacole. Aşadar, după stu­dii, am ajuns exact acolo unde îmi dorisem să fiu. Problema este că eu nu am fost ni­ciodată o carie­ristă, precum pă­rinţii mei, adică am vrut şi viaţă personală pe lân­gă luminile sce­nei. Eu am vrut mereu o familie, mi-o do­ream cu mare în­dârjire, poate şi din cauza lipsei pă­­rinţilor în copi­lăria mea, vo­iam o familie de care să am eu grijă, să fie numai a mea. Aşa se face că imediat după ce am ajuns actriţă la "Tănase", m-am măritat cu Marian Sârbu, un bărbat cu şaptesprezece ani mai mare decât mine. Un om de afaceri cu suflet de artist, care şi-a dorit mereu să cânte şi reuşise. Eram colegi, parteneri de trupă în concerte, era prietenul meu cel mai bun, iubitul meu, soţul meu, sprijinul meu în toate. Mi-a dăruit doi copii superbi, Luca şi Miriam. Trăiam viaţa la care visasem.

Când viaţa loveşte în plin

- Când totul părea aşezat pe făgaşul firesc, viaţa ta luat o întorsătură extrem de dureroasă: soţul tău a murit subit. Cum răzbeşte o văduvă de doar treizeci şi cinci de ani?

- Plecasem la un eveniment la Brăila. La începutul concertului, lui Marian i s-a făcut rău, sub privirile îngrozite a peste patru sute de persoane. S-a stins în braţele mele, un infarct care i-a sfâşiat aorta şi nu i-a dat nicio şansă. Plecasem la o nuntă şi m-am întors la o înmormântare. A soţului meu! Nu pot vorbi despre ceea ce a fost în sufletul meu. Dacă aş avea vreun duşman, nici lui nu i-aş dori să treacă prin asemenea suferinţă. Momentele în care a trebuit să-i anunţ pe socrii mei că băiatul lor nu mai era, clipele în care le-am spus copiilor că nu-şi vor mai vedea tatăl... toate acestea nu se uită niciodată, indiferent cât timp trece sau ce turnură ia viaţa ta. Din fericire, timpul alină suferinţa. Chiar dacă nu uităm, Dumnezeu are felul Lui de a ne întări în acele momente şi, cumva, răzbatem.

- Crezi că marile suferinţe emoţionale pot duce la dezechilibre în plan fizic? Te întreb, pen­tru că la scurt timp după dispariţia soţului tău, ai fost lovită din nou, de această dată, de o boală crâncenă: cancerul...

- Diagnosticul de carcinom bazo celular - can­cer de piele - fusese pus cu ani înainte, dar era ţinut sub control. În urma suferinţei, boala a recidivat şi a lovit cu o forţă nouă, mai puternică. Cancerul era localizat pe faţă, deci, chiar dacă îl învingeam, întreaga mea carieră artistică era ameninţată. Dar a apărut o lumină în viaţa mea: am găsit cel mai bun doctor din câţi există, în persoana domnului Ioan Lascăr. El mi-a dat o nouă şansă la viaţă, după două operaţii. Măiestria lui e atât de mare, că acum sunt ca nouă: pe lângă faptul că a îndepărtat toată tu­mo­ra, celulă cu celulă, nici din punct de vedere estetic nu am avut de suferit. E adevărat că am vrut să re­vin re­pede pe ecrane, aşa că un timp am prezentat emi­­siunea cu un văl pe faţă. Nu am vrut să las pu­blicul să aştepte, dar nici să-l fac martorul suferinţei mele. Am avut un sprijin enorm în colegi, în şefi. Ei m-au făcut să trec şi mai repede peste toate. Dar de­presia nu m-a iertat. Boala secolului nostru! Mulţi dintre noi o ignorăm şi foarte rău facem. E perfidă, apare tocmai când te aştepţi mai puţin. Eu am ajuns la psiholog când credeam că sunt în re­gulă, dar s-a dovedit că am avut de rezolvat multe sechele din trecutul meu. Acum sunt convinsă că trebuie să vorbim cu un psiholog la primele semne că sufle­teşte lucrurile nu sunt cum trebuie. Cred că lucrul acesta poate preveni tragedii.

Darul lui Dumnezeu

- Cu toate astea, zarurile vieţii tale s-au ros­togolit şi te-au transformat în câştigătoare. Eşti fericită şi îndrăgostită din nou. Ne spui despre povestea de dragoste pe care o trăieşti în prezent?

- Eu fac parte din acea categorie de oameni care nu poate trăi fără iubire. Am căutat-o mereu, întotdeauna am vrut iubire în preajma mea, dar la un moment dat am făcut pasul înapoi. Am fost copleşită şi am încetat să mai caut şi să mai sper. Şi tocmai atunci a apărut Bogdan. Şi aşa cum îi spune şi numele (Bogdan înseamnă "darul lui Dum­ne­zeu"), un dar chiar mi-a fost trimis. Darul lui Dum­nezeu pentru mine şi copiii mei, care au devenit ai noştri. Ne ştiam din vedere de câteva luni, pentru că lu­crăm amândoi la "Antena Stars". Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că va fi vreodată ceva între noi. Este mult mai tânăr decât mine, iar eu aveam prejudecăţi în legătură cu asta. Ne-am apropiat la o filmare, am vorbit mai mult în seara aceea, iar când m-a luat în braţe, am simţit că el es­te cel pe care-l aş­teptam. Din sea­ra aceea, nu ne-am mai despărţit, ne-am mutat îm­preună, şi după doar o lună m-a cerut de soţie. Din ianuarie, anul a­cesta, numele meu este Ro­ma­nes­cu. Atât de re­pede, a­tât de fru­mos!

- Copiii pe care i-ai adus în căsnicia cu el nu l-au spe­riat?

- Bogdan nu este genul de bărbat pe care res­ponsa­bilităţile să-l sperie. Dim­potrivă. A fost prie­tenul lui Luca şi al lui Mi­riam din prima clipă, îi iubeşte, îi alintă, îi do­jeneşte cu delicateţe când greşesc şi este figura masculină care le-a lipsit atâţia ani. Deşi nimeni nu le-a cerut vreodată asta copiilor, ei deja se referă la Bogdan ca la tatăl lor, ceea ce îmi aduce şi mie multă pace în inimă. Ştiu că Ma­rian, de acolo, de sus, e mulţumit să mă vadă, în sfârşit, fericită, zâmbind mereu cu gura până la urechi, aşa cum eram cândva.

"Clipa cea repede"

- Bianca, după atâtea războaie purtate în viaţa ta, ce îndemnuri le-ai da celor care nu se simt atât de puternici în momente grele?

- Nu îndrăznesc să dau sfaturi, nu sunt în măsură să o fac. Le-aş spune, totuşi, celor în sufe­rinţă să nu-şi piardă niciodată speranţa şi încre­derea în Dumnezeu. Ştiu că sună ca un slogan, dar acestea sunt cele două lucruri care m-au ţinut pe mine vie. Mie mi-au dat şi copiii forţă şi ştiu că este mai dificil dacă nu ai copii. Tocmai de aceea cred cu tărie că Dumnezeu are felul său de a le aranja pe toate, iar încrederea în El ne poate salva de senti­mentul de abandon şi depresie. Condiţia este să ai inima deschisă către Dumnezeu şi către iubire.

- Pe tine, încercările prin care ai trecut te-au schimbat?

- Da, mi-au schimbat perspectiva asupra vieţii. Eu nu mai fac planuri. Trăiesc clipa şi mă bucur de tot ceea ce mi se întâmplă. Trecutul a fost asumat, viitorul nu există încă, aşadar, rămân cu: "Clipă, eşti atât de frumoasă!". Bineînţeles că sunt lucruri pe care îmi doresc să le fac. Vreau să călătoresc, să mai fac un copil, să scot un hit. Dar peste toate, vreau să fiu liniştită şi să mă bucur de ce mi se întâmplă acum, în prezent.

- Nu pari prea "liniştită"! Eu am dat extrem de greu de tine, eşti mereu prinsă între două emisiuni, două filmări, două spectacole. Unde te poate vedea lumea?

- Unde mă vedeţi? Vă aştept pe toţi la Teatrul de Revistă, cel mai nou spectacol în care joc se numeşte "E spectacol în oraş". În fiecare seară sunt la "Antena Stars", la emisiunea "Agenţia VIP". Evident că paginile de Facebook şi Instagram mă ţin şi pe mine, ca pe toată lumea, în legătură cu cei care sunt interesaţi de mine şi de cariera mea. Să fiţi iubiţi, dragilor, şi să ne fie bine!