Era în primăvara lui 2007 şi trecuse un an de când ne hotărâserăm să cumpărăm o casă la ţară. După multe căutări, am găsit un loc foarte prietenos, în satul Cândeasca, comuna Belciugatele. Ceva special ne-a atras în acel loc, nu aş putea spune ce anume, dar am simţit că ne aparţine. Pe atunci mai trăia Adriana, fina şi prietena mea cea mai bună. Eram colege de serviciu, de vârstă apropiată, şi ne înţelegeam foarte bine. Din păcate, ea suferea de un cancer, cu care lupta, însă, plină de optimism. Ne făcuserăm deja un obicei ca la fiecare sfârşit de săptămână să petrecem timpul la noua noastră proprietate. Era în luna martie, pe la sfârşit, o zi frumoasă, de primăvară, când am hotărât să mergem din nou la Cândeasca. Deşi casa nu era locuibilă la acea vreme, ne bucuram de aerul curat şi petreceam câteva ore la un grătar. În curtea neamenajată încă, creşteau iarbă şi trifoi. Desigur, văzând trifoiul, el ne-a ademenit, pe mine şi pe Adriana, să-l căutăm pe cel cu noroc, trifoiul cu patru foi. L-a găsit Adriana, şi ne-am bucurat împreună, copilăreşte.
La scurtă vreme, am început lucrările pentru amenajarea locului şi a casei. Muncitorii şi-au instalat şantierul lângă tufele de trifoi. De teamă că "norocul" Adrianei va fi acoperit de moloz, mi-a venit ideea să scot trifoiul şi să-l replantez în altă parte, pe un loc luminos. Pentru mine, plăntuţa aceea firavă devenise o preocupare, o îngrijeam, o udam, o mângâiam, stăteam de vorbă cu ea şi îi mergea destul de bine. Spre capătul verii, Adriana şi soţul ei au venit din nou la Cândeasca. De fiecare dată, Adriana avea sticla ei cu apă plată, de 1/2 litru. Când a plecat, şi-a uitat-o la noi. Sub un impuls ciudat, m-am repezit să torn apa din sticlă la rădăcina trifoiului. Ce s-a petrecut nu-mi pot da seama, dar în decurs de o săptămână, planta mea era arsă, aproape moartă. M-am întristat şi am început să plâng din răsputeri. Dar uitându-mă atent la tufa veştejită, am văzut un lăstar ce dădea încă semne de viaţă şi, cu o speranţă venită de nu ştiu unde, m-am apucat să-l îngrijesc şi să-l readuc la viaţă. Creştea frumos. Ştiam că este "Norocul" Adrianei şi mă angajasem să am grijă de el. Apoi, a venit toamna şi nu m-am îndurat să-l las afară, s-ar fi prăpădit peste iarnă, aşa că l-am scos de unde era, l-am pus într-un ghiveci şi i-am găsit un loc cu multă lumină, pe pervazul de la bucătărie. Eram tare temătoare să nu-l pierd din nou. L-am scos din iarnă cu chiu cu vai, şi când a venit primăvara, l-am replantat în grădiniţa mea cu flori. Doamne, a crescut o tufă de trifoi cu patru foi aşa de frumoasă!, era rotundă ca o coroană, cu un diametru de vreo 30 cm. De la o săptămână la alta, găseam tufa tot mai mare şi mai viguroasă. Curăţam iarba din jurul trifoiului să-i fac loc să crească în voie, îl udam, îl mângâiam, îl admiram. Eram tare mândră de investiţia mea sufletească şi, bineînţeles, Adriana ştia şi se bucura împreună cu mine, şi era tare încrezătoare că se va face bine şi va învinge boala. Eu o încurajam foarte mult şi, cu adevărat, în vara aceea s-a simţit foarte bine. Adriana îşi făcuse obicei să vină mai des pe la curtea noastră, ca să vadă trifoiul de care îşi legase nădejdea că va trăi.
În tot anul 2008, trifoiul norocos m-a răsplătit cu prisosinţă, era ca din poveste, şi Adrianei i-a mers foarte bine cu sănătatea. În anul următor, trifoiul meu s-a stins, însă, tot aşa cum înviase în trecut, au mai rămas doi-trei lăstari care se târau pe pământ, ca în cele din urmă să moară. Nu am mai reuşit să-l recuperez şi, în martie 2009, şi Adriana, prietena mea dragă, a plecat în lumea de dincolo. Ce v-am spus nu este invenţie, ci o poveste foarte reală, care pe mine m-a marcat profund.
Cam în acea vreme am văzut un film cu Sfântul Patrick, care a creştinat Irlanda, un film tare interesant, din care am aflat că denumirea de trifoi vine de la Sfânta Treime.
Ţin la această poveste. Este a mea şi trebuie să trăiască cu mine. Martori că este adevărată sunt fata mea, Patricia, soţul meu, Ştefan, şi finul Cornel, soţul Adrianei.
GEORGETTE GAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
