În drumul spre serviciu, o vedeam dimineaţa, cum stătea cuviincioasă, pe bordură, sub geamul unei bănci. Uneori, personalul de pază o alunga şi atunci o vedeam cum îşi strânge băgăjelul şi se mută ceva mai departe. Era "cuminţenia pământului" altoită cu "gânditorul de la Hamangia", şi chipul ei avea ceva din pacea şi afecţiunea necondiţionată a bunicilor din poveştile copilăriei. Era curată şi îngrijit îmbrăcată, o bluză de diftină, o fustă de doc, un pulovăr împletit de mână, o vestă, în zilele friguroase, pe cap basmaua legată sub bărbie şi... invariabila sacoşă de rafie. Sacoşa tip, cu care unii "descurcăreţi" au făcut primul milion, după Revoluţie, când duceau în Turcia diverse şi aduceau de acolo diverse.
Cuminţenia despre care vă povestesc scotea din sacoşă, cu grijă, în funcţie de anotimp, firavi ghiocei, zambile sau lalele, apoi cârciumărese, crizanteme, brumărele sau brânduşe de toamnă.
Într-o dimineaţă, în graba mea spre birou, am zărit o mică aglomeraţie de oameni care vociferau. Erau trei vajnici poliţişti comunitari, reprezentanţi ai ordinii şi disciplinei pe străzile oraşului, care tocmai terminaseră de instaurat legalitatea în România, considerând că bunicuţa noastră care vindea trei fire de pătrunjel şi două bucheţele de flori de câmp trebuia amendată! Bătrâna era pierdută toată! Se uita când la unul, când la altul, şi îngăima cu glas pierit că ea nu a făcut rău în viaţa ei, n-a minţit, n-a furat, ci doar încearcă să vândă şi ea ceva pentru a-şi duce viaţa de la o lună la alta, că are o pensie mică! Noroc de trecătorii care şi-au păstrat dramul de omenie în suflet şi care au intervenit la timp şi au oprit amendarea "infractoarei periculoase". Când am ajuns eu acolo, discuţiile erau în toi şi am realizat că e momentul să intervin. Cu ameninţarea că voi apela la 112, pentru a o duce pe bunică la spital, am reuşit să o smulg din mijlocul vârtejului. Biroul unde lucrez era la doi paşi, aşa că am condus-o pe bunică, am liniştit-o puţin, i-am dat apă cu zahăr şi i-am promis că nu voi lăsa pe nimeni să o necăjească.
Aşa a intrat bunica Sica în viaţa noastră. Am hotărât s-o "adoptăm" şi a devenit Mamasica, mama noastră, a tuturor colegelor de serviciu. Venea la noi de două, trei ori pe săptămână, beam cafeaua împreună, ne aducea flori din grădiniţa ei, şi la sfârşitul lunii, aveam grijă să primească recunoştinţa pentru prezenţa dumneaei în viaţa noastră. Apoi lucrurile s-au lărgit şi a intrat şi în familiile noastre unde, pe rând, o invitam, în zilele de sărbătoare, la micile petreceri pe care le organizam.
În tradiţia creştină a poporului nostru a existat întotdeauna respectul de a-i cinsti pe cei împovăraţi de ani, a căror experienţă de viaţă reprezintă o avere de învăţături şi exemple pozitive. Cine nu are un bătrân să şi-l cumpere, spune un proverb românesc, care se pare că astăzi nu mai este la modă. Nădăjduiesc însă că nu este prea târziu niciodată să ne întoarcem la valorile morale tradiţionale!
DANA GORUN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
