ELISE WILK - "Ca să ai ce scrie, trebuie să mai şi trăieşti"

- La 37 de ani, braşoveanca Elise Wilk este un nume din ce în ce mai greu în dramaturgia noastră. Piesele ei, care tratează dramele adolescenţilor din ziua de azi, au fost montate pe scene importante din ţară şi din străinătate. Deşi foarte mândră de bagajul cultural săsesc, moştenit de la tatăl său, Elise scrie teatru în româneşte şi o face excelent, după cum o dovedeşte succesul de care se bucură textele ei, în special în rândul publicului tânăr -

Minunata planetă Limpopo

- Elise, îţi aminteşti care au fost începuturile tale literare?

- Dorinţa de a deveni scriitoare a venit destul de devreme. Aveam opt ani când am scris, într-o noap­te, un mini-roman despre extratereştri, în limba ger­mană. Se numea "Minunata planetă Limpopo", era scris cu o cariocă albastră, pe un caiet dictando şi avea ilustraţii. Apoi, într-un carneţel porto­ca­liu, pe care îl mai păs­trez şi astăzi, am în­ceput să scriu poezii des­pre mem­brii fami­liei sau despre anima­lele care împrumutau trăsă­tu­rile de caracter ale stăpâ­ni­lor, cunos­cuţi de-ai pă­rin­ţilor mei. Cam pe atunci am început să-i văd pe toţi "oa­menii mari" ca pe nişte per­sonaje. Am continuat să scriu poe­zii şi po­vestiri scur­te, în am­bele limbi (ro­mâ­nă şi germană). "Mese­ria" de scriitor mi se părea fas­cinantă. În clasa a IX-a, în timpul unei excursii la Buşteni, diriginta ne-a arătat casa memorială a lui Cezar Petrescu şi ne-a spus că şi-a cumpărat-o din banii primiţi pe cartea "Fram, ursul polar". Mi s-a părut minunat faptul că tot ceea ce trebuie să faci ca să-ţi cumperi o casă e să inventezi o poveste. La olimpiada de limba germană ca limbă maternă, la care participam în fiecare an, subiectele erau mereu compuneri libere după anumite teme. Pe vremea aceea, exista un program al Ministerului Tineretului şi Sportului numit "Excursia pre­mian­ţilor", pentru elevii care luau locul 1 la olimpiadele naţionale. Când am luat locul 1, în clasa a noua, ne-au dus la Cam­pionatul European de Fotbal din Anglia. Ţin minte că eram pe stadion, nu-mi venea să cred, şi mă gândeam că tot ce a trebuit să fac ca să ajung acolo a fost să scriu o povestire de o pagină şi jumă­tate. Mi se părea ireal.

Dürrenmatt, Ionesco şi baloanele de săpun

- Şi teatru cum ai ajuns să scrii?

- Teatrul l-am descoperit tot în liceu, când am intrat în trupa şcolii. În clasa a zecea, s-a făcut un fel de casting pentru rolurile feminine din "Fi­zi­cienii", de Dürrenmatt. Coordonatoarea trupei mi-a spus că sunt prea copilăroasă pentru orice rol de acolo şi m-a distribuit în nişte sketch-uri. Ţin minte că am plâns o după amiază întreagă, voiam să joc în­tr-o "piesă adevărată". Totuşi, am parti­cipat la re­petiţii, sperând în secret că una din fete o să se îm­bol­năvească şi că o să o înlocuiesc. Textul îl ştiam pe de rost aproape complet, atât de tare mi-a plăcut. "Fizicienii" e textul datorită căruia am decis să devin dramaturg. Cred că îmi poartă noroc. În 2015, eram la Viena, să asist la un sectacol-lec­tură, după un text de-al meu, la "Volksbühne", iar când am ajuns în faţa teatrului, tocmai se monta pe acoperiş un banner uriaş cu "Fi­zi­­cie­nii". Era un semn bun. Du­pă câteva luni, la "Schaus­piel­haus Zürich", care e teatrul un­de s-a jucat premiera absolută a "Fizicienilor" în anul 1962, s-a făcut şi prima pro­duc­ţie stră­i­nă, după un text de-al meu.

- Ai mai avut şi alte in­flu­enţe literare în afară de Dü­rren­matt?

- Influenţată de Dürrenmatt şi de câteva piese de Ionesco, am început şi eu să scriu teatru, la 15 ani. Primele două pie­se s-au numit "Moartea păpuşii" şi "Agenţia matrimonială" şi erau... foarte absurde. Una din ele s-a jucat în sala festivă a li­ceului (a fost o experienţă în­gro­zitoare şi nu-mi dau seama de ce am decis, totuşi, să con­tinui să scriu teatru), cealaltă a fost publicată într-o revistă lo­cală din Braşov. Din banii câş­tigaţi, mi-am luat o vop­sea de păr... Mulţi ani n-am ştiut cum să-mi explic de unde vine dorinţa asta pu­ternică de a scrie teatru, şi nu proză sau poezie. Până când am scris primul şi deo­camdată singurul text pentru copii, pentru secţia germană a Tea­trului "Gong", din Si­biu. Într-una din scene, am scris în didascalii ceva de genul: "deo­dată, în­că­perea se um­ple de ba­loane de săpun". Leta Popescu, re­gizoa­rea specta­co­lu­lui, m-a între­bat: "Ba­loane de săpun, pe bu­ne? Acum trebuie să facem rost de o maşină de baloane de săpun". Şi eu am spus: "E doar o su­ges­tie, dacă nu e buget pen­tru asta, nu e nici o problemă". La care ea a răspuns: "Ai scris ba­loa­ne, băgăm ba­loa­ne". Atunci mi-am dat seama de ce îmi place atât de mult ceea ce fac. A fi dramaturg e ca şi cum ai asista la un fel de magie. Tu inventezi ceva, iar alţi oameni trans­formă lucrurile din capul tău în realitate.

Pisica verde

- Personajele tale pre­ferate sunt elevii de liceu. Ce te atrage la această vârstă?

- Într-adevăr, am scris multe texte cu personaje adolescente. Totul a pornit în 2012, dintr-o în­tâmplare, la proiectul "Practică teatrală în regiu­nile centru şi nord vest", iniţiat de "Teatrul 74" din Târ­gu Mureş. Atunci a trebuit să scriu un text pen­tru şase actori foarte tineri şi m-am gândit că cel mai bine i-ar pune în valoare nişte personaje apro­piate de vârsta lor. Aşa am scris "Pisica verde", iar după ce am văzut ce impact are acest text, am decis că nu trebuie să mă opresc aici şi că ar trebui să scriu o trilogie despre adolescenţă. Ast­fel au apărut "Avioane de hârtie" (2015) şi "Cro­codil" (2017). Între timp, am primit de la regizorii Andrei Măjeri şi Catinca Drăgănescu, două propuneri de a scrie texte pentru adolescenţi, având ca punct de plecare un text clasic ("Bacantele", respectiv "Hamlet"). Aşa au apărut "Exploziv" şi "iHamlet". Aşadar, e pură întâmplare că sunt între timp cinci texte despre adolescenţi.

- Ai 37 de ani. Mai rezonezi cu adolescenţii de azi?

- Mi-a fost uşor să scriu piese cu tineri, probabil pentru că rezonez încă foarte bine cu vârsta lor. Dacă aş putea să mă întorc în timp şi să retrăiesc un an din viaţa mea, cred că m-aş întoarce la vârsta de 17 ani. La finalul liceului am primit o casetă vi­deo cu mine şi colegii mei filmaţi în diverse ocazii, timp de 4 ani. Caseta se numeşte "Cei mai frumoşi ani" şi chiar dacă sună lacrimogen, eu chiar cred asta, poate pentru unii a fost o perioadă dificilă, dar pentru mine rămâne cea mai frumoasă vârstă.

- Publicul rezonează la tema adolescenţei?

- În 2012, când am scris Pisica verde, nu se prea vorbea despre teatrul pentru publicul tânăr. Pe mine începuse să mă preocupe tema. În acelaşi an, mi-am dat dizertaţia la Masteratul de Scriere dramatică din cadrul UAT Târgu Mureş, cu lucrarea "Tema ado­lescenţei în dramaturgia românească contem­po­rană". Iar tema lucrării mele de doctorat este "Tea­trul pentru publicul tânăr în România". În ultimii şase ani, această nişă a evoluat destul de mult. Au apă­rut festivaluri pentru publicul adolescent, pro­iecte care încurajează scrierea de dramaturgie pen­tru tineri, se scriu articole pe această temă. Teatrele au început să se deschidă pentru această categorie de public, iar eu cred şi sper că şi textele mele au avut un rol important aici. Cu toate astea, anul tre­cut am decis să fac o pauză, să nu mai scriu o vreme despre tineri. Şi vreau să spun că mi-a căzut foarte bine să scriu un text fără adolescenţi! Doar că în ul­timul meu text, "Fe­minin", scris pentru Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, personajul principal e tot o adolescentă. Sunt acolo şi dramele unor fe­mei mature, dar firul roşu e o poveste care se petre­ce într-un liceu.

- Dramele tinerilor de azi sunt diferite de cele ale adolescenţei tale?

- În timpul unei discuţii cu publicul, la "Schauspielhaus Zürich", în Elveţia, după o repre­zentaţie a spectacolului "Pisica verde", în regia lui Enrico Beeler, o doamnă pe la 70 de ani a spus: "Mi-a amintit atât de mult de copilăria mea". Atunci mi-am dat seama că adolescenţii au fost la fel mereu. Într-adevăr, acum tinerii se maturizează mai repede, probabil e "de vină" şi progresul rapid al tehnologiei. Cred că modul în care îi atragi pe tineri spre teatru, felul în care spui o poveste, ar trebui să fie diferit faţă de acum 20 de ani. Un exem­plu bun e "Pisica verde", de la Teatrul "Lu­ceafărul" din Iaşi, primul spectacol silent-disco din România. Tocmai pentru a-i atrage pe adolescenţi la teatru, Bobi Pricop a transformat scena într-un club în care puteai dansa pe muzica pe care o auzeai din căşti. Într-adevăr, problemele adolescenţilor de azi par mai felurite şi au nume complicate în engleză, dar, în esenţă, cred că tinerii vor rămâne la fel şi peste 100 de ani.

Semnale disperate către planeta Pluto

- Te regăseşti în poveştile personajelor tale?

- Primăvara asta am scris "Semnale disperate către planeta Pluto", poate cel mai întunecat text al meu, o poveste despre abuz. Regizorul Cristi Juncu, căruia mereu îi trimit textele mele şi în al cărui feedback am mare încredere, mi-a spus despre unul din personaje: "Se vede că n-o prea placi". Nu ştiu dacă e vorba de plăcut, cred mai degrabă că în momentul acela nu reuşeam să înţeleg prea bine personajul respectiv şi alegerile pe care le face. Aparent, acel personaj e foarte departe de mine, dar pe de altă parte, el reacţiona într-un fel în care reacţionez şi eu, uneori, şi cred că mulţi dintre noi facem asta: din frica de a ac­cep­ta lucruri dureroase, ne pre­­facem că ele nu există, le bă­­găm sub preş.

Nu chiar o teutonă

- Ai un nume cu sonorităţi germane. Ce origini are nu­mele tău?

- Provin dintr-o familie mixtă. Tatăl meu este sas, ma­ma româncă. Sunt mândră de numele meu şi l-am păstrat şi după căsătorie, pentru că îl consider cea mai importantă moştenire şi vreau să-l duc mai departe, atâta timp cât trăiesc. Datorită numelui, unii cred că sunt autoare străină. Am râs foarte mult atunci când o jurnalistă din Târgu Mureş a scris o cronică la spectacolul "S-a întâmplat într-o joi" mon­tat la Teatrul Ariel, în 2010, în care preciza că deşi e vorba de un text american, el surprinde perfect realităţile din România de azi. Altă dată, la o petrecere, după o premieră, un regizor român m-a felicitat în engleză şi a fost foarte uimit când i-am răspuns în română. Iar iarna asta, când am scris un text inspirat de oraşul Gheor­gheni, pentru Teatrul "Figura Studio", secretara literară mi-a spus: "În faţa teatrului sunt nişte oameni care dis­cu­tă între ei despre o scriitoare finlandeză care a ve­nit tocmai până la Gheorgheni, ca să scrie despre oraş".

- Ai avut o educaţie "teutonă"?

- "Educaţie teutonă" sună foarte sever. Dim­po­trivă, fiind singură la părinţi, cred că am fost răs­făţată şi am primit mereu ce era mai bun, iar părinţii au cedat la aproape toate dorinţele mele. Şi în pri­vinţa carierei mi-au dat libertatea de-a alege ce-mi place, chiar dacă am ales o cu totul altă direcţie decât ei (ei fiind profesori de matematică). Doar când am vrut să dau la secţia uman, la liceu, nu m-au lăsat. Am terminat matematică-fizică şi cred că profilul real m-a ajutat mult să-mi structurez gân­direa.

- Bunicii saşi şi-au pus amprenta pe copilăria ta?

- Din păcate, nu mi-am cunoscut bunicul, iar bunica din partea tatălui a murit când eram destul de mică, aşa că despre ea am doar amin­tiri foarte şterse. Amprenta (şi nu numai asupra copilăriei) şi-au pus-o două persoane foarte speciale, care din păcate nu mai sunt printre noi, dar care continuă să fie importante pentru mine. Prima este bunica din partea mamei. Cred că ea mi-a insu­flat încrederea în mine pe care o am, ca­pacitatea de a mă bucura de lucruri mici, de a nu ţine supărarea prea mult, de a vedea mereu partea bună a lucrurilor şi de a nu da atât de multă importanţă unor detalii nesemni­fi­cative. A doua per­soa­nă vine din partea ger­mană a familiei, e un­chiul meu, fratele gea­măn al tatălui meu. Cred că lui îi datorez în mare parte faptul că acum sunt scriitoare. Do­rinţa din copilărie de a scrie poveşti a ve­nit pentru că citeam foarte mult şi asta mi-a stimulat imaginaţia. El îmi trimitea din Ger­mania, mai întâi casete audio, apoi cărţi. Pe atunci, nu se prea găsea literatură pentru copii la noi. Eram fe­ricită când primeam pache­te­le. Mai întâi mi­roseam cărţile, apoi le citeam, de multe ori noap­tea sub pla­pumă, şi mereu le pă­tam cu cio­co­lată. A continuat să-mi trimită cărţi, de ziua mea şi de Crăciun, până la sfârşitul vieţii lui. Şi cu scrisul m-a încurajat mereu. Era sigur că într-o zi o să mi se joace piesele şi în Germania. A avut dreptate, dar din păcate nu a mai apucat să le vadă.

Bunica din Teleorman

- Care sunt cele mai puternice amintiri din copilărie?

- Verile petrecute în Teleorman, la bunica mea. Citeam cărţi complicate, mâncam spumă de zmeu­ră, era foarte cald. Aveam nişte vecini foarte bătrâni şi le citeam dintr-un almanah cu o raţă pe copertă, care semăna cu Donald Duck, dar nu era. Scriam poezii, mă urcam pe gard să văd cum trec vacile. După-amiezele din faţa blocului, la Braşov, când ne făceam cabane din pături, jucam cărţi şi schimbam între noi surprize cu fotbalişti. Aveam o prietenă în bloc cu care inventasem un limbaj secret şi comu­ni­cam prin perete. Ne urcam în toţi copacii, dădeam telefon unor oameni necunoscuţi şi le făceam farse, aveam tot felul de idei. Alt loc special e curtea Bisericii Negre din Braşov, care era în acelaşi timp şi curtea şcolii unde am petrecut 12 ani, cu v-aţi as­cunsa, campionate de elastic, un şobolan con­fec­ţionat dintr-o bucată de blană cu care o speriam pe pro­fesoara de lucru manual şi multe altele. M-a mar­cat plecarea în excursie, cu şcoala, în Elveţia, în clasa a treia, imediat după Revoluţie. Mi se părea că e o ţară a minunilor, unde puteai oricând să-ţi cum­peri un sac plin cu animale de pluş şi să bei Co­la până ţi se face rău. Atunci, într-o noapte, întinsă pe spate pe un teren de fotbal şi uitându-mă la stele, m-am gândit pentru prima oară la sensul vieţii.

Biroul din Piaţa Sfatului

- Cum e Braşovul tău de fiecare zi?

- E un loc frumos în care să trăieşti. Biroul meu e în centru, iar fiecare dimineaţă în care traversez Pia­ţa Sfatului e ca un cadou. Un alt avantaj e că mie îmi place să merg pe munte, iubesc natura, iar din Bra­şov, ajungi imediat în Postăvaru, Bucegi, Piatra Mare, Piatra Craiului. Şi încă un avantaj: cred că e un loc bun în care să scrii. Cel puţin mie îmi dă li­niş­tea necesară, atât ca să lucrez, cât şi când îmi în­carc bateriile după perioade mai stresante. Marele de­­zavantaj e că aici nu prea există viaţă culturală, cel puţin în domeniul teatrului suntem foarte în ur­mă faţă de ceea ce se întâmplă în ţară şi total de­co­nectaţi de ceea ce se întâmplă în Europa.
Bra­şovul ar putea fi un loc unde să se facă tu­rism cul­tural, din păcate, turiştii care vin aici nu prea au o ofertă în acest sens. Au apărut câteva aso­ciaţii culturale in­dependente care se stră­duiesc să re­vi­goreze peisajul, dar neavând sprijinul auto­ri­tă­ţilor locale, le este foar­te greu. Dacă nu aş că­lă­tori atât de mult, pro­ba­bil aş simţi că mă pla­­fonez aici.

- Zona Braşovului s-a schimbat mult du­pă plecarea masivă a sa­şilor în Germania?

- Faţa oraşului nu s-a schimbat atât de mult după plecarea sa­şilor. Cred că mai de­grabă sa­te­le din jur s-au schimbat: unele case au fost părăsite, sunt mul­te clădiri în para­gină, iar bisericile fortificate stau să se prăbuşească.

- Cât de des intri, ca adult, în relaţie cu par­tea germană a fi­inţei tale? În ce con­text se afirmă nem­ţoai­ca din tine?

- Gândesc în ro­mâ­nă, scriu teatru în ro­mână, pentru că reali­tatea care mă încon­joa­ră e, în mare parte, ro­mânească. Dar partea germană a devenit din ce în ce mai importantă, cu trecerea timpului. Vorbesc ger­mana cu tatăl meu şi la redacţie (lucrez şi ca jurnalist la "Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien"), scriu articole în germană, citesc în ger­mană. Cred că cea mai importantă calitate ger­mană e punctualitatea, şi nu neapărat în sensul că apar la fix la întâlniri. Cred în cuvântul dat. Dacă pro­mit ceva, fac tot posiblul să mă ţin de pro­mi­siune. Respect orice deadline cu sfinţenie. Faptul că eşti artist nu scuză lipsa de seriozitate. E ca în ori­ce alt domeniu. Şi cu prietenii îmi place să mă ţin de cuvânt. Dacă am spus că vin undeva, atunci vin. Mă dezamăgesc oamenii care promit tot felul de lu­cruri din entuziasmul momentului şi apoi uită. Îmi iau foarte în serios atât munca, cât şi relaţiile personale.

Dramaturgia românească renaşte

- Când îţi vezi textele montate, le mai re­gă­seşti?

- S-a întâmplat de câteva ori să nu le mai re­gă­sesc, dar în general sunt o norocoasă pentru că am avut şansa de a colabora cu regizori cu care sunt pe aceeaşi lungime de undă. Nu mă supăr când se taie din text, atâta timp cât e justificat. Se mai în­tâmplă ca, după o premieră, regizorul să-mi spu­nă: "Acum o să mă omori pentru că am tăiat din text", iar eu să nici nu-mi dau seama că a tăiat. Al­teori se taie lucruri importante pentru mine, la care ţin mult, deşi sunt doar nişte detalii. Cu timpul, am învăţat să renunţ uşor la unele lucruri. După ce termini să-l scrii, textul nu mai e al tău. Vine cineva şi pune straturi noi peste el, descoperă lucruri la care nu te-ai gândit. Iar spectacolul care rezultă nu va arăta niciodată aşa cum ţi l-ai imaginat. Dar tocmai asta îmi place şi mă fascinează. Din momentul în care ai apăsat pe send şi l-ai tri­mis în lume, un text nu-ţi mai aparţine în to­talitate. Mă bucur că textele mele sunt jucate, citite, văzute, montate, comentate de alţii. În asta constă toată frumuseţea meseriei de dra­ma­turg.

- Cam cum ţi se pare că se prezintă dra­ma­­turgia românească a zilelor noastre? Exis­tă printre colegii tăi autori care îţi plac?

- Mi se pare că e din ce în ce mai prezentă, şi nu numai în mediul independent, ci şi teatrele de stat au început să-şi manifeste interesul prin diverse programe de încurajare - fie a drama­turgiei noi, fie a tinerilor regizori care aleg să monteze texte ro­mâ­neşti. Eu zic că e un semn bun. Deşi, evident, e loc de mai mult şi de mai bine. Îmi place că s-au format tandemuri regizor-dra­maturg care cola­bo­rează constant, îmi place că au început să existe rezidenţe pentru dramaturgi şi proiecte care să stimu­leze apa­riţia unei dra­maturgii noi, îmi place că dra­maturgia la noi e ultra-actuală, foarte co­nec­tată la ceea ce se în­tâmplă în ţară. Îmi plac pro­iectele unor dra­ma­turgi care sunt şi re­gizori, cum sunt Gia­nina Căr­bunariu sau Bogdan Georgescu, îmi place umorul in­te­ligent al lui Szekely Csaba, îmi place ima­ginaţia lui Peca Ştefan, care pare să nu aibă limită, îmi place sen­si­bilitatea Mihaelei Mi­chai­lov, îmi place iro­nia lui Mihai Ignat... şi lista ar mai putea con­tinua. Cred că dacă ar trebui să alcătuiesc o antologie cu cele mai importante texte de tea­tru româneşti ale ulti­milor 10 ani, ar ieşi o carte destul de groa­să.

Doi într-o barcă

- Elise, ai mărturisit că eşti măritată. Într-o viaţă aşa de plină ca a ta, unde mai încape şi-un soţ?

- Da, nu e mereu uşor, atunci când do­uă per­soane din ace­laşi do­­me­niu lo­cu­iesc sub ace­laşi aco­periş. Soţul meu, Mi­hai Ig­nat, este tot dra­ma­turg. Pe de altă parte, nici nu mi-aş putea imagina să tră­iesc cu cineva care nu are preo­cu­pări artistice, cred că nu m-ar putea în­ţelege în totalitate. În­­tâlnirea cu el a fost importantă nu nu­mai din punct de ve­dere per­sonal, ci şi profesional. A fost una dintre întâlnirile acelea care-ţi schimbă traiectoria şi te plasează pe orbita potrivită pentru a ajunge acolo unde îţi do­reşti. A fost singurul care mi-a criticat do­uă texte, pe care alţii le lăudau, iar eu credeam că sunt ge­niale. De fapt, le-a desfiinţat de-a dreptul. Nu m-a dărâmat critica lui, mai degrabă m-a indig­nat şi m-a ambiţionat. Am încercat să-mi dau seama de ce nu i-a plăcut ce am scris şi, într-un final, am rea­lizat că avea dreptate - piesele acelea erau îngro­zitoare. Am început să citesc dramaturgie contem­po­rană şi să merg la teatru, iar în 2008, am scris pri­mul text "adevărat", "S-a întâmplat într-o joi", cu care am câştigat un concurs important la vremea aceea, ca­re-şi propunea să descopere noi talente.

- Între voi este competiţie sau colaborare?

- Din punctul meu de vedere, nu există con­cu­renţă. Eu cred că în acest domeniu e loc pentru toa­tă lumea mai mult decât suficient. Suntem mult prea puţini cei care scriem teatru, şi atunci, de ce să-i priveşti pe ceilalţi drept concurenţi? Dar nu aş pu­tea spune nici că e o colaborare, pentru că sun­tem mult prea diferiţi ca stil. Aşadar, nici concu­ren­ţă, nici colaborare, mai degrabă convieţuire, iar o ase­menea convieţuire poate funcţiona foarte bine, atâ­ta timp cât încă te mai poţi bucura pentru ce­lă­lalt.

O toamnă scânteietoare

- La ce lucrezi acum şi ce mai plănuieşti?

- Acum fac o pauză, sper să-mi reîncarc ba­te­riile pentru la toamnă. Mereu am spus că vara e pen­­tru mers la mare, nu pentru scris. Până acum, 2018 a fost cel mai aglomerat şi greu an, dar pe de altă parte, şi cel mai frumos an de până acum, din punct de vedere teatral. În toamnă, urmează urmă­torul proiect, la Teatru 3G, de data aceasta în regia lui Andi Gher­ghe. E o colaborare internaţională cu alte cinci teatre din Europa (Olanda, Belgia, Dane­mar­ca, Por­tu­galia). În fiecare ţară, un dramaturg tre­buie să scrie un one-man show al unui euro­par­la­mentar fictiv. Eu voi scrie povestea unui euro­par­lamentar român, pe care îl va interpreta Andi. Pre­miera e pro­gramată undeva la început de decem­brie. Şi tot toamna asta, urmează să mai traduc un text de Ma­rius von Mayenburg, "Peng", pe care îl va monta Theodor Cristian Popescu, la Teatrul Na­ţio­nal din Craiova. Uitându-mă în urmă, nu pot de­cât să le mulţumesc celor care au vrut să colaboreze cu mine anul acesta. Dacă n-ar fi fost ei, probabil nu aş fi scris nimic nou, sau, în orice caz, nu aş fi scris atât de mult. În rest, din toamnă o să mă bucur de premierele unor spectacole după texte mai vechi. La Roma, în perioada 11-15 septembrie, compania VicoQuartoMazzini va realiza o instalaţie care are la bază textul meu, "Avioane de hârtie". La Piatra Neamţ urmează premiera "Feminin", în 16 sep­tem­­brie. Apoi, către final de septembrie, o premieră mult aşteptată, de data asta la Teatrul "Bacovia" din Bacău, "Crocodil", a treia parte a trilogiei despre adolescenţi, în regia lui Horia Suru. Pe 21 sep­tem­brie, la "Theater am Schlachthof Neuss", în Ger­ma­nia, va fi premiera spectacolului cu un text pe care l-am scris în 2009, "Durata medie de viaţă a ma­şinilor de spălat", în regia lui Katja Lilih Leinen­weber. Mă bucur de fiecare dată când textele vechi în­că se mai montează. Urmează în octombrie o no­uă montare a "Pisicii verzi", în regia lui Eugen Gyemant, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Tot în octom­brie, Lenuş Teodora Moraru montează "Avioane de hâr­tie" la Teatrul "Va­si­lache" din Bo­to­şani, iar apoi ur­mează pre­miera cu "Sem­nale disperate către planeta Pluto" la Teatrul 3G, în regia lui Theo Mar­ton. Su­nă ca şi cum n-aş mai avea timp de nimic în afară de tea­tru, dar, în mod pa­radoxal, am destul - şi pentru job, şi pen­tru pri­eteni şi fa­milie, şi pentru călă­torii, din păcate, şi pen­tru stat aiu­rea pe Facebook. E important timpul liber. Ca să ai ce scrie trebuie să mai şi trăieşti.

Foto: ADINA ANDREI, ADI BULBOACĂ, TONI SUTER