Păpuşile doamnei Gloria

Era în "anul viiturii", aşa cum avea să-i ră­mână numele inundaţiei de-atunci.

Parcă văd şi azi puhoiul negru cum se năpus­teş­te dinspre dealuri, ca un balaur năprasnic, pe uli­ţa din sat, mugind şi ridicând nori cenuşii şi valuri de mâl, în timp ce mătură totul în cale. Nici n-am timp să mă sperii. Bunica mă apucă în grabă de poa­la rochiţei şi, nu ştiu de ce, îmi pune mâna la ochi, smulgându-mă de pe podeţul din faţa casei. Îi dau palma la o parte, dar n-apuc să văd decât pâlcuri de oameni ferindu-se din calea torentului ce sfarmă, ca pe nişte surcele, uluci grele de gard, în­­ghite bolovanii de pe drum, pentru ca apoi să scui­­pe, din gospodăriile pe care le îneacă, scaune, haine, cutii. Încre­me­nesc... Apele fu­rioase scot la iveală ce­va cu totul neaş­teptat, ce dezleagă, în­tr-o singură clipă, misterul care mă bân­tuise întreaga vacanţă. Şocată, răvăşită, mă las în genunchi, cu tot cu mâna bunicii încleştată pe rochia mea, şi un altfel de puhoi, fierbinte şi curat, îmi nă­­văleşte pe obraji. Sunt lacrimi de duio­şie.

Căruţele din noapte

Aveam opt ani atunci când s-au petrecut aceste întâmplări pe care vreau să vi le povestesc. Ca în fiecare vară, am ajuns la bunici în miezul lui iunie, iar prietenii din sat mi-au ieşit în întâmpinare des­culţi. Doar că, de astă dată, neobişnuit de agitaţi şi cu zâmbete încântate şi misterioase pe faţă. "Dac-ai şti ce-am descoperit cât ai lipsit! N-o să-ţi vină să crezi! Hai, diseară, după asfinţit, la casa cu iederă de lângă şcoală, să-ţi ară­tăm!" În casa cu iederă, aşa cum îi spu­neam noi, copiii, lo­cuia fosta învăţătoare a comunei. Doam­na Gloria, o femeie ciudată, care, la 90 de ani, purta încă pălăria ei din tinereţe, mov, cu boruri mici şi întoarse în sus. Mov ce între timp se topise, de la atâta soare, într-un lila pal. Nimeni n-o mai băga de mult în sea­mă pe Gloria. Ne obişnuiserăm s-o vedem cum trece, absentă, pe drum, în rarele mo­mente în care ieşea din casă. Şi atunci, ca să ducă flori la mormântul unicului ei co­pil - o fetiţă care murise, răpusă de o boală necunoscută, pe când avea cinci ani. Cel pu­ţin aşa povesteau bătrânele din sat. În seara aceea, am aşteptat ca bunica să adoarmă în fotoliul ei, în care mereu tricota câte un pulover sau câte un ciorap. Se legăna întruna în jilţul ce scârţâia ca un şoricel, în ritmul andrelelor ce se mişcau repede, repede, de parcă erau fermecate. Şi îmi povestea ce se mai întâmplase prin sat. Aproape întotdeauna picotea, apoi începea să sforăie, înainte să adorm eu. Ca şi acum. Aşa că m-am furişat afară şi am pornit-o pe uliţa luminată chior de câte un bec lăsat aprins în vreun cerdac. Şcoala nu era departe, la doar vreo şase gospodării distanţă, dar drumul până acolo trecea pe lângă cimitir. Am mers repede, re­pede, cu inima cât un purice, pe lângă poarta bisericii, apoi m-am trezit că alerg cât pot de tare. Camelia şi Ionuţ erau deja acolo, vizavi de casa Gloriei, ascunşi în nişte arbuşti. Mi-au făcut semn să nu scot niciun sunet şi m-au tras lângă ei, în punctul de control. E uimitor cum se pricep copiii să ţeasă poveşti în jurul a orice şi să descopere lu­cruri pe care adulţii nu le-ar observa nicio­dată! Prietenii mei mi-au şoptit într-un glas că, o dată la câteva săptămâni, imediat după asfinţit, o căruţă vine la Gloria, iar doi vlăjgani descarcă nişte saci şi îi duc în curtea bătrânei. Exact aşa s-a întâmplat şi acum. Cred că unul dintre căruţaşi ne-a auzit şuşotind şi foşnind frunzele, că s-a întors spre noi şi chiar a făcut câţiva paşi în direcţia noastră. Am amuţit şi ne-am ţinut respiraţia, iar omul şi-a văzut de treaba lui. După ce căruţa s-a îndepărtat, ne-am luat inima-n dinţi şi ne-am apropiat de gardul înalt şi am încercat să desluşim ceva printre uluci. Gloria, fără pălăria mov, cu un coc argintiu ce strălucea în lu­mina lunii, într-o cămaşă de noapte albă, până-n pământ, s-a strecurat ca o fantomă spre mor­manul de saci, a înşfăcat unul dintre ei cu o uşurinţă incredibilă şi l-a dus într-o magazie din curte. Nu mai puteam rămâne în noaptea aceea, ca să nu ni se observe lipsa acasă. Dar ne-am promis că, în sea­ra următoare, ne întoarcem şi în­cercăm să ne strecurăm în magazie să vedem ce ţine bătrâna închis aco­lo şi ce îi este adus în saci.

***

Mai multe nopţi la rând am în­cercat zadarnic să intrăm în curte. Gardul era prea înalt şi nu-l puteam escalada, iar ulucile, prea apropiate ca să încăpem printre ele. În plus, ne făcusem deja un scenariu care ne în­gheţa sângele în vine. Credeam că bătrâna ţine ferecată în magazie o vietate şi că în saci nu poate fi altceva decât hrana pentru prizonierul ei. Za­darnic ne-am tot îmbărbătat unul pe altul şi ne-am împins de la spate, că niciunul n-a îndrăznit să dea la o parte drugul de la poartă şi să intre. Apoi, ziua, încercam să ne purtăm ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Camelia şi Ionuţ mergeau cu vitele la păscut, iar eu îi ţineam bunicii companie în timp ce trebăluia prin bătătură. Uneori, o vedeam pe Gloria, cu pălăria ei violet stins, cum trece spre cooperativa din deal sau cine ştie încotro. Am încercat s-o trag de limbă pe bunica, dar n-am reu­şit să aflu mai mult decât ştiam deja. Mi-o lăuda de fiecare dată pentru cât de iubită fusese, în tinereţe, de elevi - acum, oameni la casele lor, care abia dacă îi mai dădeau bineţe fostului dascăl cu minţile rătăcite. Cam la două săptămâni de când mă alătu­rasem, în misiunea de pândă, prietenilor mei, ne-am luat inima-n dinţi şi, într-o noapte întu­necată, fără o stea pe cer, Ionuţ şi-a vârât braţul printre uluci şi a tras drugul de la poartă. Nici n-am apucat să ne dez­meticim, că eram deja în faţa magaziei, în­cercând uşa. Era descuiată! Nici nu mai simţeam fri­ca, atât de tare ne ardea curio­zi­tatea. Am înaintat uşurel, pipăind, prin beznă, aerul din faţa noastră. La un momentat dat, mâna mi-a atins ceva ca un trup ce stătea, nemişcat, în picioare. Mi-a sărit ini­ma din piept de groază, am început să ţip şi am rupt-o la fugă înapoi, iar Camelia şi Ionuţ, speriaţi de urletul meu, au zbughit-o spre ieşire, după mine. Ne-am împiedicat de un sac ce s-a prăbuşit cu zgo­mot în urma noastră, răsunând de parcă înă­untru ceva s-ar fi sfărâmat în bucăţi. Nu ne-am oprit până acasă. Abia a doua zi, pe lumină, le-am povestit despre prizonierul ţeapăn pe care l-am atins. Şi ne-am jurat să nu mai mergem niciodată la Gloria.

Viitura

Vacanţa a trecut apoi pe nesimţite, fără peri­peţii. Ne găsiserăm alte preocupări care ne ţineau în priză şi mai că uitaserăm de aventura acelor nopţi. Ne aminteam doar când vedeam pălăria vio­let trecând pe uliţă. Şi cred că aş fi uitat complet aventura acelei veri dacă nu ar fi venit viitura. Pe atunci, vremea rea nu se anunţa dinainte la tele­vizor, ca acum. Aşa că, atunci când s-a pornit poto­pul, satul a fost luat pe nepregătite. (Bu­nica avea să-mi spună, în vacanţa ce-a urmat, că, odată trecut prăpădul, luni de zile le-a luat oamenilor să-şi pună pe pi­cioare gospodăriile devastate de ape. Mulţi au pierdut atunci aproape tot. Şi livezi, şi animale, şi lucrurile din casă. A fost jale mare şi numai credinţa şi aju­torul, cu vorba şi cu fapta, ale preotului din comună, le-au dat putere să ridice totul de la zero.) Când s-a întâmplat, mai aveam câteva zile de petrecut la ţară, înainte de a veni ai mei să mă ia. Ştiu că începusem să-mi fac deja bagajul, să-mi iau la revedere de la copiii din celălalt capăt al satului, pe care n-aveam să-i mai văd. Camelia şi Ionuţ, prietenii de care eram nedespărţită, tocmai îşi strânseseră jucăriile şi plecaseră acasă. Rămăsesem singură pe podeţul de la drum. Şi-mi amin­tesc limpede că era un sfârşit de după-amiază fierbinte şi aerul ardea de-ţi tăia ră­suflarea. Nori grei s-au strâns dintr-odată deasupra dealurilor ce mărgineau comuna. Ştiu că tare mult m-am bucurat atunci şi i-am strigat bunicii, care a venit în grabă din curte să vadă ce-i arăt: "Uite, uite, buni, dă ploaia! Scăpăm de arşiţă! Şi ai spus matale că ploaia asta e aur pentru livezi!" Am mai apucat să văd că bunica, în loc să se bucure, se încruntă, îşi sumete poalele fustei şi, din doi paşi, e lângă mine. Balaurul negru se pornise spre noi, târând după el tot ce apuca în cale. Cred că n-a durat mai mult de câteva minute de când a început să toarne din cer până când bunica m-a smuls, cu o mână, din faţa viiturii şi cu alta mi-a acoperit ochii. Dar eu tot am văzut. Mai întâi oamenii cum se împrăştie în toate părţile, apoi şipci smulse din băncile de la porţi, pornite la vale, cioturi şi crengi de copaci, câte-un scaun înaintând, în viteză, cu picioarele în sus. Iar când puhoiul, cu trena lui de noroi şi bulbuci, a ajuns în dreptul curţii doamnei cu pălărie mov, a luat cu el nişte mogâldeţe diforme, ce se tot cufundau şi ieşeau din valul furios, dar nu se dădeau trase la fund. Când mogâldeţele plutitoare au ajuns în dreptul meu, le-am văzut desluşit chipurile şi trupuşoarele. Ară­tau ca nişte copii de-o şchioapă, în haine colorate. Erau zeci de păpuşi de lemn, cu ochi din mărgele, ce goneau în alai, purtate de ape, de-a lungul sa­tului. Şi, în clipa aceea, am înţeles: în sacii aduşi la ceas de noapte de căruţaşi trebuie să fi fost scânduri şi câlţi şi nasturi şi bucăţi de pânză, din care Gloria a dat viaţă păpuşilor.
La sfârşit de tot, când viitura s-a retras, am coborât cu toţii din podurile în care ne aciuasem şi am ieşit în stradă să vedem ce ne mai lăsase apa neatins. Fiecare şi-a mai recuperat ce-a putut din mâlul gros. În zare se distingea, deasupra a tot, pălăria violet a bătrânei învăţătoare. Se ridica şi cobora, iar şi iar, ca un uriaş fluture în zbor. Doamna Gloria îşi aduna, una câte una, păpuşile, strângându-le la piept ca pe nişte copii dragi, şi le aşeza într-un coş mare din nuiele.
Apoi, legănându-le şi şoptindu-le ceva de sub pălăria ei mov, a pornit cu ele spre casă...