Păpușile doamnei Gloria

Era în "anul viiturii", așa cum avea să-i ră­mână numele inundației de-atunci.

Parcă văd și azi puhoiul negru cum se năpus­teș­te dinspre dealuri, ca un balaur năprasnic, pe uli­ța din sat, mugind și ridicând nori cenușii și valuri de mâl, în timp ce mătură totul în cale. Nici n-am timp să mă sperii. Bunica mă apucă în grabă de poa­la rochiței și, nu știu de ce, îmi pune mâna la ochi, smulgându-mă de pe podețul din fața casei. Îi dau palma la o parte, dar n-apuc să văd decât pâlcuri de oameni ferindu-se din calea torentului ce sfarmă, ca pe niște surcele, uluci grele de gard, în­­ghite bolovanii de pe drum, pentru ca apoi să scui­­pe, din gospodăriile pe care le îneacă, scaune, haine, cutii. Încre­me­nesc... Apele fu­rioase scot la iveală ce­va cu totul neaș­teptat, ce dezleagă, în­tr-o singură clipă, misterul care mă bân­tuise întreaga vacanță. Șocată, răvășită, mă las în genunchi, cu tot cu mâna bunicii încleștată pe rochia mea, și un altfel de puhoi, fierbinte și curat, îmi nă­­vălește pe obraji. Sunt lacrimi de duio­șie.

Căruțele din noapte

Aveam opt ani atunci când s-au petrecut aceste întâmplări pe care vreau să vi le povestesc. Ca în fiecare vară, am ajuns la bunici în miezul lui iunie, iar prietenii din sat mi-au ieșit în întâmpinare des­culți. Doar că, de astă dată, neobișnuit de agitați și cu zâmbete încântate și misterioase pe față. "Dac-ai ști ce-am descoperit cât ai lipsit! N-o să-ți vină să crezi! Hai, diseară, după asfințit, la casa cu iederă de lângă școală, să-ți ară­tăm!" În casa cu iederă, așa cum îi spu­neam noi, copiii, lo­cuia fosta învățătoare a comunei. Doam­na Gloria, o femeie ciudată, care, la 90 de ani, purta încă pălăria ei din tinerețe, mov, cu boruri mici și întoarse în sus. Mov ce între timp se topise, de la atâta soare, într-un lila pal. Nimeni n-o mai băga de mult în sea­mă pe Gloria. Ne obișnuiserăm s-o vedem cum trece, absentă, pe drum, în rarele mo­mente în care ieșea din casă. Și atunci, ca să ducă flori la mormântul unicului ei co­pil - o fetiță care murise, răpusă de o boală necunoscută, pe când avea cinci ani. Cel pu­țin așa povesteau bătrânele din sat. În seara aceea, am așteptat ca bunica să adoarmă în fotoliul ei, în care mereu tricota câte un pulover sau câte un ciorap. Se legăna întruna în jilțul ce scârțâia ca un șoricel, în ritmul andrelelor ce se mișcau repede, repede, de parcă erau fermecate. Și îmi povestea ce se mai întâmplase prin sat. Aproape întotdeauna picotea, apoi începea să sforăie, înainte să adorm eu. Ca și acum. Așa că m-am furișat afară și am pornit-o pe ulița luminată chior de câte un bec lăsat aprins în vreun cerdac. Școala nu era departe, la doar vreo șase gospodării distanță, dar drumul până acolo trecea pe lângă cimitir. Am mers repede, re­pede, cu inima cât un purice, pe lângă poarta bisericii, apoi m-am trezit că alerg cât pot de tare. Camelia și Ionuț erau deja acolo, vizavi de casa Gloriei, ascunși în niște arbuști. Mi-au făcut semn să nu scot niciun sunet și m-au tras lângă ei, în punctul de control. E uimitor cum se pricep copiii să țeasă povești în jurul a orice și să descopere lu­cruri pe care adulții nu le-ar observa nicio­dată! Prietenii mei mi-au șoptit într-un glas că, o dată la câteva săptămâni, imediat după asfințit, o căruță vine la Gloria, iar doi vlăjgani descarcă niște saci și îi duc în curtea bătrânei. Exact așa s-a întâmplat și acum. Cred că unul dintre căruțași ne-a auzit șușotind și foșnind frunzele, că s-a întors spre noi și chiar a făcut câțiva pași în direcția noastră. Am amuțit și ne-am ținut respirația, iar omul și-a văzut de treaba lui. După ce căruța s-a îndepărtat, ne-am luat inima-n dinți și ne-am apropiat de gardul înalt și am încercat să deslușim ceva printre uluci. Gloria, fără pălăria mov, cu un coc argintiu ce strălucea în lu­mina lunii, într-o cămașă de noapte albă, până-n pământ, s-a strecurat ca o fantomă spre mor­manul de saci, a înșfăcat unul dintre ei cu o ușurință incredibilă și l-a dus într-o magazie din curte. Nu mai puteam rămâne în noaptea aceea, ca să nu ni se observe lipsa acasă. Dar ne-am promis că, în sea­ra următoare, ne întoarcem și în­cercăm să ne strecurăm în magazie să vedem ce ține bătrâna închis aco­lo și ce îi este adus în saci.

***

Mai multe nopți la rând am în­cercat zadarnic să intrăm în curte. Gardul era prea înalt și nu-l puteam escalada, iar ulucile, prea apropiate ca să încăpem printre ele. În plus, ne făcusem deja un scenariu care ne în­gheța sângele în vine. Credeam că bătrâna ține ferecată în magazie o vietate și că în saci nu poate fi altceva decât hrana pentru prizonierul ei. Za­darnic ne-am tot îmbărbătat unul pe altul și ne-am împins de la spate, că niciunul n-a îndrăznit să dea la o parte drugul de la poartă și să intre. Apoi, ziua, încercam să ne purtăm ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Camelia și Ionuț mergeau cu vitele la păscut, iar eu îi țineam bunicii companie în timp ce trebăluia prin bătătură. Uneori, o vedeam pe Gloria, cu pălăria ei violet stins, cum trece spre cooperativa din deal sau cine știe încotro. Am încercat s-o trag de limbă pe bunica, dar n-am reu­șit să aflu mai mult decât știam deja. Mi-o lăuda de fiecare dată pentru cât de iubită fusese, în tinerețe, de elevi - acum, oameni la casele lor, care abia dacă îi mai dădeau binețe fostului dascăl cu mințile rătăcite. Cam la două săptămâni de când mă alătu­rasem, în misiunea de pândă, prietenilor mei, ne-am luat inima-n dinți și, într-o noapte întu­necată, fără o stea pe cer, Ionuț și-a vârât brațul printre uluci și a tras drugul de la poartă. Nici n-am apucat să ne dez­meticim, că eram deja în fața magaziei, în­cercând ușa. Era descuiată! Nici nu mai simțeam fri­ca, atât de tare ne ardea curio­zi­tatea. Am înaintat ușurel, pipăind, prin beznă, aerul din fața noastră. La un momentat dat, mâna mi-a atins ceva ca un trup ce stătea, nemișcat, în picioare. Mi-a sărit ini­ma din piept de groază, am început să țip și am rupt-o la fugă înapoi, iar Camelia și Ionuț, speriați de urletul meu, au zbughit-o spre ieșire, după mine. Ne-am împiedicat de un sac ce s-a prăbușit cu zgo­mot în urma noastră, răsunând de parcă înă­untru ceva s-ar fi sfărâmat în bucăți. Nu ne-am oprit până acasă. Abia a doua zi, pe lumină, le-am povestit despre prizonierul țeapăn pe care l-am atins. Și ne-am jurat să nu mai mergem niciodată la Gloria.

Viitura

Vacanța a trecut apoi pe nesimțite, fără peri­peții. Ne găsiserăm alte preocupări care ne țineau în priză și mai că uitaserăm de aventura acelor nopți. Ne aminteam doar când vedeam pălăria vio­let trecând pe uliță. Și cred că aș fi uitat complet aventura acelei veri dacă nu ar fi venit viitura. Pe atunci, vremea rea nu se anunța dinainte la tele­vizor, ca acum. Așa că, atunci când s-a pornit poto­pul, satul a fost luat pe nepregătite. (Bu­nica avea să-mi spună, în vacanța ce-a urmat, că, odată trecut prăpădul, luni de zile le-a luat oamenilor să-și pună pe pi­cioare gospodăriile devastate de ape. Mulți au pierdut atunci aproape tot. Și livezi, și animale, și lucrurile din casă. A fost jale mare și numai credința și aju­torul, cu vorba și cu fapta, ale preotului din comună, le-au dat putere să ridice totul de la zero.) Când s-a întâmplat, mai aveam câteva zile de petrecut la țară, înainte de a veni ai mei să mă ia. Știu că începusem să-mi fac deja bagajul, să-mi iau la revedere de la copiii din celălalt capăt al satului, pe care n-aveam să-i mai văd. Camelia și Ionuț, prietenii de care eram nedespărțită, tocmai își strânseseră jucăriile și plecaseră acasă. Rămăsesem singură pe podețul de la drum. Și-mi amin­tesc limpede că era un sfârșit de după-amiază fierbinte și aerul ardea de-ți tăia ră­suflarea. Nori grei s-au strâns dintr-odată deasupra dealurilor ce mărgineau comuna. Știu că tare mult m-am bucurat atunci și i-am strigat bunicii, care a venit în grabă din curte să vadă ce-i arăt: "Uite, uite, buni, dă ploaia! Scăpăm de arșiță! Și ai spus matale că ploaia asta e aur pentru livezi!" Am mai apucat să văd că bunica, în loc să se bucure, se încruntă, își sumete poalele fustei și, din doi pași, e lângă mine. Balaurul negru se pornise spre noi, târând după el tot ce apuca în cale. Cred că n-a durat mai mult de câteva minute de când a început să toarne din cer până când bunica m-a smuls, cu o mână, din fața viiturii și cu alta mi-a acoperit ochii. Dar eu tot am văzut. Mai întâi oamenii cum se împrăștie în toate părțile, apoi șipci smulse din băncile de la porți, pornite la vale, cioturi și crengi de copaci, câte-un scaun înaintând, în viteză, cu picioarele în sus. Iar când puhoiul, cu trena lui de noroi și bulbuci, a ajuns în dreptul curții doamnei cu pălărie mov, a luat cu el niște mogâldețe diforme, ce se tot cufundau și ieșeau din valul furios, dar nu se dădeau trase la fund. Când mogâldețele plutitoare au ajuns în dreptul meu, le-am văzut deslușit chipurile și trupușoarele. Ară­tau ca niște copii de-o șchioapă, în haine colorate. Erau zeci de păpuși de lemn, cu ochi din mărgele, ce goneau în alai, purtate de ape, de-a lungul sa­tului. Și, în clipa aceea, am înțeles: în sacii aduși la ceas de noapte de căruțași trebuie să fi fost scânduri și câlți și nasturi și bucăți de pânză, din care Gloria a dat viață păpușilor.
La sfârșit de tot, când viitura s-a retras, am coborât cu toții din podurile în care ne aciuasem și am ieșit în stradă să vedem ce ne mai lăsase apa neatins. Fiecare și-a mai recuperat ce-a putut din mâlul gros. În zare se distingea, deasupra a tot, pălăria violet a bătrânei învățătoare. Se ridica și cobora, iar și iar, ca un uriaș fluture în zbor. Doamna Gloria își aduna, una câte una, păpușile, strângându-le la piept ca pe niște copii dragi, și le așeza într-un coș mare din nuiele.
Apoi, legănându-le și șoptindu-le ceva de sub pălăria ei mov, a pornit cu ele spre casă...