"Aştept un răspuns la frământările mele"

NE SCRIU CITITORII

Acum, când vă scriu această poveste, bat clo­potele la biserica din faţa blocului în care locuiesc. E sărbătoare cu roşu în calendar, Duminica Tuturor Sfinţilor, iar eu mă simt cu atât mai păcătos! Mi-am înşelat soţia, am chinuit-o, pentru că am fost slab şi am fost laş, iar cicatricile suferinţei pe care i-am pro­vocat-o sunt jarul ce îmi arde inima în fiecare clipă. Îmi îndrept confesiunea către voi, cititorii Formulei AS, pentru că de-a lungul anilor am citit, la rândul meu, constant revista (în mod iro­nic, tocmai soţia mea o cumpără mereu!) şi am des­coperit poveştile voastre impresionante. Sensi­bilitatea şi sinceritatea de care daţi dovadă mă fac să cred că am să găsesc la voi înţelegere şi poate un răspuns la frământările mele. Nu consolare sau ac­ceptare caut. Dimpotrivă! Chiar mi-aş dori să mă judecaţi aspru pentru fapta mea.

Rochiţa cu flori albe

Mara era îmbrăcată într-o rochie gri cu flori albe în după-amiaza aceea. Nu ştiu de ce îmi amin­tesc atât de limpede totul, deşi tare mult aş vrea să uit! Venea, transpirată şi puţin aplecată de spate, cu trei plase pline de la piaţă. Eu stăteam pe canapea şi urmăream o emisiune la televizor şi mi-aduc aminte că nici măcar nu m-am ri­dicat s-o ajut să ducă sacoşele în bu­cătărie. Mi se părea fi­resc ca toate greu­tăţile casei să apese pe umerii ei. Ba chiar mi se părea că e mai răsfăţată şi mai liberă decât ori­când, pentru că bă­ieţii noştri gemeni, care aveau nouă ani atunci, erau în acel weekend la părinţii mei la ţară, iar Mara nu avea altă grijă decât pe mine şi casa - mă gândeam. Acum, când vă po­vestesc întâmplările acestea petre­cute în urmă cu un an, sunt uluit să constat că ajunsesem un ase­me­nea om insensibil şi, trebuie s-o recu­nosc, chiar grosolan, fără ca măcar să-mi dau seama! Şi tocmai faţă de femeia pe care o iubesc (deşi faptele mele m-ar pu­tea contrazice!), mama co­piilor mei. Biata de ea, ştiu că a încercat atunci să-mi spună ceva, iar eu i-am răspuns iritat şi cu brutalitate, deranjat că mă întrerupe din activitatea mea. Dacă oricine pe lumea asta mi-ar po­ves­ti că s-a purtat aşa cu alt­ci­neva şi, mai ales, cu o persoană dragă, imediat aş sări să-l judec şi să-l condamn! Pentru mine am însă multă îngăduinţă.De pildă, primul gând care mi-a trecut prin cap a fost că devenisem distant pentru că soţia mea nu se mai purta ca o femeie, la vre­mea aceea! Şi mă simţeam singur, neiubit şi frustrat. Dacă m-aţi întreba la ce mă refer, nu ştiu dacă v-aş putea răspunde. Se ocupa prea mult, parcă, de ge­meni, se afunda în treburile gospo­dă­reşti, era mai mereu neîngrijită, sleită şi sătulă de viaţa ei şi a noastră. Ori de câte ori încercam să-i destăinui câte ceva despre mine, mă întrerupea ca să-mi înşire eter­nele ei probleme de la serviciu sau să-mi de­scrie, până în cele mai mici detalii, ce a făcut peste zi. Mi se părea că singurul mod în care mai poate comunica cu mine este să-mi bage pe gât liste nesfârşite cu îndatoriri. Care mie, pe lângă faptul că mă plictiseau, îmi sunau ca un permanent re­proş. Eu începusem să mă protejez şi să dau din cap în semn de aprobare, deşi, mărturisesc, de cele mai multe ori nici nu o ascultam. Dar să revin la ceea ce voiam să vă spun! Era în rochiţa ei de toată ziua, gri cu flori albe, aşa­dar. După ce a golit sa­coşele, s-a spălat repede pe mâini şi a sărit să-mi pu­nă masa, cerându-şi scuze că a întârziat cu prân­zul. M-a iritat atitudinea ei umilă, în care nu am văzut strop de dragoste, ci numai obli­gaţie, dar şi o înverşunare de a-mi arăta continuu că am ne­voie de ea şi că deţine controlul absolut. Con­trolul asupra lucrurilor mărunte din casă, a fiecărei mese puse, a fiecărei cămăşi călcate şi aşa mai departe. Ceva din tonul şi atitudinea ei m-a enervat foarte tare atunci. Şi-mi amin­tesc că am făcut un gest de om nebun, pe care nu mi-l explic nici astăzi: i-am vărsat paharul pe care-l aveam în faţă, pe rochie. Văd şi acum stropii de apă cum i se prelingeau pe materialul uşor şi sub­ţirel, ce îşi lipise florile albe pe trupul ei. A ră­mas mută, şocată. Şi, după câteva momente, a în­ceput să plângă, întâi încetişor, apoi tot mai tare, cu sughiţuri. S-a aşezat lângă mine pe canapea, şi-a acoperit faţa în palme şi a început să repete mecanic, prin valul de lacrimi şi hohotele de plâns: "Nu mai pot! Nu mai pot! Chiar mi-a ajuns cuţitul la os!". În loc s-o iau în braţe, aşa cum făceam odinioară, când aveam mici certuri, la începutul căs­niciei, m-am po­menit cumva satisfăcut şi chiar răzbunat de durerea şi deznădejdea sa. Şi am simţit nevoia să răsucesc cuţitul în rană. I-am trântit câ­teva vorbe tăioase, pe care pur şi sim­plu mi-e ruşine să le reproduc, prin care am încercat s-o fac să pri­ceapă că am obosit să o tot ascult cum se vaietă, să o văd me­reu ne­mul­ţumită de mariajul nos­tru, dar mai ales i-am re­proşat că aş vrea să mai pri­mesc şi eu măcar un zâmbet din partea ei, o strălucire de dragoste şi bucurie, aşa, ca altă­dată. Pe scurt, mi se um­pluse paharul! Apoi, în timp ce ea mă mi­tralia cu justificări pe care nici măcar nu le-am as­cul­tat, m-am trezit că mă îmbrac în grabă şi ies din casă trântind uşa, şi o apuc încotro văd cu ochii, numai ca să nu mai fiu lângă ea.

Rătăcirea de-o noapte

M-am dus ţintă în ba­rul din spatele blo­cului şi, cu toate că nu mai băusem de pe vre­mea când eram bur­lac, mi-am comandat o sticlă cu vin şi am în­ceput să golesc, de unul sin­gur, pahar du­pă pahar. Mă simţeam tot mai liber şi mai liniştit, de parcă piatra de moară pe care-o că­ram în suflet de atâta amar de vreme s-ar fi sfărâmat atunci, încet-încet. Îm­bătat de alcool, dar şi de un fals senti­ment de libertate (pentru că, după cum aveam să înţeleg mai târziu, eram mai înrobit ca oricând de tot ce am distrus), uitasem, în acele mo­mente, de orice res­ponsabilitate şi, cel mai grav, de femeia iubită, pe care o lăsasem plângând. Sunt un om rău, poate veţi spune, şi pe bună dreptate! Cu ace­iaşi ochi mă pri­vesc şi eu acum. Dar, în apă­rarea mea, aş îndrăzni să afirm că un bărbat împlinit şi fe­ricit nu ar face ni­ciodată aşa ceva. Eram, cred, mai vulnerabil ca ori­când, singur şi trist. Dacă Mara îşi găsea puterea în copii, în treburile gospo­dăriei şi în grija ei robotică faţă de mine, eu, odată în­tors de la serviciu, mă simţeam un străin în pro­pria casă. Pe soţia mea, care atât de mult mă atră­gea cândva, nici nu-mi mai venea s-o ating. Ori de câte ori încer­casem, în ultima vreme, să o iau, mă­car prieteneşte, în braţe, mă izbisem de răceala ei, de eternele scuze că e obosită, că are altceva, în­totdeauna altceva mult mai im­portant de făcut. Apoi s-a întâmplat ca, exact în seara aceea, în care eu nu mai eram deloc stăpân pe viaţa şi pe sen­timentele mele, să apară în localul obscur o tânără al cărei nume nu contează acum. Zâmbea tot tim­pul, mirosea a parfum fin şi avea o atitudine liber­tină şi fericită. S-a lipit imediat de mine, pentru că m-a văzut singur, şi cred că i-am şi inspirat milă cum­va. Preţ de câteva ore, am plâns şi i-am po­vestit toată viaţa mea. Iar ea părea că mă ascultă cu compasiune sau cu un fel de dragoste născută acolo şi atunci. Ba chiar mi-a dat impresia că nimeni nu m-a mai înţeles la fel de profund până la ea şi nu m-a înconjurat cu atâta tandreţe! De la un moment dat, străina a început să mă mângâie mămos pe umăr şi să îmi dea dreptate în nemulţumirea mea. Din­tr-odată, simţeam că devenisem din nou im­por­tant pentru cineva. Mi se părea că sunt din nou tâ­năr, că sunt înţeles şi iubit, că aş putea face lu­crurile diferit, astfel încât să mă bucur de viaţa mea şi de ceea ce sunt. Am mers împreună la ea acasă, în noaptea aceea. Apoi, a doua zi, m-a rugat să plec înainte de răsărit, fiindcă n-ar vrea să mă vadă vecinii când ies de la ea... Şi n-am mai întâlnit-o niciodată de atunci. Recunosc, eu am sunat-o chiar a doua zi şi, apoi, toată săptămâna. Însă numărul de telefon pe care mi-l lăsase s-a dovedit a fi fost greşit.

Dragoste şi remuşcări

M-am întors să-mi ling rănile, ca un câine bătut, tot lângă Mara, atunci când am realizat că aventura se în­che­iase urât. Dezonorat, dezamăgit, de­rutat, am căutat alinare tocmai în bra­ţele femeii pe care o rănisem atât! În sufletul ei mare şi bun, pe care îl sfâ­şiasem! Pentru că, în loc să ţin sub tă­cere totul - ca s-o fi menajat de sufe­rin­ţa ce a urmat -, laşul din mine şi-a curăţat conştiinţa mărtu­risindu-i toc­mai ei ce a făcut. Exact ca un călău ca­re cerşeşte cu neruşinare iertare chiar de la victima lui! Mara a plâns, a plâns mai mult decât aş fi crezut că un om poate plânge vreodată. A zăcut mai multe zile în pat, fără să mănânce şi, cred, fără să doarmă. Îmi ascultase spo­­vedania frământându-şi mâinile mici, de care îmi agăţasem privirea vi­no­vată în timp ce îi vor­beam. N-am îndrăznit nicio clipă să ridic ochii mai sus de mâinile ei. De fapt, ba da, pentru un singur mo­ment... Atunci când lacri­mile Marei au început să se prelingă peste degetele ei fine şi al­be! M-am aşe­zat în genunchi şi am în­ceput să-i sărut în ne­şti­re palmele miruite de lacrimi. Atunci, cred că atunci, mi-am ridicat pentru o singură clipă pri­vi­rea. Pe chipul ei sfărâmat şi în ochii ei încre­me­­niţi am văzut, limpede, imaginea a ceea ce am făcut!
Nu ştiu exact de ce am simţit nevoia să vă dez­vă­lui povestea mea. Poate pentru că nădăjduiesc - tot din slăbiciune? - că voi găsi, în alt suflet, înţe­le­gere. În încheiere, atât aş mai vrea să vă mărtu­risesc: la un an de la acel episod, Mara încă suferă, cu toate că, de iertat, m-a iertat. Mai există oare ceva ce aş putea face ca să o văd din nou fericită? Vă mulţumesc că m-aţi ascultat şi m-aş bucura să primesc un răspuns!  
MARIN - Bucureşti

Desene de FRANCISC CHIUARIU