Dăscăliţa din Muntenii de Sus - NADIA DULUMAN: "Nimic nu mă face mai fericită decât să răspândesc bucurie în jur"

- educatoare şi interpretă de muzică populară -

Doamna de la grădiniţă

- Dragă Nadia, eşti o interpretă de folclor în plină ascensiune, extrem de îndrăgită, o fru­moa­să reprezentantă a muzicii populare din zona Mol­dovei. Dar iată că, deşi eşti iubită şi extrem de solicitată pe scenele muzicii populare, nu ai re­­nunţat niciodată la meseria ta de educatoare şi nu ai plecat din sat. Ce te ţine legată de rădăcini?

- Sunt de douăzeci şi unu de ani în învăţământ. Am urmat Liceul Pedagogic din Bârlad şi, deşi am terminat şi Facultatea de Drept, tot dascăl am rămas. Copiii sunt marea mea iubire. Sunt doamna de la grădiniţă şi nu aş schimba meseria asta pen­tru nimic în lume. Fiind foarte ataşată şi de locurile natale, am rămas educatoare la gră­diniţa din Mun­tenii de Sus, judeţul Vaslui. Nu am vrut să predau la oraş, îmi iubesc satul, oamenii, copiii, iar a fi pro­fesor mi se pare cel mai frumos lucru din lume. În­că de mică, când mătuşa mea, tot profesoară, co­rec­ta caietele acasă, mi se părea ceva extraordinar, ba chiar făceam şi eu acelaşi lucru. Îmi spunea încă pe atunci că sunt mai drastică decât era ea.

"Îmi iubesc enorm ţara"

- Cum găseşti timp să împaci aceste două meserii?

- Într-adevăr, sunt extrem de ocu­pată, dar în sensul pozitiv, pen­tru că sunt foarte mândră de ceea ce fac. De fapt, programele se îm­bină destul de bine, pentru că spec­tacolele sunt de cele mai multe ori vara, în va­canţă. Zilele oraşelor, ale satelor, adică evenimentele la care interpreţii de mu­zică populară participă de obi­cei, sunt orga­nizate la sfârşit de săptămână. Poate doar câte o filmare sau o emi­siu­ne TV să fie în timpul săptămânii, iar atunci, în rarele ocazii în care am nevoie, îmi gă­sesc un înlo­cuitor la gră­di­niţă. Deci, sunt educa­toa­re sută la sută, aceasta e meseria mea, muzica fiind pasiunea care însoţeşte această meserie şi îmi completează sufletul.

- Ştiu copiii că doamna lor este vedetă popu­lară? Se mândresc cu asta?

- Desigur. Ei se mândresc cu mine şi eu cu ei. Cei mai mari fani ai mei sunt copiii. Ştiu toate pie­sele pe care le cânt, la serbarea de la grupa mare, chiar anul acesta, o fetiţă a cântat melodia mea "Eu îs fată din Vaslui". În pauze, ies pe hol, fac o horă şi cântă "Sus, români din lumea mare". Copiii îmi ştiu foarte bine cântecele, la toate zilele importante (1 decembrie, 24 ianuarie) organizez mici spectacole de muzică şi dan­suri populare. Deşi sunt micuţi, interesul lor pentru istorie, pentru ţara lor, este enorm. Eu încerc să nu ratez nicio ocazie prin care să le insuflu patriotism, iubire de ţară, de neam şi de tradiţii. Simt că fac un lucru bun să le povestesc copiilor despre arta populară, port, tradiţiile româneşti. Pot face asta pentru că eu chiar îmi iubesc enorm ţara. Toţi fraţii mei sunt plecaţi în străinătate. Doar una dintre su­rori s-a întors de curând în România. Eu nu am ple­cat niciodată. Nu concep să fac asta vreo­dată.

Trăistuţa bunicii

- De unde vine patriotismul acesta, mai ales în condiţiile în care eşti singurul copil din patru care a refuzat să-şi pără­seas­că ţara?

- Eu am moştenit dragul pentru tradiţie, în primul rând de la bunicii mei, dar mai ales de la bunica din Sascut. Şi fraţii mei au fost crescuţi la fel, dar în mine au vibrat altfel învăţăturile ei. Bunica aceasta din partea mamei nu mai este, dar nu voi uita nicio­dată cum m-a învăţat să cos pe etamină, cu cât drag meşterea ea la aceste obiecte tra­di­ţionale. Trăistuţa şi brâul pe care mi le-a dat în dar sunt ab­solut nelipsite din cos­tumul meu, la fie­care apariţie. Mi le-a dăruit când eu încă îmi căutam locul în muzică. Dar nu numai de la bunici am moştenit dragul acesta pentru tradiţie, ci şi de la părinţi. Mama a făcut parte din ansamblul din Sascut. Tata şi familia sa din Muntenii de Sus sunt de asemenea foarte ataşaţi de folclor. Ei bine, trăind aşa, simţind cât de speciali suntem noi, ro­mâ­nii, văzând cum vibrează pruncii la tradiţii, la ideea de patriotism, pur şi simplu nu văd cum am putea supravieţui ca naţiune fără aceste lucruri. Globalizare există, graniţele Europei par să se topească, dar doar par. Spun asta pentru că fiecare popor este totuşi diferit unul de altul, iar unicitatea mi se pare un lucru extrem de important.

- Cum reacţionează micuţii la lecţiile de pa­triotism?

- Extraordinar. Aş vrea să se înţeleagă că aceşti copii ai noştri se nasc patrioţi. Ne este scris în ge­ne să ne iubim ţara, dar dacă nu insistăm ca ei să păs­treze acest sentiment, el se pierde foarte repe­de. Dacă de mici au contact cu tradiţia, cu spor­turile care ne aduc atâta faimă internaţională, cu scriitorii români, atunci sentimentul patriotic cu care fiecare ne naştem nu se va pierde prin tele­foane, tablete, muzică de calitate îndoielnică. Un alt motiv pentru care am rămas la sat este exact acesta: copiii par mai deschişi aici să primească aceste lecţii de patriotism.

Ieri şi azi în Moldova

- Nadia, vorbind de sat, cum arată el faţă de cel al copilăriei tale?

- S-a cam modernizat. Mulţi tineri au plecat în străinătate, au copii născuţi acolo. Dacă îşi fac case în sat, ele nu prea sunt după tipicul locului, ci mai degrabă vile colorate, care să demonstreze cine câştigă mai mult. Satul a rămas per­manent locuit de bătrâni, de pen­sio­nari. Mă bucur, totuşi, că tinerii plecaţi în­cearcă să nu-şi piardă sufletul românesc. Mă sună să-mi ceară sfaturi despre mu­zică sau de unde pot procura costume populare pentru diferite evenimente pe care le organizează în ţă­rile unde mun­cesc. Este îmbucurător că se întâmplă asta, dar nu este suficient. Tra­diţia moare la ea acasă, iar peste gra­niţă sunt doar încercări disperate, izvorâte cel mai pro­babil din dor. Eu îmi aduc aminte cu mare drag de când eram mică, iar la noi, la Muntenii de Sus, exista un dans popular bărbătesc numit Rândurile. Bo­canci, iţari, fustă, taftur, căciulă de miel cu pană - aşa arată bărbaţii la noi, iar dan­sul lor este unic. Pe vremuri, la nunţi, bărbaţii se îmbrăcau în costume de Rân­durile, iar femeile în costum de mun­te­nari. Un alt lucru specific zonei Vasluiului este muzica de fanfară. În al doilea album al meu, pe care nu de mult l-am lansat, am cinci melodii de fanfară şi sunt foarte mândră de ele. Îmi aduc aminte de copilărie, când mergeam la hora satului în care băieţii dansau pe muzică de fanfară, iar bătrânele veneau printre oameni ca să-şi aleagă nurorile. Alergam cu colegii mei de şcoală printre tinerii care dansau, sunt imagini de care-mi amintesc cu mare, mare drag. Din păcate, pe­ricolul ca satul şi tradiţia să dis­pară este real, tocmai de aceea ţin eu atât de mult să le transmit copiilor, încă de foarte mici, dra­gul pentru autentic.

Hora bătrânilor

- Dar Moldova cum o simţi în ziua de azi?

- Eu o iubesc foarte mult, dar, din păcate, pe la eveni­men­tele din sate văd feţe triste, în­gân­durate. Tineri care să dan­seze nu mai sunt. Mai demult chiar şi bătrânii ieşeau la dans, la horă, acum nu prea. Le văd ochii înlăcrimaţi, la câte o me­lodie legată de străinătate. Do­rul de copiii plecaţi îi întris­tea­ză foarte tare. Eu cred, de ase­menea, că bătrânii se simt aban­donaţi, pentru că se în­tâm­plă ca ei să fie vizitaţi foarte rar de copii. Aceştia îşi fac rostul departe de ţară şi vin din ce în ce mai puţin să-şi vadă părinţii şi bunicii. Şi totuşi, pentru mine nu este bucurie mai mare, decât să cobor printre ei, să mi-i apropii, să-i scot la dans. Sunt veselă, glu­meaţă, reuşesc de multe ori să-i scot din această tristeţe. Văzând toate acestea, eu mă bucur şi mai mult că stau în aceeaşi casă cu părinţii mei, că îmi pot îngriji tatăl bolnav, că îi am lângă mine mereu. Tata este fanul meu nu­mărul unul, el mă urmăreşte la toate apariţiile. Ar face-o şi mama, dar ea este şi femeie, şi bărbat în casă: serviciu, grădină, gos­po­dărie, un înger care munceşte zi lumină.

Aşteptând-o pe Teodora

- Nadia, să ne întoarcem puţin în timp: îţi mai aminteşti cum ai început să cânţi?

- Cred că am cântat dintotdeauna, de aceea nu pot numi un moment anume. De mică am parti­ci­pat la toate întrunirile culturale din zonă. Îmi plăcea foarte mult. La noi în sat era şcoală cu zece clase şi ţin minte cum mă urcau elevii mari pe catedră şi mă puneau să cânt şi să recit. Le eram dragă, iar eu eram foarte mândră de asta. Mi-am dat seama că nimic nu mă face mai fericită decât să răspândesc bucurie în jur şi cred că de aceea am devenit cântăreaţă şi de aceea sunt şi voi rămâne mereu învăţătoare. Deşi fusesem toată viaţa mare admiratoare de folclor autentic, drumul meu per­sonal spre el mi l-am găsit puţin mai greu. Am în­ceput cu muzică etno, asta până când l-am întâlnit pe maestrul Viorel Leancă, dirijorul Ansamblului "Ci­prian Porumbescu" din Suceava. Bunul Dum­ne­­zeu mi l-a scos în cale, pentru că întâlnirea cu dumnealui parcă mi-a luat un văl de pe faţă, iar îndrumările lui m-au dus exact acolo unde îmi era locul: la muzica populară autentică din zona mea. Tot în Bucovina am filmat foarte mult în ultimul timp. Am filmat cu Ansamblul "Ciprian Porum­bescu", plus cincizeci de dansatori, avem material pentru cinci videoclipuri. Îmi place să adun multă lume pentru aceste clipuri, la fel cum am făcut şi pentru cel al melodiei "Sus, români din lumea mare". Toate etniile din ţară sunt reprezentate în clip, iar conturul României făcut din aceşti oameni simbolizează tocmai unitatea românilor, indiferent dacă sunt în ţară sau în străinătate. Acesta este fe­lul meu de a sărbători anul centenar. Ce să vă mai spun, poate doar că prin viaţă nu trecem singuri, iar unele întâlniri pot fi chiar cele care îţi schimbă destinul. Eu am fost binecuvântată să am aceste întâlniri.

- Nadia, se poate trăi din folclor în România?

- Absolut, da. Cine spune că nu, pur şi sim­plu minte. Eu nu renunţ la meseria mea de cadru di­dactic pentru că mă împlineşte. Copiii şi pu­ri­tatea lor sunt sursa mea de energie şi pozitivism. Mu­zica este pasiunea mea, dar şi cea care îmi adu­ce cea mai mare parte din câştig. Vă spun sincer, eu aş putea trăi modest şi bine doar din meseria de dascăl, dar aş fi ipocrită să nu spun că acea vacanţă mai specială, acea haină mai bună sau acel salon de frumuseţe mi le plătesc din salariul de edu­ca­tor. Nu. Muzica mi le asigură pe acestea. Mă bucur de banii în plus şi pentru că îmi permit aces­­te lu­cruri, dar mai ales pentru că aşa îi pot aju­ta pe ai mei. Mă consider un om norocos că pot face aceste lucruri.

- Eşti la fel de norocoasă şi în dragoste?

- Ha! Ha! Da, chiar sunt. Iubitul meu este spri­jinul meu de bază. Când a auzit prima înregistrare cu ansamblul din Suceava mi-a zis să nu mă mai abat niciodată de la drumul acesta, mă încurajează enorm. Chiar el a avut ideea videoclipului melo­diei "Sus, români din lumea mare", de care tocmai am povestit. Am mare sprijin în el, şi moral, şi material, şi sufletesc. Este vasluian, la rândul său, un om retras, care mă împlineşte extraordinar. Nu vreau să-i dau numele, pentru că lui nu-i place deloc să fie în centrul atenţiei, iar eu, deşi m-aş făli cu el peste tot, îi respect dorinţa.

- Ce-şi mai doreşte o femeie frumoasă şi îm­plinită ca tine?

- Dacă în muzică totul merge pe un făgaş bun, ascendent, dacă în plan pro­fesional am toate gra­dele date în învăţă­mânt, dacă pruncii mei de la grădiniţă mă iu­besc, da­că sufletul mi-e plin de iu­birea pentru un om mi­nunat, mai rămâne un sin­gur lucru pe care ţin neapărat să mi-l îm­pli­nesc: un copil. Chiar re­pede!! Îmi doresc foarte mult o fetiţă, dar un bă­ieţel să­nătos va fi la fel de bine primit în familia noastră. Dacă va fi fată, se va numi Teodora (da­rul lui Dumnezeu). Este al doi­lea nume al meu, pus de bunica, şi vreau să-l trans­mit mai de­par­te.