"Aștept un răspuns la frământările mele"

Cititor Formula AS
NE SCRIU CITITORII

Acum, când vă scriu această poveste, bat clo­potele la biserica din fața blocului în care locuiesc. E sărbătoare cu roșu în calendar, Duminica Tuturor Sfinților, iar eu mă simt cu atât mai păcătos! Mi-am înșelat soția, am chinuit-o, pentru că am fost slab și am fost laș, iar cicatricile suferinței pe care i-am pro­vocat-o sunt jarul ce îmi arde inima în fiecare clipă. Îmi îndrept confesiunea către voi, cititorii Formulei AS, pentru că de-a lungul anilor am citit, la rândul meu, constant revista (în mod iro­nic, tocmai soția mea o cumpără mereu!) și am des­coperit poveștile voastre impresionante. Sensi­bilitatea și sinceritatea de care dați dovadă mă fac să cred că am să găsesc la voi înțelegere și poate un răspuns la frământările mele. Nu consolare sau ac­ceptare caut. Dimpotrivă! Chiar mi-aș dori să mă judecați aspru pentru fapta mea.

Rochița cu flori albe

Mara era îmbrăcată într-o rochie gri cu flori albe în după-amiaza aceea. Nu știu de ce îmi amin­tesc atât de limpede totul, deși tare mult aș vrea să uit! Venea, transpirată și puțin aplecată de spate, cu trei plase pline de la piață. Eu stăteam pe canapea și urmăream o emisiune la televizor și mi-aduc aminte că nici măcar nu m-am ri­dicat s-o ajut să ducă sacoșele în bu­cătărie. Mi se părea fi­resc ca toate greu­tățile casei să apese pe umerii ei. Ba chiar mi se părea că e mai răsfățată și mai liberă decât ori­când, pentru că bă­ieții noștri gemeni, care aveau nouă ani atunci, erau în acel weekend la părinții mei la țară, iar Mara nu avea altă grijă decât pe mine și casa - mă gândeam. Acum, când vă po­vestesc întâmplările acestea petre­cute în urmă cu un an, sunt uluit să constat că ajunsesem un ase­me­nea om insensibil și, trebuie s-o recu­nosc, chiar grosolan, fără ca măcar să-mi dau seama! Și tocmai față de femeia pe care o iubesc (deși faptele mele m-ar pu­tea contrazice!), mama co­piilor mei. Biata de ea, știu că a încercat atunci să-mi spună ceva, iar eu i-am răspuns iritat și cu brutalitate, deranjat că mă întrerupe din activitatea mea. Dacă oricine pe lumea asta mi-ar po­ves­ti că s-a purtat așa cu alt­ci­neva și, mai ales, cu o persoană dragă, imediat aș sări să-l judec și să-l condamn! Pentru mine am însă multă îngăduință. De pildă, primul gând care mi-a trecut prin cap a fost că devenisem distant pentru că soția mea nu se mai purta ca o femeie, la vre­mea aceea! Și mă simțeam singur, neiubit și frustrat. Dacă m-ați întreba la ce mă refer, nu știu dacă v-aș putea răspunde. Se ocupa prea mult, parcă, de ge­meni, se afunda în treburile gospo­dă­rești, era mai mereu neîngrijită, sleită și sătulă de viața ei și a noastră. Ori de câte ori încercam să-i destăinui câte ceva despre mine, mă întrerupea ca să-mi înșire eter­nele ei probleme de la serviciu sau să-mi de­scrie, până în cele mai mici detalii, ce a făcut peste zi. Mi se părea că singurul mod în care mai poate comunica cu mine este să-mi bage pe gât liste nesfârșite cu îndatoriri. Care mie, pe lângă faptul că mă plictiseau, îmi sunau ca un permanent re­proș. Eu începusem să mă protejez și să dau din cap în semn de aprobare, deși, mărturisesc, de cele mai multe ori nici nu o ascultam. Dar să revin la ceea ce voiam să vă spun! Era în rochița ei de toată ziua, gri cu flori albe, așa­dar. După ce a golit sa­coșele, s-a spălat repede pe mâini și a sărit să-mi pu­nă masa, cerându-și scuze că a întârziat cu prân­zul. M-a iritat atitudinea ei umilă, în care nu am văzut strop de dragoste, ci numai obli­gație, dar și o înverșunare de a-mi arăta continuu că am ne­voie de ea și că deține controlul absolut. Con­trolul asupra lucrurilor mărunte din casă, a fiecărei mese puse, a fiecărei cămăși călcate și așa mai departe. Ceva din tonul și atitudinea ei m-a enervat foarte tare atunci. Și-mi amin­tesc că am făcut un gest de om nebun, pe care nu mi-l explic nici astăzi: i-am vărsat paharul pe care-l aveam în față, pe rochie. Văd și acum stropii de apă cum i se prelingeau pe materialul ușor și sub­țirel, ce își lipise florile albe pe trupul ei. A ră­mas mută, șocată. Și, după câteva momente, a în­ceput să plângă, întâi încetișor, apoi tot mai tare, cu sughițuri. S-a așezat lângă mine pe canapea, și-a acoperit fața în palme și a început să repete mecanic, prin valul de lacrimi și hohotele de plâns: "Nu mai pot! Nu mai pot! Chiar mi-a ajuns cuțitul la os!". În loc s-o iau în brațe, așa cum făceam odinioară, când aveam mici certuri, la începutul căs­niciei, m-am po­menit cumva satisfăcut și chiar răzbunat de durerea și deznădejdea sa. Și am simțit nevoia să răsucesc cuțitul în rană. I-am trântit câ­teva vorbe tăioase, pe care pur și sim­plu mi-e rușine să le reproduc, prin care am încercat s-o fac să pri­ceapă că am obosit să o tot ascult cum se vaietă, să o văd me­reu ne­mul­țumită de mariajul nos­tru, dar mai ales i-am re­proșat că aș vrea să mai pri­mesc și eu măcar un zâmbet din partea ei, o strălucire de dragoste și bucurie, așa, ca altă­dată. Pe scurt, mi se um­pluse paharul! Apoi, în timp ce ea mă mi­tralia cu justificări pe care nici măcar nu le-am as­cul­tat, m-am trezit că mă îmbrac în grabă și ies din casă trântind ușa, și o apuc încotro văd cu ochii, numai ca să nu mai fiu lângă ea.

Rătăcirea de-o noapte

M-am dus țintă în ba­rul din spatele blo­cului și, cu toate că nu mai băusem de pe vre­mea când eram bur­lac, mi-am comandat o sticlă cu vin și am în­ceput să golesc, de unul sin­gur, pahar du­pă pahar. Mă simțeam tot mai liber și mai liniștit, de parcă piatra de moară pe care-o că­ram în suflet de atâta amar de vreme s-ar fi sfărâmat atunci, încet-încet. Îm­bătat de alcool, dar și de un fals senti­ment de libertate (pentru că, după cum aveam să înțeleg mai târziu, eram mai înrobit ca oricând de tot ce am distrus), uitasem, în acele mo­mente, de orice res­ponsabilitate și, cel mai grav, de femeia iubită, pe care o lăsasem plângând. Sunt un om rău, poate veți spune, și pe bună dreptate! Cu ace­iași ochi mă pri­vesc și eu acum. Dar, în apă­rarea mea, aș îndrăzni să afirm că un bărbat împlinit și fe­ricit nu ar face ni­ciodată așa ceva. Eram, cred, mai vulnerabil ca ori­când, singur și trist. Dacă Mara își găsea puterea în copii, în treburile gospo­dăriei și în grija ei robotică față de mine, eu, odată în­tors de la serviciu, mă simțeam un străin în pro­pria casă. Pe soția mea, care atât de mult mă atră­gea cândva, nici nu-mi mai venea s-o ating. Ori de câte ori încer­casem, în ultima vreme, să o iau, mă­car prietenește, în brațe, mă izbisem de răceala ei, de eternele scuze că e obosită, că are altceva, în­totdeauna altceva mult mai im­portant de făcut. Apoi s-a întâmplat ca, exact în seara aceea, în care eu nu mai eram deloc stăpân pe viața și pe sen­timentele mele, să apară în localul obscur o tânără al cărei nume nu contează acum. Zâmbea tot tim­pul, mirosea a parfum fin și avea o atitudine liber­tină și fericită. S-a lipit imediat de mine, pentru că m-a văzut singur, și cred că i-am și inspirat milă cum­va. Preț de câteva ore, am plâns și i-am po­vestit toată viața mea. Iar ea părea că mă ascultă cu compasiune sau cu un fel de dragoste născută acolo și atunci. Ba chiar mi-a dat impresia că nimeni nu m-a mai înțeles la fel de profund până la ea și nu m-a înconjurat cu atâta tandrețe! De la un moment dat, străina a început să mă mângâie mămos pe umăr și să îmi dea dreptate în nemulțumirea mea. Din­tr-odată, simțeam că devenisem din nou im­por­tant pentru cineva. Mi se părea că sunt din nou tâ­năr, că sunt înțeles și iubit, că aș putea face lu­crurile diferit, astfel încât să mă bucur de viața mea și de ceea ce sunt. Am mers împreună la ea acasă, în noaptea aceea. Apoi, a doua zi, m-a rugat să plec înainte de răsărit, fiindcă n-ar vrea să mă vadă vecinii când ies de la ea... Și n-am mai întâlnit-o niciodată de atunci. Recunosc, eu am sunat-o chiar a doua zi și, apoi, toată săptămâna. Însă numărul de telefon pe care mi-l lăsase s-a dovedit a fi fost greșit.

Dragoste și remușcări

M-am întors să-mi ling rănile, ca un câine bătut, tot lângă Mara, atunci când am realizat că aventura se în­che­iase urât. Dezonorat, dezamăgit, de­rutat, am căutat alinare tocmai în bra­țele femeii pe care o rănisem atât! În sufletul ei mare și bun, pe care îl sfâ­șiasem! Pentru că, în loc să țin sub tă­cere totul - ca s-o fi menajat de sufe­rin­ța ce a urmat -, lașul din mine și-a curățat conștiința mărtu­risindu-i toc­mai ei ce a făcut. Exact ca un călău ca­re cerșește cu nerușinare iertare chiar de la victima lui! Mara a plâns, a plâns mai mult decât aș fi crezut că un om poate plânge vreodată. A zăcut mai multe zile în pat, fără să mănânce și, cred, fără să doarmă. Îmi ascultase spo­­vedania frământându-și mâinile mici, de care îmi agățasem privirea vi­no­vată în timp ce îi vor­beam. N-am îndrăznit nicio clipă să ridic ochii mai sus de mâinile ei. De fapt, ba da, pentru un singur mo­ment... Atunci când lacri­mile Marei au început să se prelingă peste degetele ei fine și al­be! M-am așe­zat în genunchi și am în­ceput să-i sărut în ne­ști­re palmele miruite de lacrimi. Atunci, cred că atunci, mi-am ridicat pentru o singură clipă pri­vi­rea. Pe chipul ei sfărâmat și în ochii ei încre­me­­niți am văzut, limpede, imaginea a ceea ce am făcut!
Nu știu exact de ce am simțit nevoia să vă dez­vă­lui povestea mea. Poate pentru că nădăjduiesc - tot din slăbiciune? - că voi găsi, în alt suflet, înțe­le­gere. În încheiere, atât aș mai vrea să vă mărtu­risesc: la un an de la acel episod, Mara încă suferă, cu toate că, de iertat, m-a iertat. Mai există oare ceva ce aș putea face ca să o văd din nou fericită? Vă mulțumesc că m-ați ascultat și m-aș bucura să primesc un răspuns!  
MARIN - București

Desene de FRANCISC CHIUARIU