Povestea unei trădări - MICHEL STANOVICI: "Cu toată suferinţa trăită, nu mi-am pierdut încrederea în femei"

Michel Stanovici s-a născut în Fran­ţa, dintr-un un tată român şi o ma­mă englezoaică.

Când era foarte mic, tatăl lui reuşeşte să-şi "cumpere" mama de la autorităţile comuniste, astfel că ea ajunge în Franţa, unde se ocupă de creşterea nepotului Michel, căruia îi vorbeşte în limba română şi îi spune şi poveşti despre ţara din care provine, pe jumătate. În copilărie, Michel are parte şi de câteva vacanţe petrecute în România, care îi spo­resc interesul şi dra­gos­tea pentru acest pă­mânt. De­venit tânăr adult, stu­diază dreptul imo­biliar şi începe să-şi practice pro­fesia în Franţa. Ulterior, la puţină vreme după de­cembrie 1989, vine să des­copere România eliberată, aflând aici şi oportunităţi de afa­ceri. Petrece din ce în ce mai mult timp în Bucu­reşti, pentru ca azi să con­sidere că "acasă" în­seam­nă pentru el trei locuri: ca­pitala Ro­mâ­niei, Parisul şi insula spaniolă Mallorca. În viaţa personală, cunoaş­te la un moment dat o da­neză, îm­preună cu care are doi copii - o fată de 15 ani şi un băiat de 7 ani -, fără ca legătura lor să fie vreo­dată oficia­lizată printr-o căsătorie. Du­pă mai mulţi ani petre­cuţi îm­preună, cei doi se despart, dar Michel rămâne activ în rolul de tată. Vre­mea trece şi bărbatul care nu credea în perfecţiune întâlneşte o franţuzoaică rafinată, de profesie psiholog, care i se pare că e femeia perfectă pentru el. Îmbătat de acest miraj, se lansează într-o relaţie pa­sio­nală, care, din păcate, se sfârşeşte prost: fran­ţuzoaica era, în realitate, o cu totul altă per­soană decât crezuse Michel. După doi ani tu­multuoşi, cuplul se desparte, dar traumele emo­ţionale şi psiho­logice ale bărbatului înşelat în aşteptări apasă greu. Soluţia? Romanul "Trei cuvinte, cinci minciuni", proaspăt apărut la editura Curtea Veche Publishing, în care Michel îşi povesteşte iubirea atipică şi, pe de altă parte, felul în care scrisul i-a alun­gat demonii.

Eliberare prin scris

- O poveste de iubire eşuată, trans­formată în literatură, nu reprezintă, nea­părat, o premieră. Totuşi, în literatura de azi, exem­plele de cărţi în care autorul, băr­bat, să-şi măr­tu­risească experienţele amare, sunt rare. Băr­baţilor li se pare că nu li se potrivesc je­la­niile publice, că sunt penibili în rol de sus­pi­nători. Car­tea ta "Trei cuvinte, cinci min­ciuni" e o do­vadă de curaj?

- Eu am descoperit savoarea scrisului de multă vreme şi, în timp, am mai scris una-alta, dar numai aşa, pentru mine. Ceea ce e important e că eram deja familiarizat cu intimitatea scri­sului şi cu valoarea lui pentru sufletul omului. Apoi am trăit po­vestea asta de iubire, iar du­pă ce ea s-a încheiat, am simţit o nevoie acută de a mă curăţa interior, iar for­mula de epurare, cea mai la îndemână mie, a fost scrisul. Gândeşte-te că varianta ini­ţială a romanului am aşter­nut-o pe hârtie în doar două luni de zile! Când m-am pus pe scris, nu m-am mai oprit. (râde) Tot tumultul inte­rior s-a revărsat prin vârful me­ta­foric al pixului. Bi­ne, eu nu mă gân­deam că scriam un roman, ci, pur şi simplu, scriam, îmi eliberam su­fle­tul. Au existat însă mai mul­te persoane din preaj­ma mea, care, citindu-mi rân­durile, mi-au spus că le-au găsit foarte interesante din punct de vedere psi­hologic, că per­so­najul Anaïs îi in­tri­ga prin para­doxurile lui şi că întreaga desfă­şurare a acţiunii era captivantă. Oamenii aceştia au fost cei care au venit cu ideea transformării tex­­tului într-o carte. Şi, pentru că în prezent stau foarte mult aici, în România, cea mai firească mi s-a părut abor­darea unei edituri din Bucu­reşti. Cei de la Curtea Veche s-au arătat foarte interesaţi de ma­terialul meu şi aşa a apărut ro­ma­nul "Trei cu­vinte, cinci minciuni". Aşadar, nu pot să pretind că el re­prezintă o dovadă de cu­raj din partea mea, ci doar o dovadă de ones­titate.

- Sincer, cât de onestă e povestea din ro­manul tău?

- Ce am scris în roman este aproape 100% adevărat. N-am făcut decât să schimb numele persoanelor implicate. Ba, tot în spiritul ones­ti­tă­ţii, înainte să predau cartea către editură, i-am trimis manuscrisul şi lui Anaïs (îi păstrez nu­mele din roman) şi i-am spus că dacă e ceva în neregulă, ceva care o deranjează, să-mi comu­nice. Nu mi-a răspuns nimic şi-atunci am consi­derat, conform proverbului: "Qui ne répond consent"(Cine nu răspunde, acceptă).

"Nu a fost, cu adevărat, un eşec"

- Nu ţi-a fost teamă de o receptare greşită a mesajului cărţii? De acuzaţia de aşa-zis papă-lapte, de om slab?

- Subiectul în sine a fost serios şi nu am vrut să mă îndepărtez de la realitate. Acum, sigur, realitatea are întotdeauna şi episoade ironice sau chiar pline de umor, deci astfel de pasaje există şi în carte, dar, repet, subiectul era serios - o viaţă dublă, apa­ren­ţe înşelătoare, para­do­xuri exis­tenţiale etc. - şi ar fi fost ca o tră­dare să-l scriu altfel decât a fost. În ceea ce priveşte po­tenţiala percepţie greşită a cititorilor... nu m-am gândit deloc la po­si­bilitatea asta. Sincer! Azi sunt foarte fericit, consider că sunt un om foarte norocos şi pri­vilegiat de soartă, dar viaţa e alcătuită din succese şi din eşecuri, din su­işuri şi cobo­râ­şuri. Şi nici măcar po­vestea pe care o re­latez în carte nu o con­­sider ca repre­zen­tând, cu-adevărat, un eşec. Privind retro­spec­tiv, am trăit doi ani aproape nemai­pomeniţi, care s-au ter­minat prost, într-o nebunie totală. (râde) În plus, s-o luăm şi altfel: dacă nu trăiam po­ves­tea asta, n-aş fi scris cartea. Iar acum sunt foarte bucuros că am scris-o, fiindcă primesc nişte reacţii extraordinare de la cititori, începând cu adolescenţi şi terminând cu doamne venera­bile, una dintre ele chiar trecută prin iadul holo­caustului. Or, când un om cu o astfel de ex­pe­rienţă de viaţă îţi spune că a fost mişcat de ceea ce ai scris şi de felul în care ai scris, e imposibil să nu te bucuri. Deci mă con­si­der un câştigător, nicidecum un bărbat slab. Poate unii vor spune c-am fost un tâmpit, dar - Bon! - aşa s-au în­tâmplat lucrurile, iar eu nu cred că, trăgând linie, sunt un perdant.

"Iubirea poate fi învăţată la orice vârstă"

- În fond, care e mesajul cărţii tale?

- E o mărturie pe care am simţit nevoia s-o fac publică, gândindu-mă că poate îi va ajuta, într-o anume măsură, şi pe alţi oameni, care trec sau vor trece prin situaţii similare. Am vrut să le transmit că viaţa e plină de paradoxuri şi că inclusiv acelea care ne fac să suferim trebuie luate ca lecţii, pentru că la orice vârstă poţi să mai înveţi ceva. Inclusiv iubirea poate să ţi se dez­văluie în forme în a căror existenţă nu cre­deai sau pe care nici nu le-ai fi bănuit.

- Revin la o idee pe care ai atins-o mai de­vreme: aceea că romanul a reprezentat şi o formă de terapie, de exorcizare a demonilor...

- Exact! Pentru mine a fost o terapie ne­maipomenită! Nu ştiu dacă ea e aplicabilă în ca­zul tuturor, dar, pentru mine, a fost nemai­po­menită. A funcţionat în proporţie de 100%. Acum sunt foarte bine, sunt foarte fericit. În cele două luni în care am scris pe nerăsuflate, zi după zi mă simţeam din ce în ce mai eliberat, mai uşor lăuntric. Până când, la final, mi-am dat seama că scăpasem de tot balastul, de întreaga povară şi că eram gata pentru ascensiunea către noul vârf pozitiv din viaţa mea.

- Crezi că dacă povestea asta ai fi trăit-o când erai mai tânăr, ai fi privit-o, ai fi înţeles-o altfel?

- Probabil, pentru că noi, oamenii, ne schim­băm permanent, nu doar la exterior, dar şi la interior. Niciodată nu mai suntem la fel ca ieri. Eu n-am prea suferit, de-a lungul vieţii adulte, din cauza femeilor. Nici ele nu m-au rănit pe mine, nici eu nu le-am rănit pe ele. Apoi, în de­curs de cinci ani, am trecut prin două despărţiri care m-au atins profund: prima, de mama co­piilor mei, şi a doua, de Anaïs. Or, în cazul lui Anaïs a fost şi mai dur, pentru că fusesem sigur că ea era "la bonne", femeia perfectă pentru mine, cea alături de care aveam să îmbătrânesc. E posibil, aşadar, ca, mai tânăr fiind şi fără să fi trecut prin ex­pe­rienţa dureroasă a despărţirii de mama copiilor mei, povestea cu Anaïs s-o fi perceput altfel. În orice caz, povestea asta mi-a întărit opinia că fiecare persoană trebuie judecată în parte, nu trebuie să cădem în generalizări. Şi că neapărat, până la proba contrarie, trebuie să avem încre­dere în oameni.

- Totuşi, după povestea asta, nu eşti mai temător în ideea de a te angaja într-o relaţie cu o altă femeie? De obicei, aşa se întâmplă: eşecu­rile sentimentale nasc temeri, ceea ce duce la izolare, pe principiul că, fiind singur, nu vei mai suferi.

- Eu niciodată n-am fost genul de bărbat care să se ataşeze foarte uşor de o femeie. Ataşamentul acela atât de rapid şi de profund de Anaïs a fost ceva nou pentru mine. Ulterior mi-am dat seama că lucrurile îmi fuseseră prezentate într-o manieră me­nită tocmai să ducă la acest rezultat. Duplici­tatea, voită sau nu, a funcţionat perfect: m-am prins în mreje cât ai clipi! Sigur că, după doi ani, am conştientizat că perfecţiunea lui Anaïs fusese falsă, iar asta evident că, la nivel psihologic, mă împinge la o anume prudenţă în raport cu alte po­tenţiale partenere de viaţă. Cu toate astea, nu mi-am pierdut încrederea în femei şi nici credinţa într-o relaţie profundă, serioasă, cu o femeie. Pe de altă parte, nici nu mă aflu în căutarea asiduă a unei noi relaţii. Asta nu reprezintă o prioritate pentru mine, pentru că viaţa frumoasă şi bună a unui om nu trebuie să se bazeze exclusiv pe relaţia de cuplu. Consider că şi azi am o viaţă frumoasă şi bună pentru că - iată! - cartea mea e foarte bine receptată, pentru că am doi copii minunaţi, pentru că... Multe pot să fie bucuriile şi împlinirile în viaţa unui om!

- Paranteză: deseori, când vorbim, spunem "o relaţie se­rioa­să" sau "o relaţie ade­vă­ra­tă". De fapt, ce înseamnă as­ta?

- Îmmm... Foarte greu de explicat, nu? (râde) Vezi, eu nu pot să pretind că Anaïs nu m-a iubit. Sunt convins că m-a iubit, doar că m-a iubit prost, în sensul că a pozat în cineva care nu era în realitate şi în sensul că, după ce doi ani de zile mi-a repetat ob­se­siv că mă iu­beşte atât de mult, în­cât nu poate să trăiască fără mine, brusc, cu­noscând un alt bărbat care a in­teresat-o, a sărit într-o altă barcă. Asta nu e iubire ade­vă­rată, e-un foc de paie nebunesc, e ceva ca un drog. Deci nici relaţie ade­vă­ra­tă, se­rioasă nu se poate spune c-a fost, fiindcă dintr-o ast­fel de relaţie nu te desprinzi aşa, peste noapte. O poveste de dra­goste adevărată, o relaţie serioasă pre­supune asumare, responsabi­litate, onestitate şi grijă faţă de celălalt. Din pă­cate, ati­tudinea lui Anaïs nu e singulară. Remarc din ce în ce mai des, la nivel de so­cie­tate, că oa­menii nu mai sunt atenţi unii la al­ţii, nu mai au grijă unii de alţii, că mint cu le­jeritate... Or, atunci când pre­tinzi că iu­beşti pe cineva, nu poţi să-l minţi cu non­şa­lanţă, să-i dai lovitura de gra­ţie şi apoi să-l pă­răseşti zâm­bind. Pentru mi­ne, sincer, ge­nul aces­ta de a­ti­tudine şi de com­­portament sunt de neîn­ţe­les. Pro­babil pentru că am fost cres­cut altfel, în spi­ritul mora­lită­ţii...

"Libertatea a fost prost înţeleasă"

- De unde crezi că provine această lipsă de mo­ralitate?

- Din egoism, din ego­cen­trism, din superfi­cia­litate... Oa­menii spun lucruri, dar nu cred în ele, oamenii pretind că te iubesc, dar, de fapt, se iubesc pe ei înşişi în relaţiile res­pec­tive, iubesc felul în care "dau" în ta­bloul relaţiei...

- Şi unde vezi tu rădă­ci­na egoismului şi a superficia­li­tăţii? În mişcarea de eliberare ca­re a explodat după cel de-al Doi­lea Război Mon­dial?

- Exact! Înainte existau prea multe constrângeri, iar ul­terior, libertatea a fost prost înţeleasă, s-a ajuns să se creadă că putem să fa­cem orice, oricui. Inclusiv să-l ră­nim pe omul pe care pretin­dem că-l iubim.

- Apropo de diferenţe: crezi că eşe­cul sen­timental e resimţit în mod diferit de femei şi de băr­baţi?

- Se spune, într-adevăr, că emoţionalitatea bărbaţilor e diferită de aceea a femeilor. Plecând de la premisa asta, e posibil. Însă nu ştiu cu certi­tu­dine, nu sunt psiholog. Prefer să las specialiştii să se pronunţe.

- Suntem la finalul interviului, aşa că te rog să-mi spui: intenţionezi să recidivezi literar?

- E amuzant că mă întrebi asta, fiindcă exact ieri am vorbit cu cei de la "Curtea Veche", care mi-au spus: "E obligatoriu să mai scrii o carte." (râde) Aşadar, răspunsul e da. Mai cu seamă că, discutând cu ei, mi-am dat seama că-mi lipseşte scrisul, starea aceea bună pe care mi-a dat-o me­reu, încă dinainte să ajung la romanul ăsta. Din­colo de efectul lui terapeutic, scrisul e o mare bucu­­rie pentru mine şi e ceva care simt că m-a îmbogăţit interior. Sincer, prefer să scriu decât să fac orice afacere, indiferent cât de lucrativă ar fi ea.Afacerile, până la urmă, implică o formă de rutină, pe când scrisul îţi aduce mereu ceva nou, ceva interesant, ceva incitant.

- Ai deja un subiect în minte? Sper, pentru binele tău, să nu fie vorba tot despre un eşec în dra­goste.

- Îţi mulţumesc! (Râde) Da, am deja un su­biect în minte şi, într-adevăr, nu e tot o poveste de amor ratată. E cu totul altceva, dar sigur nu e o fic­ţiune totală. E ceva care, măcar parţial, vine tot din mine, din experienţele mele, nu va fi o carte com­plet inventată.