Povestea unei trădări - MICHEL STANOVICI: "Cu toată suferința trăită, nu mi-am pierdut încrederea în femei"

Michel Stanovici s-a născut în Fran­ța, dintr-un un tată român și o ma­mă englezoaică.

Când era foarte mic, tatăl lui reușește să-și "cumpere" mama de la autoritățile comuniste, astfel că ea ajunge în Franța, unde se ocupă de creșterea nepotului Michel, căruia îi vorbește în limba română și îi spune și povești despre țara din care provine, pe jumătate. În copilărie, Michel are parte și de câteva vacanțe petrecute în România, care îi spo­resc interesul și dra­gos­tea pentru acest pă­mânt. De­venit tânăr adult, stu­diază dreptul imo­biliar și începe să-și practice pro­fesia în Franța. Ulterior, la puțină vreme după de­cembrie 1989, vine să des­copere România eliberată, aflând aici și oportunități de afa­ceri. Petrece din ce în ce mai mult timp în Bucu­rești, pentru ca azi să con­sidere că "acasă" în­seam­nă pentru el trei locuri: ca­pitala Ro­mâ­niei, Parisul și insula spaniolă Mallorca. În viața personală, cunoaș­te la un moment dat o da­neză, îm­preună cu care are doi copii - o fată de 15 ani și un băiat de 7 ani -, fără ca legătura lor să fie vreo­dată oficia­lizată printr-o căsătorie. Du­pă mai mulți ani petre­cuți îm­preună, cei doi se despart, dar Michel rămâne activ în rolul de tată. Vre­mea trece și bărbatul care nu credea în perfecțiune întâlnește o franțuzoaică rafinată, de profesie psiholog, care i se pare că e femeia perfectă pentru el. Îmbătat de acest miraj, se lansează într-o relație pa­sio­nală, care, din păcate, se sfârșește prost: fran­țuzoaica era, în realitate, o cu totul altă per­soană decât crezuse Michel. După doi ani tu­multuoși, cuplul se desparte, dar traumele emo­ționale și psiho­logice ale bărbatului înșelat în așteptări apasă greu. Soluția? Romanul "Trei cuvinte, cinci minciuni", proaspăt apărut la editura Curtea Veche Publishing, în care Michel își povestește iubirea atipică și, pe de altă parte, felul în care scrisul i-a alun­gat demonii.

Eliberare prin scris

- O poveste de iubire eșuată, trans­formată în literatură, nu reprezintă, nea­părat, o premieră. Totuși, în literatura de azi, exem­plele de cărți în care autorul, băr­bat, să-și măr­tu­risească experiențele amare, sunt rare. Băr­baților li se pare că nu li se potrivesc je­la­niile publice, că sunt penibili în rol de sus­pi­nători. Car­tea ta "Trei cuvinte, cinci min­ciuni" e o do­vadă de curaj?

- Eu am descoperit savoarea scrisului de multă vreme și, în timp, am mai scris una-alta, dar numai așa, pentru mine. Ceea ce e important e că eram deja familiarizat cu intimitatea scri­sului și cu valoarea lui pentru sufletul omului. Apoi am trăit po­vestea asta de iubire, iar du­pă ce ea s-a încheiat, am simțit o nevoie acută de a mă curăța interior, iar for­mula de epurare, cea mai la îndemână mie, a fost scrisul. Gândește-te că varianta ini­țială a romanului am așter­nut-o pe hârtie în doar două luni de zile! Când m-am pus pe scris, nu m-am mai oprit. (râde) Tot tumultul inte­rior s-a revărsat prin vârful me­ta­foric al pixului. Bi­ne, eu nu mă gân­deam că scriam un roman, ci, pur și simplu, scriam, îmi eliberam su­fle­tul. Au existat însă mai mul­te persoane din preaj­ma mea, care, citindu-mi rân­durile, mi-au spus că le-au găsit foarte interesante din punct de vedere psi­hologic, că per­so­najul Anaïs îi in­tri­ga prin para­doxurile lui și că întreaga desfă­șurare a acțiunii era captivantă. Oamenii aceștia au fost cei care au venit cu ideea transformării tex­­tului într-o carte. Și, pentru că în prezent stau foarte mult aici, în România, cea mai firească mi s-a părut abor­darea unei edituri din Bucu­rești. Cei de la Curtea Veche s-au arătat foarte interesați de ma­terialul meu și așa a apărut ro­ma­nul "Trei cu­vinte, cinci minciuni". Așadar, nu pot să pretind că el re­prezintă o dovadă de cu­raj din partea mea, ci doar o dovadă de ones­titate.

- Sincer, cât de onestă e povestea din ro­manul tău?

- Ce am scris în roman este aproape 100% adevărat. N-am făcut decât să schimb numele persoanelor implicate. Ba, tot în spiritul ones­ti­tă­ții, înainte să predau cartea către editură, i-am trimis manuscrisul și lui Anaïs (îi păstrez nu­mele din roman) și i-am spus că dacă e ceva în neregulă, ceva care o deranjează, să-mi comu­nice. Nu mi-a răspuns nimic și-atunci am consi­derat, conform proverbului: "Qui ne répond consent"(Cine nu răspunde, acceptă).

"Nu a fost, cu adevărat, un eșec"

- Nu ți-a fost teamă de o receptare greșită a mesajului cărții? De acuzația de așa-zis papă-lapte, de om slab?

- Subiectul în sine a fost serios și nu am vrut să mă îndepărtez de la realitate. Acum, sigur, realitatea are întotdeauna și episoade ironice sau chiar pline de umor, deci astfel de pasaje există și în carte, dar, repet, subiectul era serios - o viață dublă, apa­ren­țe înșelătoare, para­do­xuri exis­tențiale etc. - și ar fi fost ca o tră­dare să-l scriu altfel decât a fost. În ceea ce privește po­tențiala percepție greșită a cititorilor... nu m-am gândit deloc la po­si­bilitatea asta. Sincer! Azi sunt foarte fericit, consider că sunt un om foarte norocos și pri­vilegiat de soartă, dar viața e alcătuită din succese și din eșecuri, din su­ișuri și cobo­râ­șuri. Și nici măcar po­vestea pe care o re­latez în carte nu o con­­sider ca repre­zen­tând, cu-adevărat, un eșec. Privind retro­spec­tiv, am trăit doi ani aproape nemai­pomeniți, care s-au ter­minat prost, într-o nebunie totală. (râde) În plus, s-o luăm și altfel: dacă nu trăiam po­ves­tea asta, n-aș fi scris cartea. Iar acum sunt foarte bucuros că am scris-o, fiindcă primesc niște reacții extraordinare de la cititori, începând cu adolescenți și terminând cu doamne venera­bile, una dintre ele chiar trecută prin iadul holo­caustului. Or, când un om cu o astfel de ex­pe­riență de viață îți spune că a fost mișcat de ceea ce ai scris și de felul în care ai scris, e imposibil să nu te bucuri. Deci mă con­si­der un câștigător, nicidecum un bărbat slab. Poate unii vor spune c-am fost un tâmpit, dar - Bon! - așa s-au în­tâmplat lucrurile, iar eu nu cred că, trăgând linie, sunt un perdant.

"Iubirea poate fi învățată la orice vârstă"

- În fond, care e mesajul cărții tale?

- E o mărturie pe care am simțit nevoia s-o fac publică, gândindu-mă că poate îi va ajuta, într-o anume măsură, și pe alți oameni, care trec sau vor trece prin situații similare. Am vrut să le transmit că viața e plină de paradoxuri și că inclusiv acelea care ne fac să suferim trebuie luate ca lecții, pentru că la orice vârstă poți să mai înveți ceva. Inclusiv iubirea poate să ți se dez­văluie în forme în a căror existență nu cre­deai sau pe care nici nu le-ai fi bănuit.

- Revin la o idee pe care ai atins-o mai de­vreme: aceea că romanul a reprezentat și o formă de terapie, de exorcizare a demonilor...

- Exact! Pentru mine a fost o terapie ne­maipomenită! Nu știu dacă ea e aplicabilă în ca­zul tuturor, dar, pentru mine, a fost nemai­po­menită. A funcționat în proporție de 100%. Acum sunt foarte bine, sunt foarte fericit. În cele două luni în care am scris pe nerăsuflate, zi după zi mă simțeam din ce în ce mai eliberat, mai ușor lăuntric. Până când, la final, mi-am dat seama că scăpasem de tot balastul, de întreaga povară și că eram gata pentru ascensiunea către noul vârf pozitiv din viața mea.

- Crezi că dacă povestea asta ai fi trăit-o când erai mai tânăr, ai fi privit-o, ai fi înțeles-o altfel?

- Probabil, pentru că noi, oamenii, ne schim­băm permanent, nu doar la exterior, dar și la interior. Niciodată nu mai suntem la fel ca ieri. Eu n-am prea suferit, de-a lungul vieții adulte, din cauza femeilor. Nici ele nu m-au rănit pe mine, nici eu nu le-am rănit pe ele. Apoi, în de­curs de cinci ani, am trecut prin două despărțiri care m-au atins profund: prima, de mama co­piilor mei, și a doua, de Anaïs. Or, în cazul lui Anaïs a fost și mai dur, pentru că fusesem sigur că ea era "la bonne", femeia perfectă pentru mine, cea alături de care aveam să îmbătrânesc. E posibil, așadar, ca, mai tânăr fiind și fără să fi trecut prin ex­pe­riența dureroasă a despărțirii de mama copiilor mei, povestea cu Anaïs s-o fi perceput altfel. În orice caz, povestea asta mi-a întărit opinia că fiecare persoană trebuie judecată în parte, nu trebuie să cădem în generalizări. Și că neapărat, până la proba contrarie, trebuie să avem încre­dere în oameni.

- Totuși, după povestea asta, nu ești mai temător în ideea de a te angaja într-o relație cu o altă femeie? De obicei, așa se întâmplă: eșecu­rile sentimentale nasc temeri, ceea ce duce la izolare, pe principiul că, fiind singur, nu vei mai suferi.

- Eu niciodată n-am fost genul de bărbat care să se atașeze foarte ușor de o femeie. Atașamentul acela atât de rapid și de profund de Anaïs a fost ceva nou pentru mine. Ulterior mi-am dat seama că lucrurile îmi fuseseră prezentate într-o manieră me­nită tocmai să ducă la acest rezultat. Duplici­tatea, voită sau nu, a funcționat perfect: m-am prins în mreje cât ai clipi! Sigur că, după doi ani, am conștientizat că perfecțiunea lui Anaïs fusese falsă, iar asta evident că, la nivel psihologic, mă împinge la o anume prudență în raport cu alte po­tențiale partenere de viață. Cu toate astea, nu mi-am pierdut încrederea în femei și nici credința într-o relație profundă, serioasă, cu o femeie. Pe de altă parte, nici nu mă aflu în căutarea asiduă a unei noi relații. Asta nu reprezintă o prioritate pentru mine, pentru că viața frumoasă și bună a unui om nu trebuie să se bazeze exclusiv pe relația de cuplu. Consider că și azi am o viață frumoasă și bună pentru că - iată! - cartea mea e foarte bine receptată, pentru că am doi copii minunați, pentru că... Multe pot să fie bucuriile și împlinirile în viața unui om!

- Paranteză: deseori, când vorbim, spunem "o relație se­rioa­să" sau "o relație ade­vă­ra­tă". De fapt, ce înseamnă as­ta?

- Îmmm... Foarte greu de explicat, nu? (râde) Vezi, eu nu pot să pretind că Anaïs nu m-a iubit. Sunt convins că m-a iubit, doar că m-a iubit prost, în sensul că a pozat în cineva care nu era în realitate și în sensul că, după ce doi ani de zile mi-a repetat ob­se­siv că mă iu­bește atât de mult, în­cât nu poate să trăiască fără mine, brusc, cu­noscând un alt bărbat care a in­teresat-o, a sărit într-o altă barcă. Asta nu e iubire ade­vă­rată, e-un foc de paie nebunesc, e ceva ca un drog. Deci nici relație ade­vă­ra­tă, se­rioasă nu se poate spune c-a fost, fiindcă dintr-o ast­fel de relație nu te desprinzi așa, peste noapte. O poveste de dra­goste adevărată, o relație serioasă pre­supune asumare, responsabi­litate, onestitate și grijă față de celălalt. Din pă­cate, ati­tudinea lui Anaïs nu e singulară. Remarc din ce în ce mai des, la nivel de so­cie­tate, că oa­menii nu mai sunt atenți unii la al­ții, nu mai au grijă unii de alții, că mint cu le­jeritate... Or, atunci când pre­tinzi că iu­bești pe cineva, nu poți să-l minți cu non­șa­lanță, să-i dai lovitura de gra­ție și apoi să-l pă­răsești zâm­bind. Pentru mi­ne, sincer, ge­nul aces­ta de a­ti­tudine și de com­­portament sunt de neîn­țe­les. Pro­babil pentru că am fost cres­cut altfel, în spi­ritul mora­lită­ții...

"Libertatea a fost prost înțeleasă"

- De unde crezi că provine această lipsă de mo­ralitate?

- Din egoism, din ego­cen­trism, din superfi­cia­litate... Oa­menii spun lucruri, dar nu cred în ele, oamenii pretind că te iubesc, dar, de fapt, se iubesc pe ei înșiși în relațiile res­pec­tive, iubesc felul în care "dau" în ta­bloul relației...

- Și unde vezi tu rădă­ci­na egoismului și a superficia­li­tății? În mișcarea de eliberare ca­re a explodat după cel de-al Doi­lea Război Mon­dial?

- Exact! Înainte existau prea multe constrângeri, iar ul­terior, libertatea a fost prost înțeleasă, s-a ajuns să se creadă că putem să fa­cem orice, oricui. Inclusiv să-l ră­nim pe omul pe care pretin­dem că-l iubim.

- Apropo de diferențe: crezi că eșe­cul sen­timental e resimțit în mod diferit de femei și de băr­bați?

- Se spune, într-adevăr, că emoționalitatea bărbaților e diferită de aceea a femeilor. Plecând de la premisa asta, e posibil. Însă nu știu cu certi­tu­dine, nu sunt psiholog. Prefer să las specialiștii să se pronunțe.

- Suntem la finalul interviului, așa că te rog să-mi spui: intenționezi să recidivezi literar?

- E amuzant că mă întrebi asta, fiindcă exact ieri am vorbit cu cei de la "Curtea Veche", care mi-au spus: "E obligatoriu să mai scrii o carte." (râde) Așadar, răspunsul e da. Mai cu seamă că, discutând cu ei, mi-am dat seama că-mi lipsește scrisul, starea aceea bună pe care mi-a dat-o me­reu, încă dinainte să ajung la romanul ăsta. Din­colo de efectul lui terapeutic, scrisul e o mare bucu­­rie pentru mine și e ceva care simt că m-a îmbogățit interior. Sincer, prefer să scriu decât să fac orice afacere, indiferent cât de lucrativă ar fi ea. Afacerile, până la urmă, implică o formă de rutină, pe când scrisul îți aduce mereu ceva nou, ceva interesant, ceva incitant.

- Ai deja un subiect în minte? Sper, pentru binele tău, să nu fie vorba tot despre un eșec în dra­goste.

- Îți mulțumesc! (Râde) Da, am deja un su­biect în minte și, într-adevăr, nu e tot o poveste de amor ratată. E cu totul altceva, dar sigur nu e o fic­țiune totală. E ceva care, măcar parțial, vine tot din mine, din experiențele mele, nu va fi o carte com­plet inventată.