Apreciat de cititorii cu experienţa valorilor literare, detestat din invidie de unii colegi sau înjurat de anonimi (care nu i-au citit cărţile) pentru aptitudinile sale civice, Mircea Cărtărescu e cel mai cunoscut scriitor român în viaţă, nu doar aici, acasă, ci şi în lume, unde traducerile cărţilor sale se vând bine, au cronici elogioase şi cumulează premii importante. În cazul lui se poate vorbi în sens propriu de o operă şi nu o simplă bibliografie. Nici o istorie a literaturii române nu va putea ignora titlurile lui de vârf ("Levantul", "Nostalgia", trilogia "Orbitor", "Solenoid") şi nici volumele de poeme, povestiri, eseuri, publicistică. La 62 de ani, Mircea Cărtărescu e un om împlinit, pentru care vocaţia de a scrie (care e altceva decât grafomania) s-a transformat în operă nobelizabilă, dacă Nobelul pentru literatură nu şi-ar fi deviat scopul şi criteriile: "Un autor român nu poate spera la mai multă recunoaştere decât am primit eu. Cel puţin nu în condiţii normale şi oneste, numai prin scrisul său. Nu mai există decât o treaptă deasupra şi sunt conştient (nu resemnat, ci conştient) că n-am de ce să mă gândesc la ea".
Începând din adolescenţă, M.C. ţine permanent un jurnal, cu selecţii din care, din 2001, a publicat o dată la 7 ani câte un volum. Jurnalele sunt autocentrate până la a nu mai exista în paginile lor decât Mircea, cu amintirile fabulate, obsesiile, senzaţiile, lecturile, corpul şi chipul său (dacă un redactor bun i-ar fi sugerat să mai elimine din pasajele ce se repetă, cred că lectura ar fi avut de câştigat). Din materia aceasta au germinat romanele lui, iar uneori găsim şi pagini memorabile de literatură, ce amintesc de poetul inspirat. Altfel, acest egotism exacerbat, această nefericire reiterată de a nu fi tot timpul în centrul atenţiei cu dovezi publice de iubire şi admiraţie ar părea o formă de nevroză. E paradoxal cum personajul narcisist din jurnale are acelaşi nume cu publicistul altruist, care spune curajos şi fără menajamente ce crede despre situaţia politică, revoltat de ticăloşia şi prostia guvernanţilor. El ne exprimă astfel, cu autoritatea celebrităţii sale, pe o mare parte dintre noi, cei care vrem să rămânem în România dar nu-i mai suportăm pe cei ce o conduc după interesele lor murdare. Volumul din jurnal recent apărut cuprinde şi perioada în care M.C. a muncit la monumentalul "Solenoid", dar nu e "un laborator de creaţie", ci tot un autoportret în mozaic. Aflat la apogeul creaţiei după "Orbitor" şi "Solenoid" cu succesele lor internaţionale (contabilizate repetat) şi concretizate în lecturi publice, conferinţe, onoruri, prestigioase premii în mari oraşe europene şi peste Ocean, Cărtărescu e totuşi nefericit. Deprimat de ura, de insultele grobiene la adresa lui din spaţiul virtual, care-l fac uneori să-şi dorească emigrarea, de crize de inspiraţie ("adevărul e că nu ştiu să trăiesc când nu scriu"), de declinul fizic inevitabil care nu-i mai îmbracă perfect spiritul tânăr, se plânge mereu şi în acest volum. Deşi recunoaşte: "Nimeni nu are ce am eu, iar cei care s-au mirat întotdeauna de ce mă lamentez atât în jurnalul meu de vreme ce am o familie fără umbre, o reputaţie solidă de autor şi o viaţă îndestulată au pe jumătate dreptate". Jumătatea cealaltă e că, probabil, Cărtărescu are nevoie de suferinţă şi singurătate, ca şi de lecturi şi comparaţii cu scriitori geniali - acestea fiind catalizatoare pentru scrisul lui atât de original.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
