Poveştile Marii Uniri - Duminica neamului românesc

- Praporul Unirii, din Almaşul Mic -

Aflasem dintr-un ziar judeţean că într-o biserică din ţinutul montan al Geoa­giu­lui, în satul Almaşul de Munte, se află un steag tricolor care a fost purtat de un grup de săteni acum o sută de ani, la Marea Adunare de la Alba Iulia. Curioasă să-l văd şi să aflu ce mai ştiu oame­nii de azi despre ceea ce s-a înfăptuit, cu atâta entu­ziasm, la 1918, m-am hotă­rât să pornesc pe urmele lui. Speram ca istoria praporului tricolor din Almaşul de munte să trezească la viaţă amintiri şi mărturisiri legate de marea zi în care românilor li se îm­plinise un vis de veacuri. Mai ştia, oare, cineva cum a fost? Cum cobo­râseră ţăranii de pe toţi munţii şi toate dealurile, de pe Valea Geoa­giului, ca să pornească spre Alba Iulia? Cum a fost aduna­rea? Cum au primit oamenii anun­­ţul Unirii? Cum s-a petre­cut, în cele mai mici amănunte, acea duminică de decembrie care a rămas duminica neamului ro­mânesc?

"Ţâitorul de minte"

Primul drum îl fac la bise­rică, unde îmi deschide calea şi uşa de lemn Aurica Roszus, care are în grijă cheia uriaşă de fier, cu o lucrătură care astăzi nu mai exis­tă. Are peste trei sute de ani, de un leat cu biserica. Aşezată în umbra unei păduri, între crucile vechi şi noi ale cimitirului, turla de lemn se profilează pe horbotele albe ale cireşilor pădureţi. Întreb nerăb­dătoare despre steagul unirii, şi femeia mă duce la el. Este un prapor bisericesc tricolor, aşezat lângă ceilalţi prapori ai bisericii, purtaţi în procesiuni. Ţesut din mătase, înconjurat de o ghirlandă de aur, cu ciucuri de gală în partea de jos, mai are ceva din strălucirea de altădată, din speranţa oamenilor că dorin­ţele lor, purtate spre Alba Iulia cu un steag de sor­gin­te bisericească, aflat sub puterea lui Dumnezeu, se vor împlini.
Aurica Roszus îmi spune că a auzit despre Unirea cea Mare de la bu­nicul ei, care a fost la Alba Iulia.
"Bunicul meu a fost unul dintre «ţâitorii de minte» din Al­maş. N-aveau oamenii pe vre­muri atâta ştiinţă de carte şi îl alegeau pe cel mai înzestrat din­tre ei, pe cel mai isteţ, mai deş­tept, ca să ţină minte întâmplările importante din sat, în­ţelegerile dintre oameni, evenimen­tele mai deosebite. Cel mai bătrân şi mai înţelept din sat ţinea minte pen­tru toţi, înregis­tra în gând întâm­plări, fapte şi vorbe, era adi­că un fel de «istorie vie, umblătoare» a lo­cu­lui. Bunicul a fost un om tare sfătos şi înţe­lept. S-a născut în 1892, îl chema Mihai şi se trăgea dintr-o veche familie, numită Moş. În «Buletinul familiei Moş», eliberat de primărie pe anul 1929-1930, el este trecut ca veteran de război, pentru că a fost în primul război şi s-a întors de acolo rănit la un picior. Ne povestea şi întâmplările lui din al doilea război mondial, cum l-au salvat nişte femei din Moldova, care l-au ascuns ca să nu-l ia ruşii, cum a ajuns apoi, dus de nemţi, la un spital din Viena şi cum s-a întors până la urmă acasă. Când a venit de pe front, a cunoscut-o pe bunica Rusalina. Fratele bunicii, cu care era coleg de grupă militară, l-a rugat să treacă pe la el pe-acasă şi să-i vadă fa­mi­lia. Aşa s-au cunoscut şi apoi s-au căsătorit."
O-ntreb pe Lelea Aurica, cum arăta "ţâitorul de minte" al satului?
"Era un om mic de statură şi mă purta cu el peste tot şi-mi spunea tot felul de poveşti. Nu-i stătea gura de­loc, povestea tot timpul, ori citea cu glas tare în «Foaia agrară» la care era abonat. Ţin minte că-mi arăta şi mie una, alta, în ziarul acela cu foi mari, mari, pe care l-a adunat în colecţie, număr de nu­măr. Bunicul a fost isteţ de copil, şi de aceea l-a dat ma­ma lui la şcoală la Zlatna. A făcut şcoala în lim­ba ma­ghia­ră, cum era pe-atunci, apoi, după clasa a şasea, i-a spus mamă-sa: «Nu te mai pot lăsa să fii domn! Trebă să meri la oi!». L-a luat de la şcoală, dar mai târziu, ca soldat, el a făcut o şcoală de gradaţi în Ungaria. Ştia maghiara, germa­na, scria şi citea lite­rele chirilice, dar şi pe cele latineşti. Cât ţi­nea iarna, se strân­geau la noi acasă săte­nii ca să-l asculte. Po­vestea şi cânta cântece tare vechi, pe care nici nu le-am mai auzit după ce a murit el, în 1964. Iernile, când se făceau clăci la desfăcat porumbul, era plină şura de oa­meni veniţi mai mult să-l asculte, nu nea­părat să muncească. El citea mult, avea o lupă cu care se ajuta în ultimii ani. Se ducea cu vacile pe dea­luri şi citea toată ziua. Era ca un învăţător pentru ceilalţi din sat, toţi îl ascultau".
- V-a povestit cum a fost la Alba Iulia, la Adu­narea Unirii?
"O, Doamne, îi plăcea mult să-l întreb despre ziua aceea de iarnă. Zicea: «Pă cal călare m-am dus, nu mă puteam duce nici până la Zlatna, cu piciorul meu beteag, cu schije din război. Era duminică, şi-am călărit prin nămeţi de dimineaţă, pe întuneric, până să răsară soarele». Gândiţi-vă că n-a fost uşor pentru almăşeni să meargă până la Alba Iulia, în plină iarnă, dar eu cred că gândul Unirii cu fraţii de dincolo de munţi i-a îmbărbătat şi le-a făcut călcă­tura mai hotărâtă, prin omătul îngheţat. Erau toţi tare bucuroşi, mi-a povestit bunicul. Tare, tare feri­ciţi. Fiind călare, poate că el a purtat mai mult decât alţii praporele tricolor, steagul cusut special pentru acest drum. S-a întors de acolo cu o julitură la nas. În mulţime, s-au aruncat pâini pentru participanţi şi o pâine l-a lovit, bineînţeles, din greşeală. Cam atâta mai ţinea el minte şi-mi tot povestea despre ziua aceea".

"Hotărârea noastră"

Am în faţă actul semnat de o sută cincizeci şi patru de almăşeni, acum un veac. Sunt cei care au do­rit şi au susţinut alipirea la celelal­te provincii româneşti. Poate că nu toţi dintre semnatari au ajuns la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, dar, cu siguranţă, hotărârea pe care şi-au pus numele trans­mite până astăzi determinarea şi bucu­ria cu care au sprijinit înfăptuirea Unirii:
"Obştea poporului român din co­mu­na Almaşul Mic cu filia Bu­neşti, din îndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vre-o parte, dă la iveală dorinţa fier­binte ce însufleţeşte inima fiecărui român şi declară că voinţa sa ne­strămutată este: Voim să fim ală­tu­raţi, împreună cu teritoriile româneşti din Ardeal, Bănat, Ungaria şi Mara­murăş, la Regatul Româ­niei, sub stă­pânirea Maiestăţii Sale, Regelui Ferdi­nand I.
În această hotărâre a noastră aş­ternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de faţă, şi tot ce va înălţa pururea pe fiii şi ne­poţii noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu! Almaşul Mic, la 16/29 Noembrie 1918".
Din păcate, astăzi, în sat, nu mai sunt decât vreo cincizeci, şaizeci de oameni, cu totul, şi doar câţiva mai bătrâni care ar fi putut asculta amintirile părinţilor sau bunicilor lor. Călăuza mea, Aurica Roszus, nepoata "Ţâitoru­lui de minte" care a ajuns călare la Adunarea Unirii, în­cuie biserica şi pornim pe cără­rile satului, să-i căutăm pe cei care ar mai putea avea amintiri despre Unire.

"Io mă scol când să gată somnul"

"Aţi venit să vedeţi steagu şi bi­serica, nu?", mă întreabă direct un bărbat, care s-a apropiat când am ieşit din curtea bisericii. Îl cheamă Nicolae Bunea şi este fiul crâsni­cului Petru, este, aşadar "om de-al bisericii", şi chiar dacă mulţi ani a fost plecat, pentru că a lucrat pe la Mintia, e mândru să-mi po­ves­tească despre biserică. "Să ştiţi că biserica noas­tră veche a fost mutată, adusă aici dintr-un loc care se cheamă Podei. Era la început pe-un deal, şi poate că le era greu oamenilor să tot urce până acolo sau, cine ştie ce alt motiv o fi avut. Se vede că e refăcută, după cum au fost reînchegate grinzile, în coadă de rându­nică sau fluture, cum se spune. Şi în turlă se mai vede că nu toate lemnele dau, se potrivesc, ca la în­ceput, când a fost ea nouă. Despre steag, despre praporul tricolor, nu ştiu ce să vă spun. Noi aşa l-am prins, aşa ştim că a fost la Unire, dar poate că mai multe ştie tata, care a împlinit nouăzeci şi unu de ani. Nu ştiu însă dacă vi-ţi putea înţălege prea bine cu el. Cam uită şi nu-şi mai aduce aminte, dar hai­deţi să-l vedem, poate-l prindem în toanele bune".
Drumul până la casa lui moş Petru e mărginit de pomi înfloriţi. Miroase a pământ proaspăt arat şi a ierburi crude, încolţite. Până să ajungem, Nicolae Bunea îmi spune despre tatăl lui că a fost în tinereţe un om tare muncitor şi calculat la vorbă, că oamenii l-au ales crâsnic la biserică pentru că a fost un cre­dincios vrednic. Îmi mai spune că dacă vremurile ar fi normale şi s-ar mai respecta obiceiurile, tatăl lui, care este acum cel mai în vârstă bărbat din sat, ar trebui să fie "Ţâitorul de minte", adică acela care ştie cel mai bine să vorbească despre comunitate şi despre ceea ce s-a întâmplat în aceste locuri. Numai că, din păcate, poate din cauza anilor, poate şi din alte motive, amintirile lui moş Petru se amestecă acum într-o poveste fără început şi sfârşit. "De-abia se mai poartă", îmi spune băiatul lui cu o urmă de tristeţe în glas. "Dacă se pune jos, nu se mai poate ridica singur. Umblă cu două beţe. Altfel, e mândru încă şi nu se lasă ajutat, doar că ar trebui să-i vopsesc pan­talonii pe partea din faţă, să-i pun un semn, ceva, ca să ştie cum să-i ia, că-i îm­bracă tot invers, ca pruncii".
Pe dealuri, primăvara s-a înstăpânit de­plin. Păsările zboară înnebunite de bucurie, iar în curtea lui Moş Petru, florile de pri­mă­vară se întrec care mai de care să se înalţe în lumina caldă a amiezii. Bătrânul vine greu în întâmpinarea noastră, se aşea­ză ajutat pe un scaun din faţa bucătăriei de vară, la soare, şi după o vreme de tăcere, în care şi-a tras sufletul, vorbele lui lasă între noi o melan­colie resemnată. "Nu-s mai de treabă, pi­cioa­rele mă dor rău. Po­veşti de demult? Ce poveşti? Ce steag? Ce unire? Nu mai îmi arde mie acuma de poveşti. Nu mai ţâu minte nimica, nimica, s-a şters tot. Io mă pui la soare, că mi-i tot frig. De unde sunteţi? Îi departe până acolo? Sunt cireşe pe la voi?".
"Vedeţi ce e omu?", exclamă întris­tat Nicolae Bunea, când mă îndrept spre poar­tă. "Bunicul meu, Amos Toderici, a mu­rit la 97 de ani şi a avut mintea brici până în ultima clipă, nu ca tata, care e mai tânăr ca el, dar nu te poţi baza pe ce spune. E drept însă că bunicul niciodată nu s-a sculat «după ceas», adică n-a avut serviciu la stat. A lucrat toată viaţa pământul şi s-a trezit odată cu răsăritul soarelui. «Io mă scol când să gată somnul», zicea el şi som­nul lui se găta înainte de a se face ziuă. «Scu­latul după ceas e cel mai mare duş­man al omului», mai zicea".
După ce-am plecat din Almăşel, cum îi mai zic satului localnicii, am citit cu atenţie lista cu cei 154 de semnatari ai "Hotărârii noastre". La numărul 46, am descoperit sem­nătura lui Todericiu Amos, buni­cul lui Nicolae Bunea. Ce păcat că atunci când l-a avut aproape nu l-a întrebat mai multe despre în­tâm­plările mari ale istoriei, la care a fost martor, mai ales că, aşa cum mi-a mărturisit, a avut mintea clară până s-a stins!

"Fericire? Cum îi aia?"

N-am avut noroc cu "Ţâitorul de minte", cine să mai ştie ce s-a întâmplat acum o sută de ani, într-o zi de decembrie? Dar nu renunţ la "cercetarea" mea, cu siguranţă că poveşti mai există. Aşa că atunci când am văzut aşezată pe banca de la poartă o bă­trâ­nă, m-am dus la ea. Mare bucurie i-am făcut mătuşii Maria Muştiu! Are nouăzeci de ani, i-a mu­rit băiatul, trăieşte singură, singură, şi nu se satură de primăvară. Are "apă la picioare", merge greu, spri­jinită în botă, e "mai molcuţă" ca altă­dată, şi de aceea, când nu poate lucra în grădină, se uită la pădure, "cum îşi schimbă culoarea în fiecare zi", ori se întoarce către biserica aflată la doi paşi, care parcă "înfloreşte" când cade lumina asfinţitului pe acoperişul ei vechi. De-acolo, de unde şade, poate să vadă cimitirul, crucea eroilor, şi în faţa bisericii, "scaunul de judecată", unde, pe vremuri, când satul era mare, cu mulţi oameni, se aşezau bătrânii să-i judece pe cei ce greşeau, dar şi să pună la cale cele ce trebuiau pentru sat.
Nu ştie mătuşa Maria să-mi spună despre stea­gul unirii. Ea aşa l-a găsit în biserică atunci când a venit în sat, măritată "de-al doilea", după ce primul bărbat i-a murit. Poate bărbatul ei, care era mai mare decât ea cu vreo zece ani, să fi ştiut de la părin­ţii lui ceva. Numai că se odihneşte în cimitirul de lângă biserică, de mulţi ani. Dar dacă vreau, şi eu vreau, îmi poate arăta mătuşa straturile ei, cu "cea­pă, patrânjei, usturoi, zeler (ţelină) şi tăt ce tre­be la o casă". Ori poate să-mi spună, şi eu sigur vreau să ascult, de ce a pus coteţul găinilor pe cuş­ca câine­lui. Pentru că "hulpea şi dihorul, care-i ca on mâţ mai lung" i-au omorât trei găini şi "or tilăvit două, care nu-s mai de treabă, nu-s bune de atunci". Griji şi îngrijorări ale unei femei singure, la nouă­zeci de ani. Nu pot decât să mă mir şi să mă minu­nez de straturile drepte, aliniate "la marea ştiinţă", să-i laud vrednicia, şi să mă bucur când văd că-i plac vorbele mele de laudă şi, oarecum ruşinată, îmi spune of­tând că nu mai lucrează ca altădată, ci "numai câte o jumătate de strat pe zî" şi după aceea trebuie să stea "în pat, altă zî, la hodină". "Sunteţi fericită?", o mai întreb pe mătuşa Maria, şi ea, cum­va ruşinată şi oarecum nedumerită, îmi răspunde "Cum îi aia?"

Doar o copie

Recapitulez ce am aflat până acum. Traista e cam goală. Bătrânii cu care am stat de vorbă nu m-au putut ajuta prea mult. Vreau să ştiu, totuşi, ce este cu steagul acesta, cu praporul tricolor ţinut la mare cinste în biserica satului. Are dungile tricolore orizontale, exact ca steagurile surprinse în cele cinci fotografii ale lui Samoilă Mârza, fotograful Unirii. Este înconjurat de o cunună de spice aurii, şi-o întreb pe Aurica Roszus ce este cu acea cunună. Îmi spune că a fost pusă la o sărbătoare a câmpului, la seceriş, când din primul grâu se face fie o cunună, fie o cruce din spice, care se duc în dar la biserică, alături de prescuri făcute din prima făină din an. "Şi de ce-au legat-o de acel prapore?". În semn de mare cinstire? Nu-mi răspunde, nu ştie, dar cu ochii pe grâu, îmi vine în minte gândul cel bun s-o caut şi pe femeia care, pe vremuri, atunci când satul era plin de oameni, făcea prescurile. Mă gândesc că, fiind apropiată de biserică, poate ştie mai multe. Şi gândul a fost cu adevărat bun, pentru că nana Victoriţa Şerban, care a trecut de opt­zeci şi cinci de ani, mi-a lămurit, până la urmă, povestea praporului tricolor.
Dar ca să ajungem la povestea care mă interesa, a trebuit mai întâi să ascult cum a făcut ea, ani de zile, prescuri, la sărbă­tori, fiecare "din câte şepte boţurele de aluat, pe fiecare pusă stema pristolnicului" şi cum "se umblă prin cruci", de Paşti, cu cozonac şi ouă roşii, date de pomană pen­tru morţi.
"Da, a fost un steag de la Unire, aici, la biserică", îmi răspunde Victoriţa Şer­ban. "Ăla a fost la Alba Iulia, cu oamenii din sat. Steagul acela era mai mic decât cel de astăzi şi avea culorile tare şterse, de-abia se mai cunoşteau. Părintele de acum cincizeci de ani, poate şi mai bine, Ioachim Danciu, şi cu doamna lui preo­teasă, m-au chemat pe mine, pentru că am fost şi croitoreasă, şi i-am ajutat de-am făcut steagul ăsta nou, mai mare un pic, dar tot aşa, cu ciucuri, cum era celălalt. Am ajutat-o pe doamna preoteasă Dorica să-l coasă, eu am făcut ciucurii aceia de pe margine. Steagul mic nu ştiu ce s-a făcut cu el, o fi rămas în biserică. Poate e ascuns printre ceilalţi prapori".

În loc de final

Nu am găsit praporul cel mic care a fost dus călare la Alba Iulia, în ziua de 1 De­cembrie 1918. L-am întrebat despre el şi pe preotul de azi al parohiei, părintele Zeno Grecu. A fost numit doar de doi ani să ţină slujbe şi în Almaşul Mic de Munte, parohia principală fiind în altă parte. Nu ştie despre praporul tricolor de la Unire, el l-a prins doar pe cel care e astăzi în bise­rică. Biserica e pe lista monumentelor ocro­tite. Îmi arată o fotografie în care se vede piciorul mesei din altar, făcut dintr-o stelă fune­rară cu inscripţii latine, ceea ce demonstrează încă o dată vechimea ei.
Părintele îmi mai spune că a primit invitaţie să meargă, cu o delegaţie de săteni, la sărbătorirea cen­tenarului de anul acesta, la Alba Iulia. "Cine să mear­gă? Almaşul mic e un sat de bătrâni, care de-abia vin până la biserică. Cine să mai ducă azi steagul, praporul Unirii? Credeţi că vom mai avea noi loc, eu şi câţiva bătrâni, de autorităţi şi oficiali? Acum o sută de ani Unirea a fost întruparea unui vis pe care năzuiau să-l trăiască oamenii de pretutindeni, din cele mai îndepărtate cătune, pierdute prin munţi şi văi. Astăzi, e nevoie mai întâi de o altă unire, în­tru împlinirea şi în folosul binelui comun, pentru că dezbinarea, invidia, egoismul îi despart pe soră de frate, pe prunci de părinţi. Cine să mai ducă azi steagul almăşenilor la Alba?".