Părintele CELESTIN FLORESCU - Schitul Bazna (jud. Sibiu): "Dacă-l ai pe Dumnezeu, reuşeşti orice!"

- În staţiunea Bazna din judeţul Sibiu, s-a construit în anul 1939 o casă de odihnă şi tratament pentru slujitorii şi angajaţii bisericii. "Căminul preoţilor" a funcţionat până în anul 1990, iar din 1996, casa a fost transformată în schit de maici. În anul 2010, au început lucrările de construcţie a bisericii, sfinţită cinci ani mai târziu, în ziua hramului "Naşterea Maicii Domnului". Duhovnic al locului este părintele Celestin, călugărit de la 14 ani -

Primele raze ale dimineţii îmbrăţişează bise­rica. Cu tot cu curtea înconjurătoare, pare rodul unui capriciu de om avut, ce-şi va fi permis să-şi înalţe, în curtea casei, un lăcaş sfânt. Stă în rând cu casele din sat, ultimele de pe străduţa ce duce spre staţiunea de odinioară, Bazna, din judeţul Sibiu, renumită pentru sarea sa miraculoasă. Uşa de lemn masiv a bisericii e des­chisă, semn că se poate intra. Păşesc încet, să nu tulbur slujba de dimi­nea­ţă. Înăun­tru, o maică înaltă şi subţire citeşte, uşor cântat, din cărţile cele sfinte. În lumina ce trece jucăuş prin feres­tre, sfinţii stau răbdători şi o ascul­tă. Mă opresc lângă uşă şi-ncep să-i privesc, pe rând, într-un fel de salut nerostit, ca pe nişte cunoştinţe vechi. "Gol am fost şi M-aţi îmbră­cat...", îmi vine brusc în minte, atât sunt de elegante culorile picturii mu­rale, atât de inspirat alăturate unele lângă altele. O haină de lu­mină şi sfin­ţenie. "La început a fost Cuvân­tul...", citeşte măicuţa şi, ca să nu uit cumva de ce mă aflu aici, exact atunci, pe uşa bisericii intră părintele Celestin Florescu. Ne-am dat întâlnire pentru un interviu. Aproape nu mai e loc de între­bările mele în povestea ce curge sin­gură. Povestea "înălţării" unui adolescent în rang de slujitor al lui Dumnezeu.

Cruda cale a călugăriei

- Sunt bucureştean şi am crescut în biserică, la propriu, pentru că bunicul meu a fost preot timp de 65 de ani. A murit la 97 de ani, dar de pensionat, se pensionase abia pe la 80 şi ceva de ani. Când am terminat clasa a VIII-a, abia se deschiseseră semina­riile monahale de la mânăstirile Căldăruşani, Cer­nica şi Pasărea. Era nevoie de o cultură a călugă­rilor, trebuia schimbată mentalitatea, iar Patriarhul Teoctist a vrut să le înfiinţeze pentru cei care intrau în mânăstire şi vroiau să rămână. Şi foarte bine a făcut.

- Nu aţi luat această decizie la o vârstă extrem de crudă? Aveaţi doar 14 ani.

- Ba da, a fost foarte crudă, dar a fost exclusiv decizia mea. Nu o discutasem cu ai mei, nici măcar cu bunicul, a fost o decizie de moment, fără să-mi dau prea bine seama ce urmează. Cunoşteam nişte preoţi care mi-au explicat, mi-au dat nişte sfaturi foarte bune, ce să fac, ce să nu fac, le ştiu şi azi şi-mi sunt de folos, căci m-au pregătit oarecum pentru mânăstire. Am ales Mânăstirea Căldăruşani. În anul II, am vrut să mă transfer la Bucureşti. Bu­nicul fusese coleg de facultate cu Patriarhul Teoctist şi s-a dus să-l roage să mă ajute. Dar Patriarhul a zis că e bine să rămân la Căldăruşani. Şi chiar s-a făcut şcoală acolo! În cinci ani de seminar, m-am format; trăiam aproape ca şi călugării, adolescenţi fiind, dar n-au rezistat cu toţii: am intrat 40 şi am ră­mas 17. Nu era pentru ori­cine. L-am avut diriginte pe părintele Damaschin Şte­fan. A fost puţin mai aspru, dar ne-a prins bine tuturor, el m-a educat ca preot. A­tunci, Mânăstirea Căl­­dăru­şani era o mâ­năstire grea, aşa cum este şi acum. Pe lângă învăţătură, lucram la porumb, la grădină, la lemne, ori­unde era nevoie. Am ştiut şi să învăţăm, şi să muncim, şi să ne distrăm. Am avut profesori care ne-au lăsat ceva în suflet, iar faptul că am stat împreună ne-a făcut să fim o familie. Am văzut partea bună a lucrurilor şi cred că asta e bine în viaţă. Venit într-o vizită, Patriarhul Teoctist ne-a spus: "Nu uitaţi de carte, dar nici de sapă, căci voi veţi deveni preo­ţii de mâine, stareţii de mâi­ne, şi trebuie să ştiţi din toate". De atunci, întot­dea­una m-am rapor­tat la ceea ce am făcut în semi­nar. Se vede o diferenţă certă între preoţii care vin din semi­nar şi cei care vin direct din fa­cultate, care sar nişte etape.

La Sâmbăta, alături de părintele Teofil

- Şcoala de la Căldăruşani v-a îndemnat către că­lugărie?

- A fost greu la început, am vrut să rămân diacon mai mult timp. Dar la Techirghiol, unde mergeam în concedii cu părinţii mei, Părintele Arsenie Pa­pacioc m-a întrebat ce gân­duri am. Mi-a spus că am două variante: una pe re­pede înainte şi una cu răb­dare. Am ales-o pe pri­ma. Astfel, m-am călugărit destul de repede. La în­ceput, am încercat la o mâ­năstire din Teleorman. Era o mânăstire începătoare, or, un călugăr, dacă vrea să se formeze, nu are cum s-o facă într-o mâ­năs­tire începătoare. Aveam un ucenic care mergea de câţiva ani la Sâmbăta şi mi-a zis să merg cu el. M-am dus cu el, în pelerinaj, am stat câteva zile şi mi-a plăcut. Era sfârşitul lunii iulie, 2007. În 31 iu­lie, a murit Patriarhul Teoctist şi am venit la Bu­cu­reşti, la înmormân­tare. La întoarcere, am vorbit cu părin­tele stareţ de la Sâmbăta şi mi-a spus că, dacă pot şi dacă cred de cu­viinţă, să vin, să stau o perioadă, să văd dacă mă acomodez. Am rămas opt ani ju­mătate.

- L-aţi prins la Sâmbăta pe pă­rintele cel orb, Teofil?

- Da, şi părintele Teofil Părăian a fost foarte bun cu mine. Rânduiala era ca, o dată pe săptămână, vinerea, după Sf. Liturghie, cei din obşte să mergem la spo­vedit. Era postul Crăciunului. Pă­rintele Teofil ştia de mine, auzise că-s acolo. Cum am intrat, m-a şi dat afară, a cam strigat la mine. Am plecat nedu­merit. La fel s-a-ntâmplat şi a doua oară, şi a treia oară, şi a patra oară. Apoi, când m-am dus din nou, m-a luat în braţe şi mi-a zis: "Bine ai venit!". Am luat încer­carea ca de la Dum­nezeu! După câteva luni, l-am condus din chi­lie până la bise­rică. Atunci l-am întrebat ce se în­tâm­plase de mă dăduse afară. Mi-a zis că a vrut să vadă dacă sunt hotărât cu adevărat să rămân la Sâmbăta, dacă sunt sau nu dispus să trec peste o încercare. "Dar văd că ai fost stăruitor", a zis. Asta a fost piatra mea de încercare, dacă îţi doreşti cu adevărat ceva, treci peste orice încercare.

- Cum aţi ajuns de la Sâmbăta la Schitul Bazna?

- ÎPS Laurenţiu m-a întrebat dacă nu vreau să vin aici ca preot slujitor. Am venit în 15 noiembrie 2015, atunci era stareţă Maica Marina, care a plecat în 2016 în Moldova. Am rămas eu administrator şi am încercat să îmbunătăţesc şi căminul preoţesc. E greu ca preoţii ce vor să vină în staţiune, la trata­ment, să stea la un loc cu ceilalţi. Aici e foarte multă linişte, doar spre toamnă, când vin cu bilete la tratament, atunci biserica e aproape plină. Mă bucur când oamenii îl caută pe Hristos. Mulţumim lui Dum­nezeu pentru ce avem, puţin sau mult, că sun­tem aici şi avem o biserică frumoasă, iar de anul viitor, să şi primim oamenii într-un cămin frumos. Facem tot ce ne stă în putere să-i putem ajuta.

Gustul amar al mierii

- Vă confruntaţi şi dvs. cu lipsa de călugări, cum se întâmplă, de la o vreme, în mai toate mâ­năstirile din ţară?

- Peste tot se simte lipsa de personal monahal şi şcolit. Călugăria e frumoasă din afară, se vede fru­mos, dar când trăieşti şi te loveşti de nişte ispite pen­­tru care nu eşti pregătit şi pe care nu le-ai anticipat, te sperii. E luptă mare ca să învingi. Dar te laşi pe tine, îţi laşi năravul şi lupţi să te schimbi, să fii un alt om. Dacă vrei cu adevărat ceva, laşi totul la o parte şi te duci. Mulţi vor să intre în călugărie, dar nu-şi găsesc locul, nu ştiu de unde să înceapă. Dacă un călugăr nu prinde rădăcini şi nu e devotat unei mânăstiri, nu e bine. Eu cred că sunt foarte puţini că­lu­gări care se dedică, într-adevăr, mânăstirii. Cei care vin doar în trecere, şi sunt foarte mulţi, vin, stau o perioadă, li se pare că trebuie să plece şi plea­că de multe ori cu un gust amar. De ce?, nu ştiu. Poate pentru că nu sunt făcuţi pentru aşa ceva. Unii au încercat, au spus că vor altceva decât viaţa din lume, ceva pe care nu-l pot defini. Când mergi la mâ­năstire, trebuie să le accepţi şi pe cele bune, şi pe cele rele, iar la o mânăstire trebuie să fie şi rân­duială.

Ieşirea din labirint

- Din experienţa dvs. de preot, către cine cre­deţi că merge alegerea credincioşilor? Caută ei du­hovnici călugări, în detrimentul preoţilor mireni? Îi simt mai aproape de Dumnezeu?

- Nu cred că există asemenea deosebiri. Oame­nii caută preoţii buni, fie ei mireni sau călugări. Cred că noi, preoţii, avem acel de 70 de ori câte 7, care trebuie subliniat cu roşu undeva. Nu trebuie uitat că Dumnezeu este şi bun, dar şi drept, şi nu lo­veşte cu parul. Atinge doar unde ne doare mai tare şi nu primim nici ajutor când vrem noi, ci atunci când Dumnezeu ştie că avem nevoie de acel ajutor. Dacă l-am primi tot timpul şi cum vrem noi, ni s-ar părea ceva normal şi n-am mai face niciun efort pentru mântuire. De aceea, Dumnezeu, şi în vre­mu­rile astea, ne încearcă prin fel şi fel de ispite, de care omul poate nu-şi dă seama. Dar dacă nu are alături ghidul, preotul duhovnic, nu se poate descurca şi nu poate ieşi din labirintul acesta al vieţii. Iar noi asta încercăm să facem, să ajutăm oamenii. La biserică, la duhov­nic, oamenii vin să caute pa­cea, liniştea, iar dacă tu, ca duh, nu ai linişte, eşti tulburat, nu ai de unde s-o îm­parţi celor­lalţi. Aici e marea proble­mă a vremurilor noas­tre. Suntem mereu prinşi în tot felul de lu­cruri, ca preoţi, ca şi călugări, vieţuim în­tr-o socie­tate care este aşa cum este. Bună, rea, este a noastră, tre­buie să ştim să ieşim din focul acesta al vieţii şi al încercă­rilor. Dacă tu nu-ţi găseşti pa­cea şi liniştea sufletească, cum să le împărtăşeşti celor­lalţi? Omul, când vine, aş­teap­tă să găsească pe cineva ca­re-şi des­chide braţele către el. Dar nu se întâmplă mereu aşa. Şi noi suntem oameni, şi noi avem ispite, încer­cări, nu pu­tem să-i punem pe toţi călu­gării în icoa­ne, atunci ce-am face cu sfinţii? Încercăm doar să tindem spre sfinţenie. Con­tează ca omul să vină cu sufle­tul deschis la spovedanie, dar să vină constant, nu o dată la câţiva ani. Doar aşa se poate stabili o le­gătură sufletească profundă cu preotul.

- Bunicul dvs. a apucat să vă vadă slujind?

- Da, am slujit de câteva ori cu el. Bunica l-a întrebat apoi cum sunt şi el a zis că sunt bine. "De nădejde", a zis.

- A existat, în timp, vreun semn anume care să vă confirme faptul că aţi ales calea cea bună?

- Nu ştiu dacă a fost semn, dar... Cât timp am fost la seminar, la Mânăstirea Căldăruşani, am avut ascultare să aprind zilnic lumânări la mormântul Mitropolitului Grigorie Dascălul, din pridvorul mâ­năstirii. Şi, de câte ori aprindeam lumânări acolo, niciodată n-am vorbit cu el, ci doar spuneam în gând tot felul de rugăciuni. Apoi, după o vreme, l-am visat. Asta se întâmpla înainte să fie canonizat. Venea la mine, cu barba mare, cu cârja, exact cum vă­zusem c-a fost înmormântat, şi mi-a întins o lu­mânare, spunându-mi: "Să mă pomeneşti!". După acest vis, am simţit o bucurie, cum n-am mai trăit niciodată. Cred că sfântul a încercat să-mi arate ceva, că nu întâm­plător sunt acolo. Mânăstirile Sâmbăta şi Căldăruşani sunt doi stâlpi care mă susţin şi acum, când trec prin încercări. Slavă lui Dum­nezeu pentru toate! Nu cred că Dumnezeu ne dă, în viaţă, ceva ce nu putem duce până la capăt. Dacă ai credinţă în Dumnezeu şi-L laşi să lucreze şi te laşi în baza Lui şi în mâinile Lui, n-ai cum să nu reuşeşti. Dacă-L ai pe Dumnezeu, reuşeşti orice în viaţă. Nu e uşor, dar nici imposibil. Numai prin ispite, prin suferinţe şi încercări, omul se poate mântui.