Aflasem dintr-un ziar județean că într-o biserică din ținutul montan al Geoagiului, în satul Almașul de Munte, se află un steag tricolor care a fost purtat de un grup de săteni acum o sută de ani, la Marea Adunare de la Alba Iulia. Curioasă să-l văd și să aflu ce mai știu oamenii de azi despre ceea ce s-a înfăptuit, cu atâta entuziasm, la 1918, m-am hotărât să pornesc pe urmele lui. Speram ca istoria praporului tricolor din Almașul de munte să trezească la viață amintiri și mărturisiri legate de marea zi în care românilor li se împlinise un vis de veacuri. Mai știa, oare, cineva cum a fost? Cum coborâseră țăranii de pe toți munții și toate dealurile, de pe Valea Geoagiului, ca să pornească spre Alba Iulia? Cum a fost adunarea? Cum au primit oamenii anunțul Unirii? Cum s-a petrecut, în cele mai mici amănunte, acea duminică de decembrie care a rămas duminica neamului românesc?
"Țâitorul de minte"
Primul drum îl fac la biserică, unde îmi deschide calea și ușa de lemn Aurica Roszus, care are în grijă cheia uriașă de fier, cu o lucrătură care astăzi nu mai există. Are peste trei sute de ani, de un leat cu biserica. Așezată în umbra unei păduri, între crucile vechi și noi ale cimitirului, turla de lemn se profilează pe horbotele albe ale cireșilor pădureți. Întreb nerăbdătoare despre steagul unirii, și femeia mă duce la el. Este un prapor bisericesc tricolor, așezat lângă ceilalți prapori ai bisericii, purtați în procesiuni. Țesut din mătase, înconjurat de o ghirlandă de aur, cu ciucuri de gală în partea de jos, mai are ceva din strălucirea de altădată, din speranța oamenilor că dorințele lor, purtate spre Alba Iulia cu un steag de sorginte bisericească, aflat sub puterea lui Dumnezeu, se vor împlini.
Aurica Roszus îmi spune că a auzit despre Unirea cea Mare de la bunicul ei, care a fost la Alba Iulia.
"Bunicul meu a fost unul dintre «țâitorii de minte» din Almaș. N-aveau oamenii pe vremuri atâta știință de carte și îl alegeau pe cel mai înzestrat dintre ei, pe cel mai isteț, mai deștept, ca să țină minte întâmplările importante din sat, înțelegerile dintre oameni, evenimentele mai deosebite. Cel mai bătrân și mai înțelept din sat ținea minte pentru toți, înregistra în gând întâmplări, fapte și vorbe, era adică un fel de «istorie vie, umblătoare» a locului. Bunicul a fost un om tare sfătos și înțelept. S-a născut în 1892, îl chema Mihai și se trăgea dintr-o veche familie, numită Moș. În «Buletinul familiei Moș», eliberat de primărie pe anul 1929-1930, el este trecut ca veteran de război, pentru că a fost în primul război și s-a întors de acolo rănit la un picior. Ne povestea și întâmplările lui din al doilea război mondial, cum l-au salvat niște femei din Moldova, care l-au ascuns ca să nu-l ia rușii, cum a ajuns apoi, dus de nemți, la un spital din Viena și cum s-a întors până la urmă acasă. Când a venit de pe front, a cunoscut-o pe bunica Rusalina. Fratele bunicii, cu care era coleg de grupă militară, l-a rugat să treacă pe la el pe-acasă și să-i vadă familia. Așa s-au cunoscut și apoi s-au căsătorit."
O-ntreb pe Lelea Aurica, cum arăta "țâitorul de minte" al satului?
"Era un om mic de statură și mă purta cu el peste tot și-mi spunea tot felul de povești. Nu-i stătea gura deloc, povestea tot timpul, ori citea cu glas tare în «Foaia agrară» la care era abonat. Țin minte că-mi arăta și mie una, alta, în ziarul acela cu foi mari, mari, pe care l-a adunat în colecție, număr de număr. Bunicul a fost isteț de copil, și de aceea l-a dat mama lui la școală la Zlatna. A făcut școala în limba maghiară, cum era pe-atunci, apoi, după clasa a șasea, i-a spus mamă-sa: «Nu te mai pot lăsa să fii domn! Trebă să meri la oi!». L-a luat de la școală, dar mai târziu, ca soldat, el a făcut o școală de gradați în Ungaria. Știa maghiara, germana, scria și citea literele chirilice, dar și pe cele latinești. Cât ținea iarna, se strângeau la noi acasă sătenii ca să-l asculte. Povestea și cânta cântece tare vechi, pe care nici nu le-am mai auzit după ce a murit el, în 1964. Iernile, când se făceau clăci la desfăcat porumbul, era plină șura de oameni veniți mai mult să-l asculte, nu neapărat să muncească. El citea mult, avea o lupă cu care se ajuta în ultimii ani. Se ducea cu vacile pe dealuri și citea toată ziua. Era ca un învățător pentru ceilalți din sat, toți îl ascultau".
- V-a povestit cum a fost la Alba Iulia, la Adunarea Unirii?
"O, Doamne, îi plăcea mult să-l întreb despre ziua aceea de iarnă. Zicea: «Pă cal călare m-am dus, nu mă puteam duce nici până la Zlatna, cu piciorul meu beteag, cu schije din război. Era duminică, și-am călărit prin nămeți de dimineață, pe întuneric, până să răsară soarele». Gândiți-vă că n-a fost ușor pentru almășeni să meargă până la Alba Iulia, în plină iarnă, dar eu cred că gândul Unirii cu frații de dincolo de munți i-a îmbărbătat și le-a făcut călcătura mai hotărâtă, prin omătul înghețat. Erau toți tare bucuroși, mi-a povestit bunicul. Tare, tare fericiți. Fiind călare, poate că el a purtat mai mult decât alții praporele tricolor, steagul cusut special pentru acest drum. S-a întors de acolo cu o julitură la nas. În mulțime, s-au aruncat pâini pentru participanți și o pâine l-a lovit, bineînțeles, din greșeală. Cam atâta mai ținea el minte și-mi tot povestea despre ziua aceea".
"Hotărârea noastră"
Am în față actul semnat de o sută cincizeci și patru de almășeni, acum un veac. Sunt cei care au dorit și au susținut alipirea la celelalte provincii românești. Poate că nu toți dintre semnatari au ajuns la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, dar, cu siguranță, hotărârea pe care și-au pus numele transmite până astăzi determinarea și bucuria cu care au sprijinit înfăptuirea Unirii:
"Obștea poporului român din comuna Almașul Mic cu filia Bunești, din îndemn propriu și fără nici o silă sau ademenire din vre-o parte, dă la iveală dorința fierbinte ce însuflețește inima fiecărui român și declară că voința sa nestrămutată este: Voim să fim alăturați, împreună cu teritoriile românești din Ardeal, Bănat, Ungaria și Maramurăș, la Regatul României, sub stăpânirea Maiestății Sale, Regelui Ferdinand I.
În această hotărâre a noastră așternem tot ce au dorit strămoșii noștri, tot ce ne încălzește pe noi, cei de față, și tot ce va înălța pururea pe fiii și nepoții noștri.
Așa să ne ajute Dumnezeu! Almașul Mic, la 16/29 Noembrie 1918".
Din păcate, astăzi, în sat, nu mai sunt decât vreo cincizeci, șaizeci de oameni, cu totul, și doar câțiva mai bătrâni care ar fi putut asculta amintirile părinților sau bunicilor lor. Călăuza mea, Aurica Roszus, nepoata "Țâitorului de minte" care a ajuns călare la Adunarea Unirii, încuie biserica și pornim pe cărările satului, să-i căutăm pe cei care ar mai putea avea amintiri despre Unire.
"Io mă scol când să gată somnul"
"Ați venit să vedeți steagu și biserica, nu?", mă întreabă direct un bărbat, care s-a apropiat când am ieșit din curtea bisericii. Îl cheamă Nicolae Bunea și este fiul crâsnicului Petru, este, așadar "om de-al bisericii", și chiar dacă mulți ani a fost plecat, pentru că a lucrat pe la Mintia, e mândru să-mi povestească despre biserică. "Să știți că biserica noastră veche a fost mutată, adusă aici dintr-un loc care se cheamă Podei. Era la început pe-un deal, și poate că le era greu oamenilor să tot urce până acolo sau, cine știe ce alt motiv o fi avut. Se vede că e refăcută, după cum au fost reînchegate grinzile, în coadă de rândunică sau fluture, cum se spune. Și în turlă se mai vede că nu toate lemnele dau, se potrivesc, ca la început, când a fost ea nouă. Despre steag, despre praporul tricolor, nu știu ce să vă spun. Noi așa l-am prins, așa știm că a fost la Unire, dar poate că mai multe știe tata, care a împlinit nouăzeci și unu de ani. Nu știu însă dacă vi-ți putea înțălege prea bine cu el. Cam uită și nu-și mai aduce aminte, dar haideți să-l vedem, poate-l prindem în toanele bune".
Drumul până la casa lui moș Petru e mărginit de pomi înfloriți. Miroase a pământ proaspăt arat și a ierburi crude, încolțite. Până să ajungem, Nicolae Bunea îmi spune despre tatăl lui că a fost în tinerețe un om tare muncitor și calculat la vorbă, că oamenii l-au ales crâsnic la biserică pentru că a fost un credincios vrednic. Îmi mai spune că dacă vremurile ar fi normale și s-ar mai respecta obiceiurile, tatăl lui, care este acum cel mai în vârstă bărbat din sat, ar trebui să fie "Țâitorul de minte", adică acela care știe cel mai bine să vorbească despre comunitate și despre ceea ce s-a întâmplat în aceste locuri. Numai că, din păcate, poate din cauza anilor, poate și din alte motive, amintirile lui moș Petru se amestecă acum într-o poveste fără început și sfârșit. "De-abia se mai poartă", îmi spune băiatul lui cu o urmă de tristețe în glas. "Dacă se pune jos, nu se mai poate ridica singur. Umblă cu două bețe. Altfel, e mândru încă și nu se lasă ajutat, doar că ar trebui să-i vopsesc pantalonii pe partea din față, să-i pun un semn, ceva, ca să știe cum să-i ia, că-i îmbracă tot invers, ca pruncii".
Pe dealuri, primăvara s-a înstăpânit deplin. Păsările zboară înnebunite de bucurie, iar în curtea lui Moș Petru, florile de primăvară se întrec care mai de care să se înalțe în lumina caldă a amiezii. Bătrânul vine greu în întâmpinarea noastră, se așează ajutat pe un scaun din fața bucătăriei de vară, la soare, și după o vreme de tăcere, în care și-a tras sufletul, vorbele lui lasă între noi o melancolie resemnată. "Nu-s mai de treabă, picioarele mă dor rău. Povești de demult? Ce povești? Ce steag? Ce unire? Nu mai îmi arde mie acuma de povești. Nu mai țâu minte nimica, nimica, s-a șters tot. Io mă pui la soare, că mi-i tot frig. De unde sunteți? Îi departe până acolo? Sunt cireșe pe la voi?".
"Vedeți ce e omu?", exclamă întristat Nicolae Bunea, când mă îndrept spre poartă. "Bunicul meu, Amos Toderici, a murit la 97 de ani și a avut mintea brici până în ultima clipă, nu ca tata, care e mai tânăr ca el, dar nu te poți baza pe ce spune. E drept însă că bunicul niciodată nu s-a sculat «după ceas», adică n-a avut serviciu la stat. A lucrat toată viața pământul și s-a trezit odată cu răsăritul soarelui. «Io mă scol când să gată somnul», zicea el și somnul lui se găta înainte de a se face ziuă. «Sculatul după ceas e cel mai mare dușman al omului», mai zicea".
După ce-am plecat din Almășel, cum îi mai zic satului localnicii, am citit cu atenție lista cu cei 154 de semnatari ai "Hotărârii noastre". La numărul 46, am descoperit semnătura lui Todericiu Amos, bunicul lui Nicolae Bunea. Ce păcat că atunci când l-a avut aproape nu l-a întrebat mai multe despre întâmplările mari ale istoriei, la care a fost martor, mai ales că, așa cum mi-a mărturisit, a avut mintea clară până s-a stins!
"Fericire? Cum îi aia?"
N-am avut noroc cu "Țâitorul de minte", cine să mai știe ce s-a întâmplat acum o sută de ani, într-o zi de decembrie? Dar nu renunț la "cercetarea" mea, cu siguranță că povești mai există. Așa că atunci când am văzut așezată pe banca de la poartă o bătrână, m-am dus la ea. Mare bucurie i-am făcut mătușii Maria Muștiu! Are nouăzeci de ani, i-a murit băiatul, trăiește singură, singură, și nu se satură de primăvară. Are "apă la picioare", merge greu, sprijinită în botă, e "mai molcuță" ca altădată, și de aceea, când nu poate lucra în grădină, se uită la pădure, "cum își schimbă culoarea în fiecare zi", ori se întoarce către biserica aflată la doi pași, care parcă "înflorește" când cade lumina asfințitului pe acoperișul ei vechi. De-acolo, de unde șade, poate să vadă cimitirul, crucea eroilor, și în fața bisericii, "scaunul de judecată", unde, pe vremuri, când satul era mare, cu mulți oameni, se așezau bătrânii să-i judece pe cei ce greșeau, dar și să pună la cale cele ce trebuiau pentru sat.
Nu știe mătușa Maria să-mi spună despre steagul unirii. Ea așa l-a găsit în biserică atunci când a venit în sat, măritată "de-al doilea", după ce primul bărbat i-a murit. Poate bărbatul ei, care era mai mare decât ea cu vreo zece ani, să fi știut de la părinții lui ceva. Numai că se odihnește în cimitirul de lângă biserică, de mulți ani. Dar dacă vreau, și eu vreau, îmi poate arăta mătușa straturile ei, cu "ceapă, patrânjei, usturoi, zeler (țelină) și tăt ce trebe la o casă". Ori poate să-mi spună, și eu sigur vreau să ascult, de ce a pus cotețul găinilor pe cușca câinelui. Pentru că "hulpea și dihorul, care-i ca on mâț mai lung" i-au omorât trei găini și "or tilăvit două, care nu-s mai de treabă, nu-s bune de atunci". Griji și îngrijorări ale unei femei singure, la nouăzeci de ani. Nu pot decât să mă mir și să mă minunez de straturile drepte, aliniate "la marea știință", să-i laud vrednicia, și să mă bucur când văd că-i plac vorbele mele de laudă și, oarecum rușinată, îmi spune oftând că nu mai lucrează ca altădată, ci "numai câte o jumătate de strat pe zî" și după aceea trebuie să stea "în pat, altă zî, la hodină". "Sunteți fericită?", o mai întreb pe mătușa Maria, și ea, cumva rușinată și oarecum nedumerită, îmi răspunde "Cum îi aia?"
Doar o copie
Recapitulez ce am aflat până acum. Traista e cam goală. Bătrânii cu care am stat de vorbă nu m-au putut ajuta prea mult. Vreau să știu, totuși, ce este cu steagul acesta, cu praporul tricolor ținut la mare cinste în biserica satului. Are dungile tricolore orizontale, exact ca steagurile surprinse în cele cinci fotografii ale lui Samoilă Mârza, fotograful Unirii. Este înconjurat de o cunună de spice aurii, și-o întreb pe Aurica Roszus ce este cu acea cunună. Îmi spune că a fost pusă la o sărbătoare a câmpului, la seceriș, când din primul grâu se face fie o cunună, fie o cruce din spice, care se duc în dar la biserică, alături de prescuri făcute din prima făină din an. "Și de ce-au legat-o de acel prapore?". În semn de mare cinstire? Nu-mi răspunde, nu știe, dar cu ochii pe grâu, îmi vine în minte gândul cel bun s-o caut și pe femeia care, pe vremuri, atunci când satul era plin de oameni, făcea prescurile. Mă gândesc că, fiind apropiată de biserică, poate știe mai multe. Și gândul a fost cu adevărat bun, pentru că nana Victorița Șerban, care a trecut de optzeci și cinci de ani, mi-a lămurit, până la urmă, povestea praporului tricolor.
Dar ca să ajungem la povestea care mă interesa, a trebuit mai întâi să ascult cum a făcut ea, ani de zile, prescuri, la sărbători, fiecare "din câte șepte boțurele de aluat, pe fiecare pusă stema pristolnicului" și cum "se umblă prin cruci", de Paști, cu cozonac și ouă roșii, date de pomană pentru morți.
"Da, a fost un steag de la Unire, aici, la biserică", îmi răspunde Victorița Șerban. "Ăla a fost la Alba Iulia, cu oamenii din sat. Steagul acela era mai mic decât cel de astăzi și avea culorile tare șterse, de-abia se mai cunoșteau. Părintele de acum cincizeci de ani, poate și mai bine, Ioachim Danciu, și cu doamna lui preoteasă, m-au chemat pe mine, pentru că am fost și croitoreasă, și i-am ajutat de-am făcut steagul ăsta nou, mai mare un pic, dar tot așa, cu ciucuri, cum era celălalt. Am ajutat-o pe doamna preoteasă Dorica să-l coasă, eu am făcut ciucurii aceia de pe margine. Steagul mic nu știu ce s-a făcut cu el, o fi rămas în biserică. Poate e ascuns printre ceilalți prapori".
În loc de final
Nu am găsit praporul cel mic care a fost dus călare la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918. L-am întrebat despre el și pe preotul de azi al parohiei, părintele Zeno Grecu. A fost numit doar de doi ani să țină slujbe și în Almașul Mic de Munte, parohia principală fiind în altă parte. Nu știe despre praporul tricolor de la Unire, el l-a prins doar pe cel care e astăzi în biserică. Biserica e pe lista monumentelor ocrotite. Îmi arată o fotografie în care se vede piciorul mesei din altar, făcut dintr-o stelă funerară cu inscripții latine, ceea ce demonstrează încă o dată vechimea ei.
Părintele îmi mai spune că a primit invitație să meargă, cu o delegație de săteni, la sărbătorirea centenarului de anul acesta, la Alba Iulia. "Cine să meargă? Almașul mic e un sat de bătrâni, care de-abia vin până la biserică. Cine să mai ducă azi steagul, praporul Unirii? Credeți că vom mai avea noi loc, eu și câțiva bătrâni, de autorități și oficiali? Acum o sută de ani Unirea a fost întruparea unui vis pe care năzuiau să-l trăiască oamenii de pretutindeni, din cele mai îndepărtate cătune, pierdute prin munți și văi. Astăzi, e nevoie mai întâi de o altă unire, întru împlinirea și în folosul binelui comun, pentru că dezbinarea, invidia, egoismul îi despart pe soră de frate, pe prunci de părinți. Cine să mai ducă azi steagul almășenilor la Alba?".