- Bună dimineaţa, Mihai! E soare la Cluj?
- Bună dimineaţa, Dia. E soare, da, după ploaia de ieri. Aseară, cu două ore înainte de ceremonia de deschidere, s-a produs o rupere de nori pe care n-a putut să o prezică nici chiar Institutul de Meteorologie, cu care avem un parteneriat. Ne-a pus într-o încurcătură serioasă, din fericire, s-a oprit la timp, ca să dăm drumul proiecţiei filmului "Foxtrot", în Piaţa Unirii. Regizorul filmului, Samuel Maoz, care e alături de noi la Cluj, mi-a zis în glumă: "Să vezi că atunci când în film va începe să plouă, va începe să plouă iar şi în piaţă".
- Şi asta s-a întâmplat?
- Ei bine, da, când a început să toarne în film, au apărut şi-n piaţă nişte stropi. Nu-mi venea să cred, mai ales că filmul ăsta e chiar despre ironia sorţii, despre coincidenţele care se întorc împotriva ta. A fost unul din momentele acelea magice, în care viaţa şi arta îşi dau mâna neaşteptat.
- Reuşiţi să vă păstraţi umorul, când se întâmplă lucruri din astea neprevăzute?
- Nu suntem roboţi, unele lucruri ne mai prind şi pe noi pe picior greşit. Totuşi, când am văzut că începe furtuna, pe mine m-a bufnit râsul. Am zis: "Asta e, trebuia să se întâmple şi asta, o să treacă!". E drept că sunt zile foarte grele pentru noi, e un crescendo până în ultimul weekend, când sunt aproape 1000 de invitaţi cărora trebuie să le ţii piept, pe care trebuie să îi cunoşti, cu care trebuie să faci pe gazda. Din fericire, lucrurile astea ne vin foarte natural.
- Din afară, pare un festival născut din prietenie.
- Asta ţine şi de faptul că avem grijă să ne bucurăm şi noi de ceea ce facem, în timp real, odată cu invitaţii. TIFF are o dimensiune socială importantă, care presupune nenumărate evenimente, întâlniri cu publicul, cocktailuri şi petreceri care dau toată savoarea festivalului. Care sunt şi obositoare, dar în mod miraculos, te şi umplu de energie, încât nu mai simţi că tu eşti gazda şi ceilalţi sunt invitaţi, pur şi simplu, eşti într-o mare familie, într-un mare grup de prieteni care se simt bine la un pahar.
- Vă aşteptaţi, acum 17 ani, ca festivalul să ia asemenea amploare?
- L-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş spune că da. La început, toţi ne-au spus că nu avem şanse, că e o iniţiativă nebunească, suicidară, că nu avem ce face într-o ţară în care oamenii nu merg la cinema şi în care filmul românesc aproape că nu există. TIFF a apărut la un an după ce în România nu s-a produs nici măcar un film. Terenul era cât se poate de nefertil. La prima ediţie, nu am avut niciun sprijin de la stat, noroc cu sponsorii şi voluntarii.
- Ai călătorit la nenumărate festivaluri internaţionale, la unele chiar ca membru al juriului. Are ceva numai al lui Festivalul din Cluj?
- Probabil o aliniere fericită între o selecţie de film foarte eclectică, o alegere a invitaţilor foarte bună, o atmosferă şi o vibraţie pozitivă, o magie şi un şarm al locului şi multă ospitalitate. În toţi anii ăştia am observat că cei care vin reuşesc şi să facă treabă, şi să creeze legături, şi să se simtă bine.
- Sunt încă la hotel, unde am avut un mic dejun tardiv. M-am întâlnit aici, la cafea, cu Samuel Maoz, şi am mai stat cu el la taclale şi despre altceva în afară de filme, adică despre viaţă, familie şi alte lucruri intime.
- Sunt mulţi oaspeţi străini în hotel?
- Încă nu e plin, suntem abia în a doua zi de festival. Dar sunt deja cazaţi aici ziarişti de la "The Variety", care e cea mai importantă publicaţie internaţională de cinema. E şi echipa filmului "Foxtrot", sunt oameni din industrie veniţi din toate ţările, directori de festivaluri. Azi a venit şi doamna Corina Şuteu. E o atmosferă frumoasă, deşi recunosc că uneori, dimineaţa, mai ales când ştiu că urmează o zi lungă, parcă mi-aş dori să fiu doar eu cu cafeaua mea, într-un colţ în care să-mi aranjez gândurile.
- E o forfotă fericită care se propagă, de fapt, şi în afara hotelului. TIFF a reuşit să schimbe şi oraşul.
- Cred că a adus un sâmbure de modernitate şi de provocare într-un oraş cu o tradiţie, totuşi, conservatoare. În 2002, oraşul era cenuşiu, abia aveam un hotel de Doamne-ajută, ca să ne cazăm invitaţii VIP, era un oraş fără infrastructură, cu cinematografe destul de ponosite. Nu existau restaurantele, hotelurile, barurile care azi dau un aer cosmopolit şi favorizează networkingul festivalier. Câţiva dintre invitaţii de la prima ediţie au revenit anul trecut şi au fost uluiţi de cât de mult s-a ridicat Clujul, de câtă lume vine, de cât de vibrant şi de colorat a devenit. TIFF a fost primul mare eveniment de socializare culturală din Cluj. A fost nevoie de cineva să spargă gheaţa, să arate că se poate.
- Ai vreun loc în Cluj în care îţi place să te ascunzi de agitaţia festivalului?
- Încerc să-l schimb, Dia, de la an la an, tocmai pentru că sunt deconspirat şi-mi pierd liniştea. (râde) Într-un an, mergeam la un spa foarte mic, de care nu ştia nimeni, până m-am întâlnit acolo cu cineva din festival şi s-a dus vorba. A devenit brusc foarte frecventat şi a trebuit să-l părăsesc. În alt an, mergeam într-o cafenea foarte retrasă şi deloc glamouroasă, până când a devenit şi ea foarte trendy. Acum, însă, festivalul are un sediu propriu, o inimă după chipul şi asemănarea lui, Casa TIFF, cu grădină, terasă, cafenea şi birouri, care a devenit punct de întâlnire. Uneori cea mai bună strategie e să te ascunzi la scenă deschisă. Sunt zile în care stau acolo pe terasă într-o mulţime de oameni şi reuşesc să rămân singur la masă.
- Cum le-ai recomanda invitaţilor să-şi înceapă dimineaţa de festival?
- Pentru dimineţile de TIFF, încă de la ediţiile timpurii ale festivalului, noi am inventat AperiTIFF, un ziar pe care încercăm să-l facem cât mai jucăuş, cât mai eficient, cât mai surprinzător, pentru ca cei cu mintea încă amorţită după noaptea trecută să poată sta la o cafea şi să încercuiască în program filmele recomandate. Dacă traversezi dimineaţa Piaţa Unirii şi te uiţi la terasele de pe margine, la una din două cineva citeşte ziarul.
- Tu ce filme ai încercui, din cele peste 200 care se vor proiecta în festival? Care îţi sunt cele mai dragi?
- O să enumăr doar trei. "Gară pentru doi", o melodramă cu o nostalgie binefăcătoare, care mi-a plăcut la nebunie în anii '80 şi pe care mă bucur să o pot revedea pe ecranul gigantic din Piaţa Unirii. "Fluviul negru", o creaţie de anul ăsta, care aparent e un thriller care te ţine cu sufletul la gură, dar care în realitate e un film despre puterea literaturii. Vincent Cassel face în el un rol de zile mari. Şi "În căutarea nevrotică a serenităţii", o comedie braziliană cu titlu uşchit, care ia în discuţie toate locurile comune ale lumii showbiz-ului, dar mai ales goana pe care o antrenează nevoia asta dementă de succes, care te face să uiţi de cine eşti cu adevărat.
- Mulţumim de recomandări, mai ai vreo gură din cafea?
- Tocmai am terminat-o pe a treia, care e şi ultima pe azi. Sunt gata să încep ziua...
- Ce ai trecut în agendă ?
- Câteva interviuri, un prânz cu membrii juriului, apoi prezint un film în prezenţa echipei, iar diseară trag o fugă până la castelul Banffy, unde proiectăm primul film al lui Hitchcock, acompaniat de orchestră.
Foto: NICU CHERCIU, MARIUS MARIŞ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
