La 30 de ani, Ana Georgescu se poate lăuda că tot ce a întreprins până acum a făcut de nota 10. A fost în lotul de gimnastică ritmică al României şi a câştigat peste 70 de medalii, dintre care 40 de aur. A făcut performanţă şi în gimnastica aerobică, având spectacole inclusiv pe Broadway. Recent, a devenit unul din cei 150 de formatori internaţionali de Zumba care există în acest moment în lume. Am stat de vorbă cu Ana, într-una din puţinele zile pe care le-a petrecut în Bucureşti.
Fitness şi dans
- Ana, te rog să explici, în primul rând, ce este "Zumba". Poate nu toţi cititorii noştri sunt familiarizaţi cu acest termen.
- Zumba este un program de Fitness bazat pe dans, care ne ajută să ne menţinem sănătoşi, să arătăm bine şi, pe deasupra, este şi plăcut. Oamenii, în general, fug de antrenamentele fizice solicitante. Cu Zumba, efortul aproape că nu se simte, fiindcă ascultăm muzică, suntem ca la o petrecere. Dar, în egală măsură, prin exerciţiile fizice de intensitate crescută, ne tonifiem corpul şi ne creştem capacitatea cardio-vasculară.
- Cum ai ajuns master-trainer internaţional de Zumba?
- Când am terminat cariera competiţională în gimnastică ritmică, la 17 ani, am început să predau clase de Fitness la un club din Bucureşti şi am aflat întâmplător despre programul de Zumba. Am fost la un traning de formare, unul ca acelea pe care le predau acum la rândul meu. M-am îndrăgostit pe loc de această gimnastică dansantă care, până la urmă, mi-a schimbat viaţa, aşa cum o schimbă şi pe a altor zeci de mii de oameni care o practică. Ulterior, am simţit că pot să fac mai mult decât să predau ore obişnuite de Zumba. Am început să mă pregătesc, să studiez. Şi s-au aliniat astrele (râde) şi a apărut un job la nivel european. A fost o selecţie dură, au participat peste 800 de persoane, dintre care au fost alese doar cinci, iar eu am fost una dintre ele. În momentul de faţă, într-adevăr, sunt doar 150 de master-traineri în toată lumea, iar eu reprezint România cu mândrie. Zumba a devenit acum jobul meu, pasiunea mea şi un stil de viaţă. Dar, oriunde m-aş afla, nu uit niciodată să spun că am început aici, în România.
- La gimnastică ritmică ai fost în Lotul Naţional de junioare şi ai câştigat peste 70 de medalii, atât în competiţii naţionale, cât şi internaţionale. Cum a început totul?
- Am început gimnastica ritmică la trei ani, pur şi simplu pentru că părinţii şi-au dorit să mă dezvolt armonios şi să nu stau în faţa blocului. Foarte repede, gimnastica s-a transformat în pasiunea mea şi au urmat ore lungi de antrenamente. Mai întâi la Constanţa, apoi, la vârsta de opt ani, m-am mutat în Bucureşti, unde treburile au devenit mult mai serioase, antrenamentele mult mai riguroase şi sacrificiile ceva mai mari. Uşor-uşor, sub îndrumarea antrenoarei mele de atunci, Mariana Mezei, care m-a ajutat să mă formez, am ajuns în lotul de junioare. Din păcate, nu s-a concretizat cu participarea la Campionate Europene sau Mondiale, aşa cum îşi doreşte fiecare sportiv, însă am avut nenumărate medalii şi o contribuţie importantă în gimnastica ritmică din perioada respectivă.
Succes pe Broadway
- Înainte de Zumba, ai făcut gimnastică aerobică şi ai avut spectacole inclusiv pe Broadway. Cum a fost această experienţă?
- A fost o experienţă unică, pe care am trăit-o cu trupa "Aeros". Eram cel mai tânăr membru al echipei, aveam 15 ani. Deşi tipul de dans pe care îl făceam era dans atletic şi era apropiat de gimnastica ritmică, este foarte diferit să fii pe scenă faţă de a fi pe covorul competiţional. A trebuit să învăţ foarte mult, dar am învăţat! Am lucrat cu trei dintre cei mai mari coregrafi ai acelui moment - David Parsons, Daniel Ezralow şi Moses Pendleton. Am plecat cu un număr fix de show-uri, dar cererea a fost mult mai mare, iar spectacolul s-a jucat cu casa închisă şi a trebuit să deschidă un al doilea show în perioada şederii noastre acolo. Deci, a fost un succes!
- Cum era o zi obişnuită din viaţa ta când făceai gimnastică de performanţă?
- Când tu transpirai la antrenamente, colegele tale trăiau poveşti de dragoste, se distrau în cluburi... Aveai şi tu timp pentru toate astea?
- Nu reuşeam să trăiesc viaţa de adolescent clasică, însă nu simţeam că pierd ceva. Mă consideram privilegiată că am şansa să călătoresc sau să fac ceea ce fac pentru... patrie şi popor (râde). Nu am simţit că fac un sacrificiu, în niciun caz.
- Gimnastica ritmică ţi-a adus şi momente de împlinire extraordinară - ai câştigat medalie după medalie. Ce simţeai în clipele în care erai pe podium?
- Pe podium totul se uită, totul se şterge. Şi clipele grele, şi lacrimile, şi efortul. Este un moment şi de mândrie, şi de împlinire, care te face să mergi mai departe.
- Şi tu întotdeauna ai mers mai departe. Ana, unde mai e casa ta?
- Sinceră să fiu, mi-am dezvoltat această abilitate, de a mă simţi confortabil în fiecare cameră de hotel în care ajung. Dar îmi lipsesc foarte mult oamenii, atunci când sunt plecată pentru perioade lungi de timp. Familia, prietenii, dacă ar putea să vină cu mine ar fi totul perfect.
Bucuria micilor nimicuri
- Ai avut ocazia să cunoşti oameni din toate colţurile lumii. Există diferenţe majore între mentalitatea străinilor şi cea a românilor - din punct de vedere al grijii şi respectului faţă de propria persoană?
- Diferenţe există. În primul rând, din cauza situaţiei economice. În momentul de faţă, noi, în România ne gândim cum să ne plătim facturile la sfârşit de lună, şi abia apoi la ce-am putea face pentru noi. În alte ţări, pe primul plan sunt sănătatea şi buna dispoziţie. Acolo, oamenii se gândesc cum să aibă grijă de suflet, de propriul corp, cum să aibă o activitate care să le facă plăcere.
- Pari o fiinţă pozitivă, ai o expresie luminoasă...
- Am învăţat să fiu aşa mulţumită mediului în care mă învârt şi care este plin de oameni frumoşi şi sănătoşi. Atât spiritual, cât şi fizic. Am învăţat să mă uit către latura pozitivă a lucrurilor, să caut soluţii pentru orice problemă, în loc să mă uit numai la problemă. Şi lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult să evoluez şi să-mi păstrez latura pozitivă. Să mă bucur de micile nimicuri. De la o oră petrecută simplu, cu prietenii sau familia, până la o plăcere nevinovată, cum ar fi să savurez mâncarea preferată.
- Apropo de mâncare. Ţii vreo dietă?
- Cred foarte mult într-un stil de viaţă sănătos, nu neapărat într-o dietă. Am crescut cu diete o mare parte din cariera mea sportivă şi am, aşa, o uşoară repulsie faţă de cuvântul "regim alimentar". Însă, cred că este foarte important să ne hrănim cât mai sănătos posibil. Uite, de patru luni, am început un regim vegan, dar pe care l-am ales singură, nu mi-a fost impus de nimeni. Şi am grijă, pe cât posibil, să aduc nutrienţi corpului, ca să funcţioneze corect.
- Dar în dragoste ce stil de viaţă aplici?
- Nu sunt prea multe de spus. (râde) Eu cred doar în relaţii care contează. Nu îmi place să ies la întâlniri ocazionale şi să-mi pierd timpul. Încerc să îmi dedic timpul relaţiilor de lungă durată şi numai atunci să mă implic sută la sută. Acum sunt singură. Dar atunci când o să apară acel Făt-Frumos care să-mi fie potrivit, sunt convinsă că o să existe timp şi pentru iubire.
- Dacă ar fi să-ţi dai, ca la gimnastică ritmică, o notă pentru viaţa ta, aşa cum a fost şi este până acum, ce notă ţi-ai da?
- Asta este o întrebare foarte dificilă! (râde). Nu ştiu dacă aş putea să-mi dau o notă fără să fiu subiectivă. Viaţa este atât de complexă, încât este foarte greu să notezi toate aspectele ei. În egală măsură, sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce am. Şi totul merită nota 10, pentru că trăiesc, sunt fericită, sănătoasă, am familie, prieteni, am tot ceea ce mi-aş putea dori şi tot ceea ce contează cu adevărat. Vreau mai mult? Bine-nţeles! Dar o notă, nu ştiu... (râde) Greu de spus!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
