- Bună dimineața, Mihai! E soare la Cluj?
- Bună dimineața, Dia. E soare, da, după ploaia de ieri. Aseară, cu două ore înainte de ceremonia de deschidere, s-a produs o rupere de nori pe care n-a putut să o prezică nici chiar Institutul de Meteorologie, cu care avem un parteneriat. Ne-a pus într-o încurcătură serioasă, din fericire, s-a oprit la timp, ca să dăm drumul proiecției filmului "Foxtrot", în Piața Unirii. Regizorul filmului, Samuel Maoz, care e alături de noi la Cluj, mi-a zis în glumă: "Să vezi că atunci când în film va începe să plouă, va începe să plouă iar și în piață".
- Și asta s-a întâmplat?
- Ei bine, da, când a început să toarne în film, au apărut și-n piață niște stropi. Nu-mi venea să cred, mai ales că filmul ăsta e chiar despre ironia sorții, despre coincidențele care se întorc împotriva ta. A fost unul din momentele acelea magice, în care viața și arta își dau mâna neașteptat.
- Reușiți să vă păstrați umorul, când se întâmplă lucruri din astea neprevăzute?
- Nu suntem roboți, unele lucruri ne mai prind și pe noi pe picior greșit. Totuși, când am văzut că începe furtuna, pe mine m-a bufnit râsul. Am zis: "Asta e, trebuia să se întâmple și asta, o să treacă!". E drept că sunt zile foarte grele pentru noi, e un crescendo până în ultimul weekend, când sunt aproape 1000 de invitați cărora trebuie să le ții piept, pe care trebuie să îi cunoști, cu care trebuie să faci pe gazda. Din fericire, lucrurile astea ne vin foarte natural.
- Din afară, pare un festival născut din prietenie.
- Asta ține și de faptul că avem grijă să ne bucurăm și noi de ceea ce facem, în timp real, odată cu invitații. TIFF are o dimensiune socială importantă, care presupune nenumărate evenimente, întâlniri cu publicul, cocktailuri și petreceri care dau toată savoarea festivalului. Care sunt și obositoare, dar în mod miraculos, te și umplu de energie, încât nu mai simți că tu ești gazda și ceilalți sunt invitați, pur și simplu, ești într-o mare familie, într-un mare grup de prieteni care se simt bine la un pahar.
- Vă așteptați, acum 17 ani, ca festivalul să ia asemenea amploare?
- L-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș spune că da. La început, toți ne-au spus că nu avem șanse, că e o inițiativă nebunească, suicidară, că nu avem ce face într-o țară în care oamenii nu merg la cinema și în care filmul românesc aproape că nu există. TIFF a apărut la un an după ce în România nu s-a produs nici măcar un film. Terenul era cât se poate de nefertil. La prima ediție, nu am avut niciun sprijin de la stat, noroc cu sponsorii și voluntarii.
- Ai călătorit la nenumărate festivaluri internaționale, la unele chiar ca membru al juriului. Are ceva numai al lui Festivalul din Cluj?
- Probabil o aliniere fericită între o selecție de film foarte eclectică, o alegere a invitaților foarte bună, o atmosferă și o vibrație pozitivă, o magie și un șarm al locului și multă ospitalitate. În toți anii ăștia am observat că cei care vin reușesc și să facă treabă, și să creeze legături, și să se simtă bine.
- Unde ești acum, Mihai?
- Sunt încă la hotel, unde am avut un mic dejun tardiv. M-am întâlnit aici, la cafea, cu Samuel Maoz, și am mai stat cu el la taclale și despre altceva în afară de filme, adică despre viață, familie și alte lucruri intime.
- Sunt mulți oaspeți străini în hotel?
- Încă nu e plin, suntem abia în a doua zi de festival. Dar sunt deja cazați aici ziariști de la "The Variety", care e cea mai importantă publicație internațională de cinema. E și echipa filmului "Foxtrot", sunt oameni din industrie veniți din toate țările, directori de festivaluri. Azi a venit și doamna Corina Șuteu. E o atmosferă frumoasă, deși recunosc că uneori, dimineața, mai ales când știu că urmează o zi lungă, parcă mi-aș dori să fiu doar eu cu cafeaua mea, într-un colț în care să-mi aranjez gândurile.
- E o forfotă fericită care se propagă, de fapt, și în afara hotelului. TIFF a reușit să schimbe și orașul.
- Cred că a adus un sâmbure de modernitate și de provocare într-un oraș cu o tradiție, totuși, conservatoare. În 2002, orașul era cenușiu, abia aveam un hotel de Doamne-ajută, ca să ne cazăm invitații VIP, era un oraș fără infrastructură, cu cinematografe destul de ponosite. Nu existau restaurantele, hotelurile, barurile care azi dau un aer cosmopolit și favorizează networkingul festivalier. Câțiva dintre invitații de la prima ediție au revenit anul trecut și au fost uluiți de cât de mult s-a ridicat Clujul, de câtă lume vine, de cât de vibrant și de colorat a devenit. TIFF a fost primul mare eveniment de socializare culturală din Cluj. A fost nevoie de cineva să spargă gheața, să arate că se poate.
- Ai vreun loc în Cluj în care îți place să te ascunzi de agitația festivalului?
- Încerc să-l schimb, Dia, de la an la an, tocmai pentru că sunt deconspirat și-mi pierd liniștea. (râde) Într-un an, mergeam la un spa foarte mic, de care nu știa nimeni, până m-am întâlnit acolo cu cineva din festival și s-a dus vorba. A devenit brusc foarte frecventat și a trebuit să-l părăsesc. În alt an, mergeam într-o cafenea foarte retrasă și deloc glamouroasă, până când a devenit și ea foarte trendy. Acum, însă, festivalul are un sediu propriu, o inimă după chipul și asemănarea lui, Casa TIFF, cu grădină, terasă, cafenea și birouri, care a devenit punct de întâlnire. Uneori cea mai bună strategie e să te ascunzi la scenă deschisă. Sunt zile în care stau acolo pe terasă într-o mulțime de oameni și reușesc să rămân singur la masă.
- Cum le-ai recomanda invitaților să-și înceapă dimineața de festival?
- Pentru diminețile de TIFF, încă de la edițiile timpurii ale festivalului, noi am inventat AperiTIFF, un ziar pe care încercăm să-l facem cât mai jucăuș, cât mai eficient, cât mai surprinzător, pentru ca cei cu mintea încă amorțită după noaptea trecută să poată sta la o cafea și să încercuiască în program filmele recomandate. Dacă traversezi dimineața Piața Unirii și te uiți la terasele de pe margine, la una din două cineva citește ziarul.
- Tu ce filme ai încercui, din cele peste 200 care se vor proiecta în festival? Care îți sunt cele mai dragi?
- O să enumăr doar trei. "Gară pentru doi", o melodramă cu o nostalgie binefăcătoare, care mi-a plăcut la nebunie în anii '80 și pe care mă bucur să o pot revedea pe ecranul gigantic din Piața Unirii. "Fluviul negru", o creație de anul ăsta, care aparent e un thriller care te ține cu sufletul la gură, dar care în realitate e un film despre puterea literaturii. Vincent Cassel face în el un rol de zile mari. Și "În căutarea nevrotică a serenității", o comedie braziliană cu titlu ușchit, care ia în discuție toate locurile comune ale lumii showbiz-ului, dar mai ales goana pe care o antrenează nevoia asta dementă de succes, care te face să uiți de cine ești cu adevărat.
- Mulțumim de recomandări, mai ai vreo gură din cafea?
- Tocmai am terminat-o pe a treia, care e și ultima pe azi. Sunt gata să încep ziua...
- Ce ai trecut în agendă ?
- Câteva interviuri, un prânz cu membrii juriului, apoi prezint un film în prezența echipei, iar diseară trag o fugă până la castelul Banffy, unde proiectăm primul film al lui Hitchcock, acompaniat de orchestră.
Foto: NICU CHERCIU, MARIUS MARIȘ