Cutia cu acte

"Ar fi fost păcat să fi murit ieri şi să nu mai prind ziua asta atâta de fru­moasă", zicea uneori tata, când se întorcea acasă, vara, din pădure.

După ce îşi lăsa toporul în magazie, se oprea la fântână şi scotea o găleată de apă proaspătă. Mai întâi bea până se să­tura, apoi turna ce rămânea în covata de lemn şi se spă­la. Aşezat apoi pe scaunul lui de la capătul me­sei dinspre uşă, aştepta ca mama să ter­mine cu treburile prin ogra­dă, să mulgă vaca, să închidă găinile şi să dezlege câinele, care pornea voios să alerge în ju­rul casei, lătrând. Când nu era prea obosit, o ajuta şi-i auzeam prin curte povestind şi râzând veseli, cine ştie de ce. Pentru cină ne strângeam în bu­că­tăria de vară, unde seara de sâmbătă in­tra cu umbre prelungi, miros de iarbă co­sită şi ţârâit de greieri. Mâncam la lu­mi­na unei lămpi cu petrol, a cărei fla­cără se micşora sau creştea, dacă în­vârteai de o rotiţă. Umbra tatii se lun­gea sau scă­dea, pe uşa din spatele lui, după cum ju­ca lumina. Aşa îl ţin minte, pe scaunul de lângă uşă, ca şi cum ar fi fost mai me­reu gata de drum, cât mai aproape de ple­care. Mai ales aşa îmi amintesc de el. În mod ciu­dat, nu-mi mai amintesc uşor chipul lui, ci mai degrabă um­brele acelea de pe perete din serile noas­tre când eram fericiţi. Ca să-l pot vedea acum, ca să mi-l amintesc, ca să mă pot întoarce cu gân­dul la zilele acelea, trebuie să mă uit în cele câteva fotografii pe care mama le-a păstrat cu mare grijă după moartea lui, care s-a întâmplat când eu aveam doar cinci ani. Fotografiile mi-au rămas apoi mie, într-o cutie de lemn, după ce şi mama s-a stins. "Cu­tia cu acte" îi ziceam, şi acolo se adunau chi­tan­ţe şi hârtii importante, certificatele de agricul­tori, înştiinţări de la primărie, scrisori ori cărţi poş­tale trimise de fratele tatii, care era însurat la Arad.
În primăvara trecută, după mai mulţi ani de când a murit şi mama, am vândut casa copilăriei, pen­tru că eu am plecat din ţară la muncă, în Spania. Oricum, nu mă voi mai întoarce acasă, m-am mă­ritat cu un spaniol, şi am acum o familie în Spania. Lo­cuim într-un sat în care sunt multe podgorii. Tră­im din vânzarea vinului pe care-l producem în fer­ma noastră. Nu e mult, dar e suficient cât să nu avem grija zilei de mâine. Muncim din greu, toţi din familie, şi sunt bucuroasă că băieţilor mei le place să muncească în vie şi vor duce mai departe ferma. Dar nu despre familia mea de acum vreau să vă povestesc, ci despre familia în care m-am născut.

Portofelul de duminică

Înainte de a da cheia noului proprietar, am luat cu mine din casa copilăriei doar icoana cu Sfântul Nicolaie, din camera bună, pe care am înfăşurat-o într-un ştergar vechi, ţesut de mama, şi cutia cu acte. Multă vreme au rămas uitate în geantă. Am avut tot alte urgenţe în gospodărie şi au trecut câteva săptămâni până când, într-o duminică, am avut răgaz să iau toate hârtiile din cutia cu acte şi să le citesc. Alături de câteva fotografii şi de nişte chitanţe vechi, care nu mai aveau niciun rost, dar pe care am hotărât să le păstrez, ca fiind oarecum legate de familia mea, de trecut, am găsit şi portofelul tatii.
Am tresărit când l-am văzut, pentru că mi-am amintit brusc cum îl scotea din buzunar şi cum îi cerceta, cu gesturi teatrale şi comice, ascunzişurile, până găsea doi lei, cu care mă tri­mitea să-mi cumpăr bomboane de la maga­zinul sătesc. Asta se întâmpla doar duminica, pentru că în restul zilelor tata era la lucru la pădure şi nu se întorcea decât sâmbătă seara. Por­tofelul nu-l lua acolo cu el, n-avea ce face cu el, îl ţinea acasă, în buzunarul vestonului de sărbătoare. Poate mama să-l mai fi căutat şi în timpul săptă­mânii, dar pentru mine, el a fost doar portofelul de duminică dimineaţa. M-am uitat o vreme la pielea lui învechită, crăpată la îndoituri, l-am mirosit, l-am întors pe toate feţele, să văd dacă mai simt emo­ţia de pe vremuri, când tata îl deschidea în faţa mea, fără să bănuiesc că într-unul din buzu­narele as­cunse aveam să des­co­păr o mare taină a familiei mele.

Anuţa din poiană

Satul în care m-am născut e aşezat între dea­luri, cu casele înşi­rate de-a lungul unui pârâu ce coboară din munte. Pădurile înconjoară satul din toate părţile şi nu e de mirare că pe vremuri cei mai mulţi bărbaţi lucrau, ca tata, la pădure. Plecau luni de dimineaţă şi se întorceau tocmai sâmbăta. Fe­meile se descur­cau cum puteau în gospodărie, se mai ajutau una pe alta la treburile mai grele, îşi ţi­neau de urât în serile mohorâte, adunate în şezători. Şezători de femei şi de prunci. Mama se înţelegea mai bine cu o femeie care avea casa lângă pădure, pe malul apei. Îi zicea lumea Anuţa din poiană şi era cam la fel de tânără ca mama. Trăia doar cu o fată, un pic mai mare decât mine. Ne jucam îm­preună, câtă vreme mamele noastre lucrau. N-am văzut vreun bărbat în casa ei şi nici nu am ştiut vreodată să fi avut vreunul. Eram prea mică pentru a înţelege multe din cele ce se întâmplau în jurul meu. Dar iată că după atâţia ani de când s-au petrecut faptele acelea, mi-a fost dat să descâlcesc tâlcul unor vorbe auzite, uneori, prin sat. Nimic nu ră­mâne neştiut, ade­vărul iese la iveală până la urmă. Vine o zi în care, aşa precum apele învol­burate scot din străfun­duri nisipul şi mâlul prins de rădăcinile plantelor plutitoare, aşa iese şi mo­men­tul ascuns, clipa de taină care îţi poate desluşi prezentul. Aşa s-a întâmplat când eu am cercetat portofelul tatii şi am aflat acolo două scrisori scrise cu cerneală roşie. Am recunoscut scrisul lui, cu litere mari, şcolăreşti, stângace, lăbărţate pe toată foaia.

Scrisorile

"Draga mia Anuţă,
Mai întâi de toate, eu mănchin cu sănătate care sănătate de la Dumneazău ţi-o doresc şi ţâie, draga mia soţie. Te sărut prin carte, că-s cu guriţa departe, află despre mine, că-s tot cu gândul la tine. Dragă Anuţă, ieu am ajuns cu bine la unitate şi ne-a şi băgat la program şi instrucţie. Mam întâlnit aici şi cu Ionu lui Costan, gata să nul cunosc, ase tuns chilug. Draga mia Anuţă, să fi cuminte, până a da Dumnazău să mă liberez, să mă aştepţi Anuţă si sămi scrii când sa naşte prun­cul, cei fată, ori ficior. Şi acum, la încheiere, îţi tri­măt sărutul meu, să-l pui în pătuţul tău, să gândeşti la Dumnazău şi la soţiorul tău, săl pui supt perna ta, soţ ca mine nu-i avea".
Petrea Danciu e semnată scrisoarea, aşa-l che­ma pe tatăl meu, şi ultima literă din numele lui e prelungită într-un desen care reprezintă un trifoi cu patru foi. E scrisă pe o hârtie groasă, care păstrează adânc urmele îndoirilor repetate în ani.
A doua scrisoare e scrisă tot de el, la o distanţă de un an şi jumătate faţă de prima: "Draga Anuţă, am ajuns cu bine înapoi din permisie la unitate. Tu să nu asculţi ce vorbeşte satul, că gura lumii e slobodă. Tu să sti că io tăt la tine ţâu ca la muierea mea. Nu crede Anuţă tăt ce auzi, fi cuminte şi roa­găte la Dumnăzău să treacă timpul şi să ne adu­năm iară la căsuţa noastră din poiană. Petrea"
Când am citit prima oară scri­sorile am rămas ca trăsnită. Era pentru prima dată când aflam că tata a mai fost însurat, ba mai mult, că fetiţa Anuţei, cu care mă jucam eu în copilărie era, de fapt, sora mea. Aveam dovada clară care lămurea unele vorbe aruncate în doi peri de unele femei din sat. Ce s-a întâmplat între ei, cum de-a ajuns mama nevasta lui, cum de-a rămas Anuţa cea mai bună prietenă a mamii, până a murit, nu pot decât să-mi imaginez tot felul de scenarii, fără să cu­nosc însă adevărul. O vreme m-am gân­dit să-i întreb pe oamenii mai bătrâni din sat, ca să-mi spună ce stiu ei despre acele întâmplări de demult. Dar după aceea m-am gândit că nu este drept să fac acest lucru. Dacă oamenii aceia, tata, mama şi Anuţa, au putut trece peste întâmplări fără să se duşmănească, ce drept am eu să le tulbur amin­tirea? De ce să vreau să aflu un adevăr care nu mă mai poate ajuta la nimic? Mama e moartă, Anuţa a murit şi ea de multă vreme, fata Anuţei, Reghina, sora mea neştiută, a murit înainte să împlinească doisprezece ani. Am rămas doar eu şi scrisorile care nu ştiu de ce au ajuns de la Anuţa în portofelul tatii. Şi mai e amintirea lui, de când se întorcea sâmbăta de la lucru, din pădure. Parcă îl văd cum se aşeza pe scaunul de lângă uşă, tot gata de plecare, după ce se spăla afară, la fântână, cum îşi trecea mâna prin părul ud şi cum ne spunea apoi, mie şi mamii, "Ar fi fost păcat să fi murit ieri şi să nu mai prind ziua asta atâta de frumoasă!"
Acuma pot să înţeleg de ce tata nu se-ntorcea niciodată cu ceilalţi bărbaţi cu care lucra la pădure. Sâmbăta spre seară, el venea întotdeauna acasă pe drumul care cobora din poiana în care era casa Anuţei.

EVA - Sighetul Marmaţiei