La baza PSD-ului şi, difuz, printre simpatizanţii săi neînregimentaţi, se vorbeşte tot mai insistent despre necesitatea unei reconstrucţii partinice, sau chiar, în cazul unei destabilizări totale a partidului aflat la putere, despre posibilitatea formării unui nou partid veritabil de stânga. Într-adevăr, observatorii neutri ai scenei noastre politice au sesizat de mai mult timp deriva grupării fondate în 1990 de Ion Iliescu, pe ruinele PCR-ului, spre un populism agresiv, asemănător celor practicate de FIDESZ-ul lui Orban în Ungaria, sau PiS-ul lui J. Kaczynski în Polonia. Încă de pe vremea conducerii lui Victor Ponta, PSD-ul începuse, mascat, abandonarea "idealurilor socialiste", evoluând treptat spre formula populistă a unui iliberalism de circumstanţă, menit să asigure, prin mituiri repetate ale electoratului, concentrarea puterii în mâinile unui grup relativ mic de politicieni, imun la prescrierile Legii şi la cerinţele funcţionării statului de drept. Ascensiunea lui Dragnea la şefia aşa-zisului partid de stânga a marcat abandonarea totală a "proiectului socialist", PSD-ul păstrând din orientarea impusă de "fondatorul" Ion Iliescu doar strategia acaparării puterii (învăţată de înaintaşul său în epoca formării sale comuniste) şi modalităţile propagandistice de autopromovare a propriei imagini. Liviu Dragnea şi-a împins partidul la victorie, la "parlamentarele" de acum un an şi jumătate, cu un program clar populist, de "fericire a tuturor", prin creşteri masive de salarii şi pensii, prin protejarea de tip tribal a "intereselor naţionale" împotriva "jefuitorilor străini" (proveniţi mai ales din UE), şi prin promovarea unei Justiţii laxe, care să ţină cont de "tradiţiile culturale şi civilizaţionale româneşti".
Oricare alegător mai avizat ar fi putut descoperi, la lansarea acestui program de guvernare, că teme "clasice" ale ideologiei socialiste (sau, mă rog, social-democrate), precum redistribuirea echitabilă a rezultatelor valorificării avuţiei naţionale ori egalitatea în faţa Legii, amendarea abuzului de putere în administrarea veniturilor statului ori investiţiile (normale pentru asigurarea viitorului ţării) în învăţământ şi sănătate, au fost abordate "cu jumătate de gură". Promisiunile unei creşteri imediate a veniturilor individuale (cu consecinţa stimulării masive a consumului de orice fel) au orbit electoratul, traumatizat de efectele tranziţiei spre piaţa concurenţială, asigurând PSD-ului o victorie consistentă şi lejeră. Alegătorii nu şi-au dat seama că liderul PSD-ist a promovat intenţionat această deschidere populistă, interesul său fiind dobândirea puterii pentru rezolvarea problemelor personale. Dragnea este, după cum se ştie, condamnat de Justiţie pentru mai multe încălcări grave ale Legii. El ştie că promisiunile economice din "programul" partidului său nu pot fi îndeplinite şi, în consecinţă, a forţat - şi forţează - mereu preluarea totală a puterii în stat, renunţarea la separaţia liberală a componentelor şi la ordinea "de drept", scopul intim fiind "absolvirea" sa de orice consecinţe juridice ale acţiunilor sale trecute, pentru a se putea impune, astfel "albit", drept suveran neîncoronat al României. Urgenţa atacului asupra Justiţiei independente (de la "celebra" OUG 13 din prima lună a guvernării PSD-ALDE, la amendarea continuă a codurilor juridice de către "comisia Iordache") devine, aşadar, de înţeles, urmând ca - după atingerea obiectivului său personal - eşecul "revoluţiei fiscale şi economice" să fie motivat prin argumente propagandistice şi "măsuri de control social". Până atunci, România nu poate suporta, spre deosebire de Ungaria, Polonia sau chiar Turcia (unde populistul Erdogan şi-a atins ţinta vizată), ţări cu economii mult mai dezvoltate, consecinţele dărniciei PSD-iste, fără ajutorul unor împrumuturi masive de fonduri de pe piaţa de capital, amanetându-şi, în fapt, viitorul. Pentru Dragnea şi ai lui, această perspectivă nu contează.
PSD-ul a rămas partid socialist, de stânga, doar cu numele. Promovând lideri care au, în realitate, aceleaşi scopuri individuale ca şi el, şi garantându-le realizarea lor, Dragnea a îndepărtat treptat toţi posibilii săi concurenţi interni, vizaţi fiind, în primul rând, ideologii, politicienii de stânga, susţinătorii idealurilor egalitariste şi ai controlului etatist al capitalismului "sălbatic". De la Ion Iliescu, la Mircea Geoană, de la Ecaterina Andronescu, Mihai Chirica, primarul Iaşului, până la membrii "grupului de la Cluj", toţi liderii cu minime convingeri de stânga au fost blocaţi sau excluşi. PSD-ul nu mai este un partid doctrinar, după formula tradiţionalizată în secolul XX, ci o grupare de interes, oportunistă, capabilă să recurgă la orice mijloc politic sau economic, pentru conservarea sa la putere pe fondul păstrării aparenţelor democratice moderne. Schimbarea de direcţie, după câştigarea alegerilor parlamentare din 2016, este vizibilă. Ca toate partidele populiste, în ofensivă pe întreg mapamondul, PSD-ul actual (secondat până la confuzie de ALDE) cultivă un naţionalism conservator, eurosceptic (câtă vreme România este membră a UE) şi antiglobalist, respingând atât egalitarismul juridic, de sorginte socialistă, cât şi liberalismul individualist propriu democraţiilor clasice. Dragnea îşi "poleieşte cu aur" susţinătorii, tolerând veniturile "nesimţite" (salarii, pensii, facilităţi) ale clasei politice şi "liberalizează" nepotismul, promovarea socială de tip tribal, cu scopul impunerii unei ierarhii îngheţate, aproape feudale. Nu e de mirare că, din cauza lipsei de orizont şi de speranţă, forţele vitale ale naţiunii, tineri competenţi şi specializaţi, părăsesc în masă ţara, România tinzând să devină un deşert îmbătrânit şi debusolat.
În bătălia cu iliberalismul, promovat insistent de interesul lui Dragnea şi al grupării sale, România are, totuşi, nevoie de un adevărat partid de stânga, capabil să asigure o alternativă corectă şi echilibrată la ideile şi politicile liberalismului democratic. Liberalismul însuşi nu poate, de altfel, supravieţui fără un "partener de dialog social", care să-i sugereze sau să-i impună corecturile programatice cerute de împrejurările istorice traversate de ansamblul comunităţii în care se manifestă. Fără o grupare de stânga autentică, România riscă să devină, cum s-a mai întâmplat, o frunză moartă în vântul Istoriei.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
