Era prietena noastră. Jucăria noastră însufleţită. O răsfăţam, o duceam la păscut, iar ea creştea ca Făt-Frumos din poveste. Din puiul subţirel şi fricos, s-a ridicat o viţea puternică şi frumoasă care, la nici doi ani, ne-a dăruit primul ei viţeluş.
Anii au trecut, Luniţa şi cu noi am crescut împreună, nu ne-am dat seama când, rând pe rând, am părăsit casa părinţilor, plecând spre şcoli, în oraş. Singura care n-a plecat de acasă a fost Luniţa, care ne tot trimitea prin diferiţi mesageri urdă şi smântână, făcute din laptele ei... Dar timpul a început să apună. Cine s-o mai ducă la păscut pe Luniţa? Unde sunt mâinile celor patru copii care o alintau? Aşa se face că părinţii mei au hotărât s-o vândă, dar nu oriunde şi oricui, ci unui gospodar care să-i ofere dacă nu dragostea cu care fusese obişnuită, măcar necesarul de hrană pe care-l avusese la noi. Aşa a ajuns Luniţa mult mai departe de casa părintească, la un gospodar din acelaşi sat.
Anii au trecut... Noi am terminat şcolile şi ne-am angajat care unde... Numai despre Luniţa nu mai ştia nimeni nimic. Până într-o seară de toamnă târzie, când liniştea a fost sfărâmată de mugetul ei, la poarta casei părinteşti. Or fi năpădit-o aducerile aminte? Cine ştie... Cum să nu primeşti în curte un prieten drag, care te-a scos ani de-a rândul din atâtea nevoi? Stăpâna casei a ieşit la poartă şi ştergându-şi o lacrimă cu colţul broboadei, a primit-o pe Luniţa în grajdul care i-a fost adăpost ani de-a rândul. Dar şederea ei a fost numai de-o noapte, pentru că Luniţa nu mai era a noastră. A fost dusă la noii ei stăpâni.
Iarăşi au trecut doi-trei ani... Minunea s-a întâmplat tot într-o toamnă târzie, când, pe-nserat, la poarta casei părinteşti s-a auzit un muget disperat. Cine putea să fie? Era Luniţa. Obosită şi abătută. Voia numai să se odihnească. Şi mai avea ceva de făcut: să mai aducă pe lume încă un viţel, pe care dorise să-l fete în adevărata ei casă, casa amintirilor sale, pline de mângâieri. A doua zi dimineaţă, în vechiul grajd, alături de mamă, mugea plângăcios un viţel... A venit stăpânul cu căruţa şi i-a luat acasă. De atunci, n-am mai auzit nimic de ea. Poate că nici nu mai există. Unde eşti, Luniţa? Mi-e dor de tine! Cât devotament ai ascuns în inima ta! Oameni, luaţi aminte!
SOFIA P. - Focşani
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
