La baza PSD-ului și, difuz, printre simpatizanții săi neînregimentați, se vorbește tot mai insistent despre necesitatea unei reconstrucții partinice, sau chiar, în cazul unei destabilizări totale a partidului aflat la putere, despre posibilitatea formării unui nou partid veritabil de stânga. Într-adevăr, observatorii neutri ai scenei noastre politice au sesizat de mai mult timp deriva grupării fondate în 1990 de Ion Iliescu, pe ruinele PCR-ului, spre un populism agresiv, asemănător celor practicate de FIDESZ-ul lui Orban în Ungaria, sau PiS-ul lui J. Kaczynski în Polonia. Încă de pe vremea conducerii lui Victor Ponta, PSD-ul începuse, mascat, abandonarea "idealurilor socialiste", evoluând treptat spre formula populistă a unui iliberalism de circumstanță, menit să asigure, prin mituiri repetate ale electoratului, concentrarea puterii în mâinile unui grup relativ mic de politicieni, imun la prescrierile Legii și la cerințele funcționării statului de drept. Ascensiunea lui Dragnea la șefia așa-zisului partid de stânga a marcat abandonarea totală a "proiectului socialist", PSD-ul păstrând din orientarea impusă de "fondatorul" Ion Iliescu doar strategia acaparării puterii (învățată de înaintașul său în epoca formării sale comuniste) și modalitățile propagandistice de autopromovare a propriei imagini. Liviu Dragnea și-a împins partidul la victorie, la "parlamentarele" de acum un an și jumătate, cu un program clar populist, de "fericire a tuturor", prin creșteri masive de salarii și pensii, prin protejarea de tip tribal a "intereselor naționale" împotriva "jefuitorilor străini" (proveniți mai ales din UE), și prin promovarea unei Justiții laxe, care să țină cont de "tradițiile culturale și civilizaționale românești".
Oricare alegător mai avizat ar fi putut descoperi, la lansarea acestui program de guvernare, că teme "clasice" ale ideologiei socialiste (sau, mă rog, social-democrate), precum redistribuirea echitabilă a rezultatelor valorificării avuției naționale ori egalitatea în fața Legii, amendarea abuzului de putere în administrarea veniturilor statului ori investițiile (normale pentru asigurarea viitorului țării) în învățământ și sănătate, au fost abordate "cu jumătate de gură". Promisiunile unei creșteri imediate a veniturilor individuale (cu consecința stimulării masive a consumului de orice fel) au orbit electoratul, traumatizat de efectele tranziției spre piața concurențială, asigurând PSD-ului o victorie consistentă și lejeră. Alegătorii nu și-au dat seama că liderul PSD-ist a promovat intenționat această deschidere populistă, interesul său fiind dobândirea puterii pentru rezolvarea problemelor personale. Dragnea este, după cum se știe, condamnat de Justiție pentru mai multe încălcări grave ale Legii. El știe că promisiunile economice din "programul" partidului său nu pot fi îndeplinite și, în consecință, a forțat - și forțează - mereu preluarea totală a puterii în stat, renunțarea la separația liberală a componentelor și la ordinea "de drept", scopul intim fiind "absolvirea" sa de orice consecințe juridice ale acțiunilor sale trecute, pentru a se putea impune, astfel "albit", drept suveran neîncoronat al României. Urgența atacului asupra Justiției independente (de la "celebra" OUG 13 din prima lună a guvernării PSD-ALDE, la amendarea continuă a codurilor juridice de către "comisia Iordache") devine, așadar, de înțeles, urmând ca - după atingerea obiectivului său personal - eșecul "revoluției fiscale și economice" să fie motivat prin argumente propagandistice și "măsuri de control social". Până atunci, România nu poate suporta, spre deosebire de Ungaria, Polonia sau chiar Turcia (unde populistul Erdogan și-a atins ținta vizată), țări cu economii mult mai dezvoltate, consecințele dărniciei PSD-iste, fără ajutorul unor împrumuturi masive de fonduri de pe piața de capital, amanetându-și, în fapt, viitorul. Pentru Dragnea și ai lui, această perspectivă nu contează.
PSD-ul a rămas partid socialist, de stânga, doar cu numele. Promovând lideri care au, în realitate, aceleași scopuri individuale ca și el, și garantându-le realizarea lor, Dragnea a îndepărtat treptat toți posibilii săi concurenți interni, vizați fiind, în primul rând, ideologii, politicienii de stânga, susținătorii idealurilor egalitariste și ai controlului etatist al capitalismului "sălbatic". De la Ion Iliescu, la Mircea Geoană, de la Ecaterina Andronescu, Mihai Chirica, primarul Iașului, până la membrii "grupului de la Cluj", toți liderii cu minime convingeri de stânga au fost blocați sau excluși. PSD-ul nu mai este un partid doctrinar, după formula tradiționalizată în secolul XX, ci o grupare de interes, oportunistă, capabilă să recurgă la orice mijloc politic sau economic, pentru conservarea sa la putere pe fondul păstrării aparențelor democratice moderne. Schimbarea de direcție, după câștigarea alegerilor parlamentare din 2016, este vizibilă. Ca toate partidele populiste, în ofensivă pe întreg mapamondul, PSD-ul actual (secondat până la confuzie de ALDE) cultivă un naționalism conservator, eurosceptic (câtă vreme România este membră a UE) și antiglobalist, respingând atât egalitarismul juridic, de sorginte socialistă, cât și liberalismul individualist propriu democrațiilor clasice. Dragnea își "poleiește cu aur" susținătorii, tolerând veniturile "nesimțite" (salarii, pensii, facilități) ale clasei politice și "liberalizează" nepotismul, promovarea socială de tip tribal, cu scopul impunerii unei ierarhii înghețate, aproape feudale. Nu e de mirare că, din cauza lipsei de orizont și de speranță, forțele vitale ale națiunii, tineri competenți și specializați, părăsesc în masă țara, România tinzând să devină un deșert îmbătrânit și debusolat.
În bătălia cu iliberalismul, promovat insistent de interesul lui Dragnea și al grupării sale, România are, totuși, nevoie de un adevărat partid de stânga, capabil să asigure o alternativă corectă și echilibrată la ideile și politicile liberalismului democratic. Liberalismul însuși nu poate, de altfel, supraviețui fără un "partener de dialog social", care să-i sugereze sau să-i impună corecturile programatice cerute de împrejurările istorice traversate de ansamblul comunității în care se manifestă. Fără o grupare de stânga autentică, România riscă să devină, cum s-a mai întâmplat, o frunză moartă în vântul Istoriei.