România - lider mondial în apicultură - IOAN BOGORIN: "Albina carpatină stă foarte bine! "

Vicepreşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Albine, Sibiu

Foşnetul unui şanţ românesc

- Într-un număr precedent al revistei "For­mula AS" s-a vorbit pe larg despre "apocalipsa al­binelor", mai exact, despre Sindromul Dispa­riţiei Coloniilor de Albine, un fenomen care face ra­vagii în întreaga lume. Cât de afectată este Ro­mânia de acest fenomen?

- Într-adevăr, Sindromul Dis­pa­riţiei Coloniilor de Albine este un fenomen foarte grav, care afec­tează albinele din întreaga lume, în spe­cial pe cele din America şi Europa centrală. În mod aparent inex­plicabil, apicultorii se confruntă cu o dispariţie fulgerătoare a albinelor: stupul se goleşte de lu­crătoare, acestea lăsând în urmă puietul, stocul de hrană, regina şi câteva doici. Nu se găsesc cadavre în jurul stupului, nu există o cauză clară a feno­menului, ai zice că e o poveste cu extratereştri. Noi presupunem că este un cumul de factori dintre care cei mai importanţi sunt distrugerea biodiversităţii, pesticidele pe bază de neonicotinoide şi glifosat, viruşii, plantele modificate genetic, schimbările climatice şi alte câteva. Din fericire, în România acest sindrom nu este foarte grav, deşi suntem şi noi afectaţi. Un semnal de alarmă a fost în anul 2016 când, din cauza secetei, concentraţiile de pesticide din plante nu s-au diluat şi albinele au fost intoxicate ma­siv. La nivel naţional, a fost un dezastru. Totuşi, faţă de restul Europei şi faţă de problemele din America, Albina Carpatină stă foar­te bine.

- Ce anume face ca albina românească să fie încă protejată?

- Păi, să le luăm pe rând. În America, de exemplu, albina este tratată cu foarte mult prag­matism, că să nu spun cu cinism şi cruzime. Aco­lo, accentul este pus pe agricultura intensivă şi al­bina are simplul rol de polenizare. Dacă în Ro­mânia, un apicultor are în jur de câteva sute de fa­milii, un apicultor american are câteva mii, de obi­cei 4000-5000. Statul american acordă o sub­venţie între 90 şi 150 de dolari pentru fiecare fa­mi­lie, iar polenizarea culturilor se face contra-cost, adică, fermierul care are un câmp de rapiţă îl plăteşte pe apicultor ca să lase stupii lângă el, pentru a avea o creştere a producţiei de peste 30%. Că rapiţa respectivă este super-tratată cu substanţe chimice, de obicei pe bază de neonicotinoide, nu mai contează: albinele n-au decât să moară după po­lenizare, pentru că se vor importa altele, din Aus­tralia, cu 50 de dolari familia, costuri acoperite din profitul total - subvenţie plus plata polenizării. Mie­rea nici nu contează: ea se importă şi, în ge­neral, americanii nu ştiu că ea poate avea gust diferit, ci o clasifică în funcţie de... culoare. După părerea mea, această logică a profitului cu orice preţ a dus la fenomene de genul "Sindromului Dis­pariţiei Coloniilor de Albine". Lăcomia omu­lui, indiferenţa şi chiar dispreţul faţă de natură sunt cauzele mai adânci ale unor astfel de feno­mene. Europa? Câţi urşi au Germania, Elveţia sau Franţa? Niciunul. Dar lupi? Câţiva, rătăciţi din pă­durile noastre şi ale polonezilor. Dar păduri secu­lare? Zero. Vă plac culturile perfecte din Austria, alea pe care le admirăm noi, în vacanţă, zicând că sunt lucrate la milimetru? Mergeţi să vedeţi câte gâze sunt pe lângă acele culturi, sau câte flori cresc, sălbatic, pe lângă ele, şi o să vedeţi că e to­tul ca şi sterilizat! Pentru că în toată Europa se lu­crează "modern"... adică intensiv şi chimizat. Şi uitaţi-vă în primul şanţ al unui sat românesc, şi o să vedeţi câtă viaţă foşneşte în el. E adevărat că avem un mare avantaj, o natură încă vie şi bogată, dar nu trebuie să rămânem orbiţi de mândrie la astfel de lucruri, ci dimpotrivă, să luăm aminte unde poate să ducă agricultura intensivă şi chimi­zarea şi să facem tot ce putem ca să păstrăm pă­mântul nostru cât mai curat. Şi dacă vom avea mediu curat, vom avea şi miere curată.

"Avem cea mai bună miere din lume"

- Cât de curată este mierea românească? To­tuşi, chiar şi la noi există culturi intensive şi tratamente chimice...

- Nu o să vă spun o părere subiectivă, o să va dau câteva date concrete. În ultimele decenii, nu există congres sau concurs al api­cultorilor de unde România să nu se în­toarcă fie cu o medalie, fie cu un loc pe po­dium. Calitativ, avem cea mai bună miere din lume, pe care occidentalii o cumpără pentru... cupajare! Adică, exact ca la vin, ei amestecă mie­rea lor slabă cu mierea noastră şi obţin un pro­dus de calitate! Şansa noastră este Transil­vania, unde încă mai există, în medie, 60 de flori spon­tane pe metrul pătrat! Germanii, când vin la noi în vizită, rămân uimiţi, ei nu mai au de mult aşa ceva. Prin biodiversitate avem o bogăţie uriaşă, pe care ar trebui să o păstrăm cu orice preţ: să oprim în primul rând tăierea pădurilor şi să găsim alter­native la tratarea câmpurilor cu substanţe chimice. Mierea excepţională de la noi, care oricum merge în proporţie de aproape 80% la export, este doar unul dintre beneficiile mediului curat.

"În România există o extraordinară întoarcere a tinerilor către apicultură"

- În ultimii ani, am observat că şi ţăranii fo­losesc, în micile lor grădini, tratamente chi­mice. Afectează acest lucru viaţa albinelor?

- În România sunt două mari probleme pentru albine: marii fermieri şi micii agricultori. Teoretic, pentru marii fermieri avem legi care reglementează cât de cât situaţia: pentru a-i proteja pe apicultori, ei sunt obligaţi să ţină o fişă la zi a tratamentelor aplicate culturilor şi să le anunţe la direcţiile agricole, de fiecare dată când le fac, indiferent dacă e vorba de livezi sau culturi în câmp. În felul ăsta, ştim şi noi unde şi când există pericolul intoxicaţiei pentru albine. Legi avem şi reglementări există. Numai că nu toată lumea le respectă şi, de multe ori, legea... nu prea are dinţi. Totuşi, cel puţin la nivelul judeţului Sibiu, există o colaborare foarte bună între fermieri şi apicultori şi, din fericire, acest parteneriat este menţinut cu controale şi in­formări stricte. În ce îi priveşte pe micii agri­cul­tori, situaţia e mai complicată, pentru că e greu de controlat. Cu ani în urmă, existau pe piaţă patru categorii de tratamente chimizate, iar ţăranii nu aveau acces decât la unul singur, cel mai puţin pe­ri­culos. Restul se dădea "pe reţetă", cu reco­mandare, de la firmele specializate. Din păcate, astăzi, toate substanţele se vând la liber, indiferent de cât de nocive sunt! Oricine poate cumpăra ori­ce din magazin, încât, de multe ori, ţăranii nici nu ştiu cât de tare îşi otrăvesc grădinile. Ministerul agri­culturii ar trebui să treacă la o limitare a aces­tor substanţe periculoase, la un control mai strict, atât pentru omul obişnuit cât şi pentru marii fer­mieri. Situaţia trebuie reglementată de urgenţă! Sunt afectate nu doar albinele, al căror sistem nervos este distrus de neonicotinoidele din pesti­cide, dar şi oamenii, aceste substanţe fiind dove­dite drept cancerigene. Tratamentul aplicat cultu­rilor ajunge în plantă în proporţie de 25%, restul intră în pământ şi apoi în apă. Nu putem sta impasibili în faţa otrăvirii pământului.

- În această situaţie dramatică, generalizată în lumea de azi, există şi veşti bune care să ne dea un pic de optimism?

- Din fericire există şi veşti bune. În primul rând, la nivel european, creşterii albinelor îi este acordată o mare importanţă. La modul general, se dau subvenţii importante pentru apicultori, şi suntem sprijiniţi financiar. Recent, prin acţiunea Avaaz, s-a propus interzicerea totală a trata­men­telor chimice pe bază de neonicotinoide, începând cu anul 2022. Mai multe ţări, al căror lider este Franţa, lucrează la găsirea de soluţii alternative pentru aceste substanţe otrăvitoare. În multe ţări, aceste substanţe sunt interzise şi acum, dar încă sunt acceptate derogări şi, din păcate, România a preferat să ceară o asemenea derogare, mai de­grabă decât să le impună fermierilor căutarea unor altfel de soluţii. Oricum, în cinci ani, se va termina această poveste, să sperăm că vom rezista până atunci. Apoi, la nivelul României, am observat o extraordinară întoarcere a tinerilor către apicultură. Eu sunt şi profesor şi pot să vă spun că după 1990, un val masiv de tineri au început să crească albine, mulţi încurajaţi în ulti­mii ani şi de consistentele subvenţii euro­pene. Această întinerire şi sporire a gene­raţiei de apicultori mă face să fiu optimist în legătură cu destinul albinei carpatine. Dacă am reuşi să protejăm şi mediul, să îl păstrăm curat, România ar avea şansa de a-şi păstra mai departe poziţia de lider mondial, cu cea mai curată şi mai gustoasă miere.