După ce își lăsa toporul în magazie, se oprea la fântână și scotea o găleată de apă proaspătă. Mai întâi bea până se sătura, apoi turna ce rămânea în covata de lemn și se spăla. Așezat apoi pe scaunul lui de la capătul mesei dinspre ușă, aștepta ca mama să termine cu treburile prin ogradă, să mulgă vaca, să închidă găinile și să dezlege câinele, care pornea voios să alerge în jurul casei, lătrând. Când nu era prea obosit, o ajuta și-i auzeam prin curte povestind și râzând veseli, cine știe de ce. Pentru cină ne strângeam în bucătăria de vară, unde seara de sâmbătă intra cu umbre prelungi, miros de iarbă cosită și țârâit de greieri. Mâncam la lumina unei lămpi cu petrol, a cărei flacără se micșora sau creștea, dacă învârteai de o rotiță. Umbra tatii se lungea sau scădea, pe ușa din spatele lui, după cum juca lumina. Așa îl țin minte, pe scaunul de lângă ușă, ca și cum ar fi fost mai mereu gata de drum, cât mai aproape de plecare. Mai ales așa îmi amintesc de el. În mod ciudat, nu-mi mai amintesc ușor chipul lui, ci mai degrabă umbrele acelea de pe perete din serile noastre când eram fericiți. Ca să-l pot vedea acum, ca să mi-l amintesc, ca să mă pot întoarce cu gândul la zilele acelea, trebuie să mă uit în cele câteva fotografii pe care mama le-a păstrat cu mare grijă după moartea lui, care s-a întâmplat când eu aveam doar cinci ani. Fotografiile mi-au rămas apoi mie, într-o cutie de lemn, după ce și mama s-a stins. "Cutia cu acte" îi ziceam, și acolo se adunau chitanțe și hârtii importante, certificatele de agricultori, înștiințări de la primărie, scrisori ori cărți poștale trimise de fratele tatii, care era însurat la Arad.
În primăvara trecută, după mai mulți ani de când a murit și mama, am vândut casa copilăriei, pentru că eu am plecat din țară la muncă, în Spania. Oricum, nu mă voi mai întoarce acasă, m-am măritat cu un spaniol, și am acum o familie în Spania. Locuim într-un sat în care sunt multe podgorii. Trăim din vânzarea vinului pe care-l producem în ferma noastră. Nu e mult, dar e suficient cât să nu avem grija zilei de mâine. Muncim din greu, toți din familie, și sunt bucuroasă că băieților mei le place să muncească în vie și vor duce mai departe ferma. Dar nu despre familia mea de acum vreau să vă povestesc, ci despre familia în care m-am născut.
Portofelul de duminică
Înainte de a da cheia noului proprietar, am luat cu mine din casa copilăriei doar icoana cu Sfântul Nicolaie, din camera bună, pe care am înfășurat-o într-un ștergar vechi, țesut de mama, și cutia cu acte. Multă vreme au rămas uitate în geantă. Am avut tot alte urgențe în gospodărie și au trecut câteva săptămâni până când, într-o duminică, am avut răgaz să iau toate hârtiile din cutia cu acte și să le citesc. Alături de câteva fotografii și de niște chitanțe vechi, care nu mai aveau niciun rost, dar pe care am hotărât să le păstrez, ca fiind oarecum legate de familia mea, de trecut, am găsit și portofelul tatii.
Am tresărit când l-am văzut, pentru că mi-am amintit brusc cum îl scotea din buzunar și cum îi cerceta, cu gesturi teatrale și comice, ascunzișurile, până găsea doi lei, cu care mă trimitea să-mi cumpăr bomboane de la magazinul sătesc. Asta se întâmpla doar duminica, pentru că în restul zilelor tata era la lucru la pădure și nu se întorcea decât sâmbătă seara. Portofelul nu-l lua acolo cu el, n-avea ce face cu el, îl ținea acasă, în buzunarul vestonului de sărbătoare. Poate mama să-l mai fi căutat și în timpul săptămânii, dar pentru mine, el a fost doar portofelul de duminică dimineața. M-am uitat o vreme la pielea lui învechită, crăpată la îndoituri, l-am mirosit, l-am întors pe toate fețele, să văd dacă mai simt emoția de pe vremuri, când tata îl deschidea în fața mea, fără să bănuiesc că într-unul din buzunarele ascunse aveam să descopăr o mare taină a familiei mele.
Anuța din poiană
Satul în care m-am născut e așezat între dealuri, cu casele înșirate de-a lungul unui pârâu ce coboară din munte. Pădurile înconjoară satul din toate părțile și nu e de mirare că pe vremuri cei mai mulți bărbați lucrau, ca tata, la pădure. Plecau luni de dimineață și se întorceau tocmai sâmbăta. Femeile se descurcau cum puteau în gospodărie, se mai ajutau una pe alta la treburile mai grele, își țineau de urât în serile mohorâte, adunate în șezători. Șezători de femei și de prunci. Mama se înțelegea mai bine cu o femeie care avea casa lângă pădure, pe malul apei. Îi zicea lumea Anuța din poiană și era cam la fel de tânără ca mama. Trăia doar cu o fată, un pic mai mare decât mine. Ne jucam împreună, câtă vreme mamele noastre lucrau. N-am văzut vreun bărbat în casa ei și nici nu am știut vreodată să fi avut vreunul. Eram prea mică pentru a înțelege multe din cele ce se întâmplau în jurul meu. Dar iată că după atâția ani de când s-au petrecut faptele acelea, mi-a fost dat să descâlcesc tâlcul unor vorbe auzite, uneori, prin sat. Nimic nu rămâne neștiut, adevărul iese la iveală până la urmă. Vine o zi în care, așa precum apele învolburate scot din străfunduri nisipul și mâlul prins de rădăcinile plantelor plutitoare, așa iese și momentul ascuns, clipa de taină care îți poate desluși prezentul. Așa s-a întâmplat când eu am cercetat portofelul tatii și am aflat acolo două scrisori scrise cu cerneală roșie. Am recunoscut scrisul lui, cu litere mari, școlărești, stângace, lăbărțate pe toată foaia.
Scrisorile
"Draga mia Anuță,
Mai întâi de toate, eu mănchin cu sănătate care sănătate de la Dumneazău ți-o doresc și țâie, draga mia soție. Te sărut prin carte, că-s cu gurița departe, află despre mine, că-s tot cu gândul la tine. Dragă Anuță, ieu am ajuns cu bine la unitate și ne-a și băgat la program și instrucție. Mam întâlnit aici și cu Ionu lui Costan, gata să nul cunosc, ase tuns chilug. Draga mia Anuță, să fi cuminte, până a da Dumnazău să mă liberez, să mă aștepți Anuță si sămi scrii când sa naște pruncul, cei fată, ori ficior. Și acum, la încheiere, îți trimăt sărutul meu, să-l pui în pătuțul tău, să gândești la Dumnazău și la soțiorul tău, săl pui supt perna ta, soț ca mine nu-i avea".
Petrea Danciu e semnată scrisoarea, așa-l chema pe tatăl meu, și ultima literă din numele lui e prelungită într-un desen care reprezintă un trifoi cu patru foi. E scrisă pe o hârtie groasă, care păstrează adânc urmele îndoirilor repetate în ani.
A doua scrisoare e scrisă tot de el, la o distanță de un an și jumătate față de prima: "Draga Anuță, am ajuns cu bine înapoi din permisie la unitate. Tu să nu asculți ce vorbește satul, că gura lumii e slobodă. Tu să sti că io tăt la tine țâu ca la muierea mea. Nu crede Anuță tăt ce auzi, fi cuminte și roagăte la Dumnăzău să treacă timpul și să ne adunăm iară la căsuța noastră din poiană. Petrea"
Când am citit prima oară scrisorile am rămas ca trăsnită. Era pentru prima dată când aflam că tata a mai fost însurat, ba mai mult, că fetița Anuței, cu care mă jucam eu în copilărie era, de fapt, sora mea. Aveam dovada clară care lămurea unele vorbe aruncate în doi peri de unele femei din sat. Ce s-a întâmplat între ei, cum de-a ajuns mama nevasta lui, cum de-a rămas Anuța cea mai bună prietenă a mamii, până a murit, nu pot decât să-mi imaginez tot felul de scenarii, fără să cunosc însă adevărul. O vreme m-am gândit să-i întreb pe oamenii mai bătrâni din sat, ca să-mi spună ce stiu ei despre acele întâmplări de demult. Dar după aceea m-am gândit că nu este drept să fac acest lucru. Dacă oamenii aceia, tata, mama și Anuța, au putut trece peste întâmplări fără să se dușmănească, ce drept am eu să le tulbur amintirea? De ce să vreau să aflu un adevăr care nu mă mai poate ajuta la nimic? Mama e moartă, Anuța a murit și ea de multă vreme, fata Anuței, Reghina, sora mea neștiută, a murit înainte să împlinească doisprezece ani. Am rămas doar eu și scrisorile care nu știu de ce au ajuns de la Anuța în portofelul tatii. Și mai e amintirea lui, de când se întorcea sâmbăta de la lucru, din pădure. Parcă îl văd cum se așeza pe scaunul de lângă ușă, tot gata de plecare, după ce se spăla afară, la fântână, cum își trecea mâna prin părul ud și cum ne spunea apoi, mie și mamii, "Ar fi fost păcat să fi murit ieri și să nu mai prind ziua asta atâta de frumoasă!"
Acuma pot să înțeleg de ce tata nu se-ntorcea niciodată cu ceilalți bărbați cu care lucra la pădure. Sâmbăta spre seară, el venea întotdeauna acasă pe drumul care cobora din poiana în care era casa Anuței.
EVA - Sighetul Marmației