Spectacolele din faţa blocului
- Rareş, de curând ai fost nominalizat din nou la Premiile UNITER. Povesteşte-ne despre personajul care ţi-a adus această a doua nominalizare din cariera ta, de altfel foarte scurtă.
- A doua mea nominalizare la Premiile UNITER a venit într-un moment de uşoară cumpănă pentru mine. M-am bucurat şi încă mă bucur de această apreciere. Revenind la personajul care mi-a adus această frumoasă recunoaştere, încep cu o mică mărturisire. Eu am terminat un liceu cu profil vocaţional de teatru, la Sibiu. Cred că eram în clasa a XI-a, pe la începutul semestrului, când profesoara de la teoria dramei ne-a pus să citim "Deşteptarea primăverii" de Frank Wedekind. M-am îndrăgostit iremediabil de personajul Moritz. Multă vreme am fost marcat de existenţa lui, şi iată că nu a fost în zadar! Fragilitatea şi sensibilitatea personajului au rezonat cu mine atât de puternic, încât m-am trezit în timpul repetiţiilor aşa de vulnerabil, încât aproape că nu mai ştiam să fac nimic. Mă simţeam ca un sugar care, cu enormă uimire, descoperă lumea din jurul lui. De fapt, aşa este şi personajul Moritz, un prunc cu suflet mare.
- Actoria te-a ales pe tine sau tu pe ea?
- Trag nădejde că ambele variante sunt la fel de adevărate. Cred că totul a venit natural. Nu am avut timp să înţeleg ce se întâmplă cu mine şi încotro mă îndreaptă viaţa. De altfel, de multe ori mă întreb care este scopul meu pe lume, ce mă face fericit? Iar pentru mine răspunsul la ambele întrebări are legătură cu teatrul.
- Care au fost începuturile tale pe scenă?
- Spectacolele din faţa blocului. Eu regizam, jucam, făceam totul. Aş vrea să amintesc totuşi primul meu spectacol, cel cu care am debutat ca actor profesionist, şi anume "Băiatul din ultima bancă", de Juan Mayoga, în regia lui Theodor Cristian Popescu. S-a jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti, în Sala Amfiteatru. Era o sală superbă, roşie, cu o acustică impecabilă. Din păcate, acum nu mai există acea sală. Eram timorat, speriat, voiam să înţeleg cât mai repede despre ce e vorba, care sunt subtilităţile personajului şi încotro se îndreaptă el. Din cauza fricilor şi a emoţiilor de început, am avut nevoie de mai mult timp până ce am reuşit să desluşesc misterul şi ceaţa în care eram învăluiţi şi eu, şi personajul.
- Care este izvorul sensibilităţii tale artistice?
- Familia. Mama şi tata. Sunt extrem de talentaţi amândoi şi sunt conştient că de la ei am primit acest dar. Şi de la bunica mea, care m-a învăţat cântece, dansuri, era tare jucăuşă. În momentul acesta îmi vine să spun că sensibilitatea are legătură cu intuiţia. Asta mă intrigă şi îmi place enorm în meseria mea, că îmi permite să fiu exact aşa cum vreau eu să fiu, într-un anumit moment: şi dual, şi puternic, şi vulnerabil.
Un ardelean în Bucureşti
La Premiile UNITER
- Eşti din Sibiu, ai făcut facultatea la Cluj, iar acum eşti actor la Teatrul Mic. Cum te simţi ca ardelean în Bucureşti?
- Greu m-am acomodat în Bucureşti, priveam în jurul meu ca la felul cinsprezece. Am avut o perioadă în care nu mai ieşeam din camera de cămin. Nu voiam, pur şi simplu. Eram speriat. Dar uite că m-am obişnuit atât de mult, că a ajuns să îmi placă la nebunie agitaţia Bucureştiului. Adevărul e că aici m-am dezvoltat şi mă dezvolt profesional, iar publicul din Bucureşti e minunat. Dar mă omoară traficul. Dacă ar trebui să fiu pentru o săptămână primar în Bucureşti, aş contacta cei mai pricepuţi arhitecţi din lume şi aş reface infrastructura instant. Şi da, mi-ar plăcea să fie mai curat şi oamenii mai zâmbitori.
- Unde este acasă pentru tine?
- "Acasă" e acasă: la Cisnădie, unde sunt mama şi tata. Cisnădie e unul dintre cele mai frumoase oraşe din Transilvania. E învăluit într-o atmosferă medievală, cu case şi biserici în stil gotic.
- Ai putea trăi fără Facebook şi fără tehnologie?
- O, da! Mi-ar plăcea să renunţ la tehnologie mai des, dar, din păcate, astăzi suntem legaţi de ecrane şi de realitatea virtuală. Dar îmi face enormă plăcere să iau o carte în mână sau o revistă. Mă simt mai curat şi mai simplu atunci. Dar, pentru că vremurile nu susţin artiştii tineri, avem nevoie de Facebook şi de Instagram pentru promovarea spectacolelor noastre.
- Dacă ai avea timp liber, cum ţi-ar plăcea să ţi-l umpli?
- Cu fericire. Şi acum probabil vrei să mă întrebi: ce mă face fericit? Ei bine, sunt fericit când văd soarele pe cer, când stau în natură şi nu sunt presat că trebuie să fac una sau alta, când mănînc şi când stau liniştit cu familia mea.
- Dacă ar fi să te întorci în timp, la ce vârstă te-ai "revizita"? De ce îţi este dor cel mai mult?
- Cred că aş revizita vârsta de 21 de ani. M-aş lua frumos de mână şi m-aş conduce acolo cu mintea pe care o am acum. Dar, din păcate, asta nu se poate şi, pe de altă parte, sunt convins că aveam nevoie de un prag pentru maturizare.
- Ce a fost atât de special pentru tine la vârsta de 21 de ani?
- A fost un prag, un moment în care cineva drag a ales alte "meleaguri".
- Ce te vezi făcând peste 20 de ani?
- Nu-mi place să răspund la această întrebare. Prefer să trăiesc momentul. Să trăiesc aici şi acum. Să mă bucur de micile atenţii şi gesturi ale oamenilor, să-i pot privi în ochi cu demnitate şi să am norocul să cresc mai departe la fel de frumos ca şi până acum.
Haina părintelui Valerian
În spectacolul "Apa vie"
- Unde te putem vedea pe scenă?
- La Teatrul Mic, unde sunt angajat şi unde mă simt minunat, mă puteţi vedea în "Deşteptarea primăverii", regia Vlad Cristache, "Karamazovii", regia Nona Ciobanu, "Apa vie", regia şi coregrafia Ştefan Lupu. La Teatrul Naţional în "(D)efectul Placebo", creaţie colectivă, şi în "No Man's Land", regia Alexander Morfov. La Teatrul Excelsior în "Visul unei nopţi de vară", regia Vlad Cristache.
- Povesteşte-ne cum te-ai apropiat de personajul Alioşa Karamazov?
- De fapt, Alioşa m-a construit el pe mine. Alioşa înţelege suferinţele oamenilor. Cred că asta a mişcat cu adevărat ceva în mine. Lucrul la acest spectacol a fost atât de profund şi atât de răvăşitor! Am avut foarte multe greutăţi, foarte multe coşmaruri, ore nedormite, m-am consumat foarte mult, am primit din mai multe părţi (de dincolo) foarte multe semne şi semnale, mai plăcute, mai puţin plăcute. Probabil că energia cuvântului dostoievskian e foarte importantă, profundă şi periculoasă, dar e o energie care oferă înţelepciune. A fost chiar un moment în care am crezut că nu o să-l înţeleg pe Alioşa, dar ceva, nu ştiu ce, s-a întâmplat şi am simţit că am fost îmbrăcat spiritual cu rasa monahală a lui Alioşa Karamazov. De fapt, am fost îmbrăcat chiar la propriu cu rasa unui actor care l-a jucat cândva pe Alioşa şi care acum este călugăr. Şi nu orice călugăr, ci părintele Valerian, care a fost un mare actor înainte de a se călugări: Dragoş Pâslaru.
- Cum s-a întâmplat minunea asta?
Foto: ADI BULBOACĂ (1)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
