Spaţiul ex-sovietic e un rezervor de talente pentru literatura rusă contemporană. Guzel Iahina (n. 1977) e tătăroaică din Republica Autonomă Tatarstan, cu studii de cinematografie la Moscova, iar acest roman de debut din 2015 e o revelaţie. Recomandat de mult apreciaţii şi la noi Ludmila Uliţkaia şi Evgheni Vodolazkin ("cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme"), volumul e în curs de traducere în vreo 30 de limbi, după ce a fost distins cu cele mai importante premii literare ruseşti. Versiunea românească a Luanei Schidu e o performanţă ce ar merita ea însăşi un premiu. Ceea ce mi se pare demn de subliniat e că debutanta a avut curajul de a-şi alege o temă cu precedente celebre - deportările staliniste în Siberia, despre care există multă literatură scrisă chiar de cei ce au trăit cumplita experienţă. Guzel Iahina e din generaţia nepoţilor de deportaţi, care au cu totul alte interese şi preocupări, preferă să ignore trecutul, trăiesc în alt secol. Talentul de prozatoare al Iahinei e cu atât mai evident cu cât, inspirată de povestirile unei bunici care a trăit 16 ani în Gulag, a creat din imaginaţie, cu mijloacele artei narative, o lume populată cu personaje complexe şi plauzibile, le-a dat trupuri, personalităţi, sentimente, conştiinţe într-o ficţiune pe cât de originală, pe atât de tulburătoare. Povestea începe în satul tătăresc Iulbaş, spre sfârşitul anilor 1920. Zuleiha Valieva, măritată la 15 ani după obiceiul patriarhal al locului cu un gospodar mult mai vârstnic, e roaba acestuia şi a soacrei centenare. Îşi suportă fără crâcnire soarta, după cum a fost educată în muncă istovitoare şi tradiţie musulmană. Asta până când, ordonat de Stalin, se declanşează în 1930 procesul de "dezchiaburire", culacii fiind arestaţi şi deportaţi. Opunându-se ofiţerului GRU Ignatov venit să-i confişte avutul, soţul e împuşcat iar Zuleiha, vârâtă în convoiul de arestaţi. Înghesuiţi la Kazan într-un marfar păzit de soldaţi "roşii" sub comanda lui Ignatov, arestaţii călătoresc şase luni spre Krasnoiarsk, timp în care, de foame, frig şi mizerie mor câteva sute. În vagonul-închisoare, Zuleiha îndură calvarul alături de cei ce vor juca roluri importante în existenţa ei viitoare, personaje pregnante precum profesorul chirurg Wolf Karlovici Leibe, cuplul de "foşti" leningrădeni Sumlinski, pictorul Ikonnikov sau ticălosul Goreliov (singurul integral detestabil din distribuţia romanului). Probabil că studiile de scenaristică ale autoarei dau componenta cinematografică a romanului, cu secvenţe memorabile, la care se adaugă o poezie difuză, o implicare afectivă ce transcende stilul reportericesc (de exemplu, scena din vagon când Zuleiha află că e gravidă, scufundarea barjei ce duce prizonierii spre lagăr, naşterea asistată de doctorul Leibe, scena cu uciderea ursului ce ameninţa copilul ş.a.). Abandonaţi în sălbăticia taigalei de pe malul fluviului Angara, cei 156 de deportaţi plus comandantul Ignatov devin Robinsoni în luptă pentru supravieţuire. Vânează, pescuiesc, culeg fructe de pădure pentru hrană, îşi construiesc bordeie şi barăci, se organizează înfiinţând de la zero, în mijlocul pustietăţii, un sat, botezat de ei Semruk. Ceea ce-i dă putere Zuleihăi să reziste în colonia de muncă forţată e dragostea de mamă care o învaţă să vâneze, să devină infirmieră pe lângă (ne)bunul doctor şi chiar să renunţe la codurile religioase în care fusese dresată. Băiatul ei, Iusuf, e educat în comunitatea deţinuţilor de intelectualii leningrădeni, care-l învaţă franţuzeşte, de angelicul doctor, care-i predă medicina, şi mai ales de artistul care-i cultivă talentul la desen şi-i arată imagini pictate de el cu oraşe din lumea civilizată: Leningrad, Paris... Un personaj dostoievskian, care evoluează de la fanatismul ideologic capabil de crime la conştiinţa vinovăţiei, căinţă şi iubire e ofiţerul Ivan Ignatov. Cu el va rămâne Zuleiha în Semruk după ce fiul ei va porni la 16 ani, în 1946, cu acte false, spre libertate. Deloc un roman deprimant, "Zuleiha deschide ochii" te contaminează cu încredere în sâmburele de umanitate ce poate încolţi în cele mai ostile împrejurări.
Selecţia "Formula AS"
* Guzel Iahina, "Zuleiha deschide ochii", traducere şi note de Luana Schidu, Editura Humanitas fiction, colecţia "Raftul Denisei" (tel. 021/311.23.30), 420 p.
Spaţiul ex-sovietic e un rezervor de talente pentru literatura rusă contemporană. Guzel Iahina (n. 1977) e tătăroaică din Republica Autonomă Tatarstan, cu studii de cinematografie la Moscova, iar acest roman de debut din 2015 e o revelaţie. Recomandat de mult apreciaţii şi la noi Ludmila Uliţkaia şi Evgheni Vodolazkin ("cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme"), volumul e în curs de traducere în vreo 30 de limbi, după ce a fost distins cu cele mai importante premii literare ruseşti. Versiunea românească a Luanei Schidu e o performanţă ce ar merita ea însăşi un premiu. Ceea ce mi se pare demn de subliniat e că debutanta a avut curajul de a-şi alege o temă cu precedente celebre - deportările staliniste în Siberia, despre care există multă literatură scrisă chiar de cei ce au trăit cumplita experienţă. Guzel Iahina e din generaţia nepoţilor de deportaţi, care au cu totul alte interese şi preocupări, preferă să ignore trecutul, trăiesc în alt secol. Talentul de prozatoare al Iahinei e cu atât mai evident cu cât, inspirată de povestirile unei bunici care a trăit 16 ani în Gulag, a creat din imaginaţie, cu mijloacele artei narative, o lume populată cu personaje complexe şi plauzibile, le-a dat trupuri, personalităţi, sentimente, conştiinţe într-o ficţiune pe cât de originală, pe atât de tulburătoare. Povestea începe în satul tătăresc Iulbaş, spre sfârşitul anilor 1920. Zuleiha Valieva, măritată la 15 ani după obiceiul patriarhal al locului cu un gospodar mult mai vârstnic, e roaba acestuia şi a soacrei centenare. Îşi suportă fără crâcnire soarta, după cum a fost educată în muncă istovitoare şi tradiţie musulmană. Asta până când, ordonat de Stalin, se declanşează în 1930 procesul de "dezchiaburire", culacii fiind arestaţi şi deportaţi. Opunându-se ofiţerului GRU Ignatov venit să-i confişte avutul, soţul e împuşcat iar Zuleiha, vârâtă în convoiul de arestaţi. Înghesuiţi la Kazan într-un marfar păzit de soldaţi "roşii" sub comanda lui Ignatov, arestaţii călătoresc şase luni spre Krasnoiarsk, timp în care, de foame, frig şi mizerie mor câteva sute. În vagonul-închisoare, Zuleiha îndură calvarul alături de cei ce vor juca roluri importante în existenţa ei viitoare, personaje pregnante precum profesorul chirurg Wolf Karlovici Leibe, cuplul de "foşti" leningrădeni Sumlinski, pictorul Ikonnikov sau ticălosul Goreliov (singurul integral detestabil din distribuţia romanului). Probabil că studiile de scenaristică ale autoarei dau componenta cinematografică a romanului, cu secvenţe memorabile, la care se adaugă o poezie difuză, o implicare afectivă ce transcende stilul reportericesc (de exemplu, scena din vagon când Zuleiha află că e gravidă, scufundarea barjei ce duce prizonierii spre lagăr, naşterea asistată de doctorul Leibe, scena cu uciderea ursului ce ameninţa copilul ş.a.). Abandonaţi în sălbăticia taigalei de pe malul fluviului Angara, cei 156 de deportaţi plus comandantul Ignatov devin Robinsoni în luptă pentru supravieţuire. Vânează, pescuiesc, culeg fructe de pădure pentru hrană, îşi construiesc bordeie şi barăci, se organizează înfiinţând de la zero, în mijlocul pustietăţii, un sat, botezat de ei Semruk. Ceea ce-i dă putere Zuleihăi să reziste în colonia de muncă forţată e dragostea de mamă care o învaţă să vâneze, să devină infirmieră pe lângă (ne)bunul doctor şi chiar să renunţe la codurile religioase în care fusese dresată. Băiatul ei, Iusuf, e educat în comunitatea deţinuţilor de intelectualii leningrădeni, care-l învaţă franţuzeşte, de angelicul doctor, care-i predă medicina, şi mai ales de artistul care-i cultivă talentul la desen şi-i arată imagini pictate de el cu oraşe din lumea civilizată: Leningrad, Paris... Un personaj dostoievskian, care evoluează de la fanatismul ideologic capabil de crime la conştiinţa vinovăţiei, căinţă şi iubire e ofiţerul Ivan Ignatov. Cu el va rămâne Zuleiha în Semruk după ce fiul ei va porni la 16 ani, în 1946, cu acte false, spre libertate. Deloc un roman deprimant, "Zuleiha deschide ochii" te contaminează cu încredere în sâmburele de umanitate ce poate încolţi în cele mai ostile împrejurări.
Spaţiul ex-sovietic e un rezervor de talente pentru literatura rusă contemporană. Guzel Iahina (n. 1977) e tătăroaică din Republica Autonomă Tatarstan, cu studii de cinematografie la Moscova, iar acest roman de debut din 2015 e o revelaţie. Recomandat de mult apreciaţii şi la noi Ludmila Uliţkaia şi Evgheni Vodolazkin ("cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme"), volumul e în curs de traducere în vreo 30 de limbi, după ce a fost distins cu cele mai importante premii literare ruseşti. Versiunea românească a Luanei Schidu e o performanţă ce ar merita ea însăşi un premiu. Ceea ce mi se pare demn de subliniat e că debutanta a avut curajul de a-şi alege o temă cu precedente celebre - deportările staliniste în Siberia, despre care există multă literatură scrisă chiar de cei ce au trăit cumplita experienţă. Guzel Iahina e din generaţia nepoţilor de deportaţi, care au cu totul alte interese şi preocupări, preferă să ignore trecutul, trăiesc în alt secol. Talentul de prozatoare al Iahinei e cu atât mai evident cu cât, inspirată de povestirile unei bunici care a trăit 16 ani în Gulag, a creat din imaginaţie, cu mijloacele artei narative, o lume populată cu personaje complexe şi plauzibile, le-a dat trupuri, personalităţi, sentimente, conştiinţe într-o ficţiune pe cât de originală, pe atât de tulburătoare. Povestea începe în satul tătăresc Iulbaş, spre sfârşitul anilor 1920. Zuleiha Valieva, măritată la 15 ani după obiceiul patriarhal al locului cu un gospodar mult mai vârstnic, e roaba acestuia şi a soacrei centenare. Îşi suportă fără crâcnire soarta, după cum a fost educată în muncă istovitoare şi tradiţie musulmană. Asta până când, ordonat de Stalin, se declanşează în 1930 procesul de "dezchiaburire", culacii fiind arestaţi şi deportaţi. Opunându-se ofiţerului GRU Ignatov venit să-i confişte avutul, soţul e împuşcat iar Zuleiha, vârâtă în convoiul de arestaţi. Înghesuiţi la Kazan într-un marfar păzit de soldaţi "roşii" sub comanda lui Ignatov, arestaţii călătoresc şase luni spre Krasnoiarsk, timp în care, de foame, frig şi mizerie mor câteva sute. În vagonul-închisoare, Zuleiha îndură calvarul alături de cei ce vor juca roluri importante în existenţa ei viitoare, personaje pregnante precum profesorul chirurg Wolf Karlovici Leibe, cuplul de "foşti" leningrădeni Sumlinski, pictorul Ikonnikov sau ticălosul Goreliov (singurul integral detestabil din distribuţia romanului). Probabil că studiile de scenaristică ale autoarei dau componenta cinematografică a romanului, cu secvenţe memorabile, la care se adaugă o poezie difuză, o implicare afectivă ce transcende stilul reportericesc (de exemplu, scena din vagon când Zuleiha află că e gravidă, scufundarea barjei ce duce prizonierii spre lagăr, naşterea asistată de doctorul Leibe, scena cu uciderea ursului ce ameninţa copilul ş.a.). Abandonaţi în sălbăticia taigalei de pe malul fluviului Angara, cei 156 de deportaţi plus comandantul Ignatov devin Robinsoni în luptă pentru supravieţuire. Vânează, pescuiesc, culeg fructe de pădure pentru hrană, îşi construiesc bordeie şi barăci, se organizează înfiinţând de la zero, în mijlocul pustietăţii, un sat, botezat de ei Semruk. Ceea ce-i dă putere Zuleihăi să reziste în colonia de muncă forţată e dragostea de mamă care o învaţă să vâneze, să devină infirmieră pe lângă (ne)bunul doctor şi chiar să renunţe la codurile religioase în care fusese dresată. Băiatul ei, Iusuf, e educat în comunitatea deţinuţilor de intelectualii leningrădeni, care-l învaţă franţuzeşte, de angelicul doctor, care-i predă medicina, şi mai ales de artistul care-i cultivă talentul la desen şi-i arată imagini pictate de el cu oraşe din lumea civilizată: Leningrad, Paris... Un personaj dostoievskian, care evoluează de la fanatismul ideologic capabil de crime la conştiinţa vinovăţiei, căinţă şi iubire e ofiţerul Ivan Ignatov. Cu el va rămâne Zuleiha în Semruk după ce fiul ei va porni la 16 ani, în 1946, cu acte false, spre libertate. Deloc un roman deprimant, "Zuleiha deschide ochii" te contaminează cu încredere în sâmburele de umanitate ce poate încolţi în cele mai ostile împrejurări.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- Selecţia "Formula AS"
- SILVANA MIHAI - "Actoria mă ajută să am răbdare cu mine"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
