SILVANA MIHAI - "Actoria mă ajută să am răbdare cu mine"

La 18 ani, după ce a ridicat o sală în­trea­gă în picioare cu spectacolul "Momo", a câştigat şi premiul pentru cea mai bună actriţă, la Festivalul "Ideo Ideis". Trei ani mai târziu, Festivalul de Film Transilvania o in­cludea în celebrul program "Zece pentru Film". Azi, la 25 de ani, Silvana Mihai joacă teatru pe rupte, face audienţă în serialul "Umbre", e pro­tagonista unui lung-metraj care stă să se lanseze ("Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă") şi e proaspăt nominalizată la Premiile Uniter. Di­mineţi pe repede-înainte cu o actriţă care iubeşte nopţile mai mult ca orice.

- Bună dimineaţa, Silvana cea cu vino-ncoa­ce. Anul ăsta, oriunde ne-am uita, dăm de tine. Îţi merge bine profesional. Eşti ambiţioasă?

- Bună dimineaţa, Dia! Cred că doar pare că sunt ambiţioasă. Proiectele au venit treptat. Le-am făcut, şi după ce le-am făcut, le-am dat deoparte, nu m-am mai gândit la ele. Dar acum, că zici tu, mi se pare şi mie că am făcut multe. Dacă nu m-aş cunoaşte, poate m-aş felicita.

- Şi totuşi de ce n-o faci?

- Pentru că nu apuc, mereu mă gândesc la repetiţia care începe peste o oră, la şedinţa foto care e fixată după masă, la spectacolul pe care îl am diseară. N-am timp să mă bat pe umăr şi să zic: "Hei, eşti tare!". Unde mai pui că, atunci când eşti direct implicat, îţi lipseşte distanţa. Nu mă gândesc la ce am făcut bine, ci mai degrabă la ce aş fi putut face mai bine. Uneori, când mă plâng, colegii mă ceartă şi-mi zic "Lasă, măi, că ţie îţi iese!". Şi mă supără. E ca şi cum mi s-ar spune că eu nu am voie să fiu nemulţumită sau tristă, fiindcă mi s-au întâmplat atâtea.

- Dar eşti bucuroasă că joci?

- Bineînţeles! Doar că în ultima vreme fug între repetiţii şi mă simt cumva captivă în lumea asta a actorilor, din care aş vrea să mai ies. Aş vrea să cunosc şi oameni obiş­nu­iţi, cu alte viziuni asupra vieţii, care nu vor neapărat să ardă numai pentru teatru. Uite, mă între­bam, dacă aş deveni mamă, oare aş mai avea chef să mă trezesc şi să alerg ca o bezmetică dintr-o parte în alta?

- Cam asta e viaţa majorităţii actorilor...

- Da, şi se aşteaptă foarte mult de la generaţia noastră. Sunt actori pe care aşteptările astea îi motivează, vor să confirme, să realizeze cât mai multe în exterior. Pentru mine, miza e încă la inte­rior. Încă îmi dau voie să mă cunosc, să văd ce-mi place, cum funcţionez în programul ăsta aiuritor care a început să mă modifice şi pe mine. Când am plecat de-acasă, din Botoşani, nu mă gândeam că lucrurile vor veni atât de repede, că nu voi mai avea timp. Or, tot ceea ce vreau eu e să îmi păstrez plăcerea de a face meseria asta, să fac lucrurile cu bucurie şi mai departe şi să nu pierd nici celelalte părţi ale vieţii. Parcă mai sunt şi alte lucruri importante pe lume, poţi să-ţi începi ziua şi altfel.

- De pildă, azi cum ţi-ai început dimi­nea­ţa?

- Trezindu-mă devreme, ca să vorbesc cu tine. Am un soi de ruşine, nu-mi place să întârzii niciodată. Adevărul e că nici nu ştiu ce mi-ar plăcea să fac dimineaţa, fiindcă, oricum, niciodată nu apuc să fac nimic. Mi-ar plăcea, de pildă, să dorm, mult, un an întreg. Nu prea apuc să trăiesc în casă. Sar din pat, mă spăl, mă îmbrac şi plec şi mă cert în gând că nu mănânc. Termin treaba pe la 9,10 seara şi îmi doresc să ies, să mă plimb, să văd oameni. Se activează tinereţea în mine şi adorm abia spre dimineaţă.

- Eşti pasăre de noapte, deci.

- Mi se trage din liceu, când locuiam cu toată fa­milia. Prin clasa a noua, am descoperit că dacă nu dorm noaptea pot avea linişte, pot fi doar eu cu mine, pot face ce vreau eu. Citeam, mă uitam la filme, scriam, era bine. Mi-am câşti­gat aşa o zonă de intimi­tate. Şi aşa a rămas. Noaptea îmi place mult mai mult.

- Unde eşti acum, Silva­na?

- În garsoniera mea închiriată, din Piaţa Roma­nă. Mă tot mişc de la dreap­ta la stânga şi de la stân­ga la dreap­ta. Când vorbesc şi când învăţ nu pot sta locu­lui.

- Ia-o întâi de la stânga la dreapta, pe ce-ţi pică ochii?

- Pe un covoraş ţesut de bunica mea, din satul Ro­ma, de lângă Botoşani, unde s-au retras şi pă­rinţii mei, acum, că ambii copii au plecat de-acasă. Fratele meu a intrat la Conservator. Nu prea le-a ieşit alor mei planul de a ne face oa­meni serioşi. (râde) Pe mine mă visau juristă. Ade­vărul e că am fost un copil cu­minte care a învăţat bi­ne. La exa­menul de ad­mitere la fa­cul­tate, Doru Ana, vă­zând nota mea de la Bac, a zis: "Dar tu poţi intra la orice facultate, de ce vrei teatru?".

- Şi chiar aşa, de ce voiai teatru?

- Pentru că asta mă făcea fericită atunci. În liceu jucam teatru la Ate­lierul de teatru cu care plecam mult în deplasări şi era foarte frumos. Sigur, răspunsul la întrebarea asta se schimbă de la an la an. Azi nu fac teatru ca să schimb lumea, ci pentru că actoria mă face să am mai multă răbdare cu mine, cu vârsta pe care o am, cu ce se în­tâm­plă în jurul meu. Îmi dă o ancoră. Eu mă plâng că nu am timp liber, dar dacă aş avea prea mult la vârsta asta, poate aş lua-o razna. Nu cred că e plăcut să termini o şcoală şi să te simţi nefo­lositor, mai ales când eşti departe de casă.

- Şi dacă priveşti de la dreap­ta la stânga, ce vezi, Silvana?

- Un borcan vernil cu cre­ioane, nişte fotografii Polaroid su­praexpuse, lipite pe o mobilă veche, un baby piano pe perete... stai, o să-ţi cânt câteva note, ascultă...

- Sună ca un început de po­veste de dragoste.

- Ţi se pare? Atunci te invit să vezi "Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă", filmul lui Bog­dan Theodor Olteanu, care va avea premiera la TIFF, peste o săptă­mână. E un film foarte, foarte tan­dru. E o poveste de dragoste între două fete.

- Şi cum e iubirea între femei, altfel decât îţi imaginai?

- În primul rând, m-a surprins că pe Bogdan, pe care îl cunoşteam de mai multă vreme, l-a frământat subiectul ăsta atât de mult, încât a făcut un film. Până la rolul ăsta, nu-mi pusesem pro­ble­ma despre cum aş reacţiona eu, dacă aş iubi o femeie. Ce ştiu e că m-a tulburat. Nu cred că merită nimeni pe lu­mea asta să trăiască ascuns, în nesiguranţă şi în dezaprobarea tuturor doar pentru că iubeşte şi iu­beşte altfel. În rest, iubirea e tot iubire, oricum ar fi.

- Mai greu sau mai uşor de jucat decât alt­ceva?

- Nu ştiu, că noi am lucrat aproape ca-n joacă. Săptămâni întregi, în fiecare luni după-amiază, ne întâlneam la Bogdan să citim scenariul şi să po­vestim. Ca să ne cunoaştem mai bine, inventase un joc. Avea nenumărate cărţi prin preajma cana­pelei, trebuia să le deschidem pe rând, eu şi Flo­rentina Năstase, partenera mea, să punem degetul în orb pe un cuvânt şi, pornind de la el, să ne pu­nem una al­teia o întrebare, ca să aflăm câte ceva despre per­sonaj. Ah, tocmai mi-a intrat un fluture pe fe­reas­tră...

- Grozav! În Bucureşti nu ţi se întâmplă asta chiar în fiecare zi. Tu te-ai obişnuit cu Capitala?

- Sunt deja de cinci ani aici şi tot mă simt nou-venită. De pildă, abia acum câteva zile am ajuns să mă plimb în Parcul Carol. Pe la 9 seara era minu­nat, se vedeau stelele foarte aproape, plouase proas­păt şi mirosea a trandafiri peste tot.

- Mai e fluturele la tine sau a ieşit?

- E încă aici, s-a aşezat pe un ghiozdan. Stau şi-l privesc şi parcă stă şi timpul în loc. Poate e doar un semn că, oricâte griji mi-aş face, totul e bine în lumea mea.

Foto: ADI BULBOACĂ (3), LARISA BALTĂ (1)