Peştişorii argintii
M-am născut într-un sătuc de munte, departe de oraş, fără tren, prăvălii cu dulciuri, jucării, hăinuţe şi fără farmacist sau doctor. Înţeleapta satului se numea moaşa Paraschiva, vârsta ei nu o ştia nimeni, în sat era cunoscută cu numele de Sfânta Vineri. Ca moaşă, a adus pe lume generaţii de copii, şi tot ea, când era solicitată, tămăduia pe cei bolnavi (exceptând holera din 1916), folosind leacuri numai de ea ştiute, făcute din buruienile pădurii în care trăia. Pentru serviciile medicale refuza orice recompensă, trăia numai din ajutorul dat de biserică. Noi, copiii, când o întâlneam ne grăbeam să-i sărutăm mâna şi ochii ne fugeau pe lanţul de fier cu cruce mare, ce-l purta întotdeauna la gât. În satul nostru, părinţii ne puneau de mici la treburile gospodăreşti. Eu, la 4 ani duceam gâştele şi raţele la pârâu, strângeam buruieni pe care apoi mama le toca, le amesteca cu mălai, asigurând hrana întregului păsăret din ogradă. De la 6 ani am mers la păscut cu vitele, din primăvară până în toamnă. Satul era aşezat de-a lungul unui pârâu care izvora din munţii Vatra Dornei. După ce ieşea din pădurea deasă de brazi şi fagi, la marginea satului, întâlnea o minunată pădure de mesteceni şi apoi îşi continua molcom cursul printre coline şi imaş. Apa era aşa de cristalină, încât - în zilele cu soare, razele lui se reflectau în albia pârâului şi făcea ca pietricelele să pară nestemate. La pârâu, urcau şi gospodinele cu pânzele de in şi cânepă, pe care le ţeseau iarna, iar primăvara le clăteau în apa limpede, apoi le băteau cu maiul pe o laviţă pentru a deveni mai moi şi mai curate. Sub privirile noastre le aşezau la soare, pentru a se albi, pe iarba moale şi catifelată. Când valea râului se elibera, noi, copiii, o luam iarăşi în stăpânire, organizând aproape zilnic concursuri de prins peştişori cu solzi argintii, care se ascundeau între bolovani şi pietre mici. Cu mâna făcută căuş, ridicai piatra şi, iute-iute, îi prindeai. Urma apoi mult iubita bălăceală în apa răcoroasă şi limpede, care scotea scântei când sărea peste pietre. Bucuria ţinea până la 15 august, când mamele noastre puneau inul şi cânepa la topit, iar noi, fetele, culegeam ultimele plante medicinale ale verii. Într-o vară, m-am rugat mult de tata să-mi dea şi mie calul la păscut. De fapt, doream să mă fac importantă în faţa copiilor. Ajunşi pe imaş, supărarea mea a fost mare, "surul" nu mi-a răspuns la comenzi şi, spre stupoarea mea, s-a răsucit brusc pe picioarele din faţă şi, trop-galop, a fost la poarta casei. Seara, tata mi-a explicat că lui nu-i place iarba călcată de vite, de oi şi de capre. În zilele de sărbătoare era dus în pădurea de mesteceni, unde îi plăcea iarba curată de un verde crud, fără fir de mohor. La păscut nu era lăsat complet liber, meşterea tata o legătură scurtă pe care i-o punea la picioarele din faţă, altfel o zbughea către inima pădurii, în lumea lui... Am plâns mult după el când l-au rechiziţionat. Îmi amintesc cum în acea zi, a avut un presentiment, a refuzat porţia de ovăz şi de fân, n-a băut decât apă. La plecare, nu răspundea la comenzile străinului. Eu plângeam, în timp ce el mă privea cu ochii lui mari, negri, umezi şi trişti, gândeam eu, poate şi-a adus aminte de mine cum m-a părăsit într-o vară plină de soare sau poate îşi cerea iertare. Azi îmi dau seama că, de fapt, îl căuta pe tata, nu ştia că el era în linia întâi de front, unde în curând urma să ajungă şi el.
Paştele negru
Aprilie, 1944. O zi cu cerul plumburiu. Cenuşiul aerului ne făcea să respirăm mai greu. Era joia mare a Sfintelor Paşti. Gospodinele, deşi ştiau că la numai 30 de km este război, îşi urmau tradiţia, pregăteau ouăle şi vopseaua. Noi, copiii, aşteptam cu mare bucurie aceste momente. Eram lăsaţi să împiestriţăm ouăle, adică să le încondeiem. Era o muncă artistică, pe care o făceam cu plăcere şi sârg. La final, eram cu toţii o pictură, pe mâini, faţă şi mai ales pe nas. În ajun de Paşti, eram fericiţi când o vedeam pe mama aşezând pe masa mare a bisericii ştergarul alb de in, pe care punea colaci, plăcinte şi coşuleţul de nuiele cu ouă încondeiate de noi. Sfeşnicele strălucitoare luminau acel moment. Dar în anul despre care vorbesc, totul avea să rămână o tristă amintire. Clopotele mari şi grele ale bisericii au început să bată puternic şi prelung, anunţând primejdie. Am fugit cu toţii la poartă să aşteptăm toboşarul satului, care în ritmul tobei anunţa vestea rea: războiul se apropiase de noi. De trei ani, aducea numai veşti triste! De această dată striga, cu toată puterea, aşa: "Toată suflarea satului, cu mic şi mare, cu bagaje, va veni în faţa şcolii". Am revenit în casă buimaci. Nu ştiam unde mergem, cât stăm şi mai ales ce bagaj să luăm cu noi. Eu, primul lucru pe care l-am făcut, am mers în cămară, am luat un castron cu cârnăciori şi untură şi-am chemat la masă neamul pisicesc, apoi, din bucătărie, am luat caş, urdă şi mămăligă de pe fundul de lemn şi le-am dus lui Grivei. Între timp, mama alerga între şură şi fântână, aducând hrană mai multă la necuvântâtoare. Spera să se întoarcă repede. Când am revenit în casă, sora mea plângea speriată de gălăgia din jur. Mama, cu mâinile tremurânde, a început să îndese într-o desagă haine şi ceva de învelit. Mi-a spus şi mie să fac acelaşi lucru. Eu alergam dintr-o cameră în alta, îmi este şi astăzi prezent în memorie momentul în care mă străduiam să dau jos din cuierul prea înalt pentru mine, cojocelul. În acele clipe, am auzit bătăi puternice în uşă, care s-a şi deschis, şi doi soldaţi ruşi au intrat în casă, agitând o nahaică (un bici din vână de bou), strigând poruncitor: "Bâstro, bâstro hazaica, bâstro devuşca". Mi-o amintesc pe mama în acele clipe. Faţa ei semăna cu o statuie de marmură. A fugit la leagăn, a luat-o în braţe pe sora mea şi a început să tragă după ea desaga mult prea mare şi prea grea. Eu am luat un braţ de haine şi împiedicându-mă în ele, încercam să ţin pasul cu mama. În faţa şcolii, veneau grupuri de oameni, aduşi de soldaţi din toate uliţele satului. Se formase o masă mişcătoare, alcătuită din femei, bătrâni şi copii. O atmosferă dezolantă o dădeau teleguţele (obiect folosit la arat) pline cu boccele aşezate alandala, şi pe deasupra stăteau bătrâni neputincioşi şi copii mici. Teleguţele erau trase de femei şi împinse de copii mai mari. Când s-a apreciat că toată suflarea satului este prezentă, soldaţii au dat semnalul plecării către nicăieri. Mergeam încet, unii se poticneau sub povara desagilor din spinare sau de trasul de teleguţă. După circa trei ore de mers, am ajuns lângă pădurea din marginea satului. Soldaţii ne-au oprit, au ales un conducător de drum, l-au instruit şi i-au dat punct final - Lunca Vucenii, pe malul râului cu acelaşi nume. Drumul acesta al groazei a durat circa 15 zile. Ne apropiam de sate pustii, care deveneau locuri de popas, ne odihneam, ne reorganizam şi căutam hrană, apoi încet o luam iar la drum. La plecarea din sat, mama nu m-a lăsat să mă întorc să iau vaca (pe care o chema Joiana), dar imediat ce am improvizat prima "tabără" m-am pornit, alergând ca o săgeată înapoi, către sat. Norocul meu a fost că n-am întâlnit nici un soldat. Cu mintea de acum, refuz să gândesc ce mi se putea întâmpla. Tot drumul era plin de căruţe cu muniţii şi alte acareturi militare, caii păşteau prin grădinile caselor. Armata era obosită, flămândă, se retrăsese în casele mai răsărite. În grădina casei noastre ardea un foc mare. Soldaţii ne tăiau porcii. Eu m-am strecurat în grajd, am dezlegat-o pe Joiana, şi am avut sentimentul că mă aştepta. Regret mult că iubitul nostru câine ciobănesc era împuşcat, în culcuşul lui, şi nu m-am oprit să-l mângâi ultima oară. Vaca fugea către poartă şi eu după ea. Când am ajuns în dreptul şcolii, am văzut doi soldaţi când au tras cu arma într-o bătrână şi-au aruncat-o în fântâna clădirii. Sub presiunea spaimei omeneşti, am început să alerg, uitasem şi de Joiana, noroc că mă urma cu mers grăbit. Atunci am înţeles pentru tot restul vieţii ce culoare are moartea, văzută cu ochi de copil. Când am ajuns în "tabără", mama era disperată de lipsa mea. Acea noapte şi-a petrecut-o pe rădăcina unui stejar secular, plângând. Eu am dormit liniştită, lipită de spinarea Joianei. Dimineaţă când m-am trezit, am văzut totul cu alţi ochi, cred că-n acel moment m-am maturizat pentru tot restul vieţii. Mă urmăreşte şi acum o amintire a acelui drum. Mureau bătrâni şi copii, iar eu, de fiecare dată, urmăream cum se făcea groapa, cum se aduna toată suflarea şi într-o suferinţă înlemnită se spunea Tatăl Nostru şi Dumnezeu să-l ierte! De fiecare dată, eu am fost singura care n-am spus un cuvânt şi nici nu m-am închinat. Ochii mei rămâneau ca un piron pe hăul gropii pline de frunze de ferigă, în care cobora încet, încet, un trup plăpând, către veşnicie. La aceste înmormântări, nu au existat lumânări sau preot. Pe mormânt se punea o cruce de brad împodobită cu flori. Niciodată nu s-a scris numele celui decedat. Oricum, în cer, li se ştergeau numele.
În bejenie, cu Joiana
După multe greutăţi şi întâmplări, am ajuns la punctul final, Lunca vecină cu apa Sucevii. Aici era minunat, multă verdeaţă şi un soare prietenos. Ni s-a indicat să ne facem câte o colibă. Vom sta până la noi ordine. Unii mai curajoşi au trecut podul şi au plecat mai departe. N-am aflat niciodată ce destine au avut. Mama avea în Suceava două surori şi a hotărât să mergem la ele. Noi trei şi Joiana, încărcată cu desagi, am descălecat în faţa unei case frumoase, în centrul oraşului. La vederea noastră, rudele n-au fost prea binevoitoare, dar au hotărât, totuşi, să ne dea o şansă, evident, fără vacă. În secunda următoare, am fost în stradă, urmată de mama cu sora mea în braţe şi cu Joiana. Mergeam fără ţintă când, din senin, în faţa noastră a apărut un domn care îl cunoştea pe tata. După ce s-a dumirit ce este cu noi, impresionat de situaţia dramatică în care eram, s-a hotărât să ne ajute. "Vă dau un acoperiş deasupra capului, dar cu o condiţie", a zis, uitându-se lung la vacă. Eu am început atât de tare să plâng, încât, impresionat, a spus: "Bine, fie, dar cu o condiţie. La 6 dimineaţa vaca pleacă în luncă şi mai revine la 6 seara". Ne-a luat cu el, ne-a dus în faţa unui conac, ne-a instruit cu unele amănunte şi a plecat. Mai târziu am aflat că impunătoarea locuinţă fusese rechiziţionată pentru comandantul frontului din acea zonă, pe care noi nu l-am văzut niciodată. Dar în ciuda locului în care ajunsesem, ne număram zilele. Lipsurile erau mari, scăparea noastră a fost Joiana. Numai Dumnezeu ne-a apărat pe mine şi pe ea. Lunca în care o duceam la păscut era în parte minată. Am asistat, îngrozită, cum uneori, o femeie sau un copil călcau pe mină şi erau făcuţi bucăţi şi aruncaţi în aer.
Întoarcerea în pustiu
1 septembrie 1944. Lipsurile creşteau, îmbrăcămintea se rupea, foamea îşi arăta tot mai tare colţii. Mama a hotărât să ne alăturăm unui grup de 6 persoane, conduse de un invalid de război, să încercăm să revenim acasă, fără a mai aştepta noile ordine. La veşnica întrebare ce facem cu vaca, în special noaptea, când la orice mişcare se puneau reflectoarele şi se trăgea cu mitraliera, eu răspundeam că ea va sta culcată alături de mine, în lanurile de porumb, unde trebuia să ne ascundem noaptea. Am călătorit, aşa, aproape 3 zile. Joiana simţea pericolul mai mult decât noi şi aproape că nici nu sufla, sărmana. Eu o scărpinam între coarne şi spuneam câte o rugăciune deasupra ei. Uneori mi se părea că suspină, şi că mă priveşte cu lacrimi în ochi. Ajunşi acasă, în sat, nu l-am recunoscut. Jumătate fusese ars până la temelii. Singurele fiinţe erau şoarecii, foarte mulţi şoareci. Nu ştiu cum n-a reuşit să scape de ochiul vigilent al puştilor ruseşti măcar o pisică sau un câine. Doi ani a durat până oamenii şi-au adus câini şi pisici din Regat. Tristeţea noastră a fost mare când am văzut cum arăta casa noastră. Singura fericită a fost Joiana. A sărit şanţul direct în ogradă, a trecut printre moloz, bârne arse şi cărămizi, s-a dus în grădină şi s-a aşezat exact pe locul ei. Îşi ţinea ochii pe jumătate închişi şi rumega fericită.
Şi-am plecat. Am lăsat-o pe mama plângând disperată, am mângâiat-o pe Joiana pe spate, mi-am strâns sora mai mică în braţe, şi fără să mai întorc privirea înapoi, am luat-o la drum, împreună cu trei consăteni, care plecau la muncă, în Bucureşti.
Pe tampoanele trenului
1 octombrie 1944. Mi-am luat trăistuţa cu nuci şi mălai şi-am plecat la drum. Prima oprire a fost gara Iţcani, aici am descoperit că trenurile nu circulau pentru civili, erau numai cu muniţie, marfă şi multe vagoane cu deţinuţi-prizonieri. De la bombardamente, în multe locuri, şinele de tren erau avariate, ziua le reparau acolo unde era urgenţă, şi din acest motiv am stat în multe gări, zile în şir. Circulam numai când soldaţii ne permiteau, asta se întâmpla noaptea, şi numai sus pe vagoane sau între tampoane. Eu am mers numai între tampoanele vagoanelor, era mai puţin riscant. Atenţia trebuia să ne fie maximă, să nu adormim, că atunci căderea între şinele trenului era asigurată. Într-o noapte, mi-am pierdut trăistuţa cu mâncare. Zilnic căutam în pomi nuci şi mere. Într-o dimineaţă ploioasă, stăteam pe o bucată de zid căzut, în fosta gară Mărăşeşti, când văd că vine către mine un soldat rus. Şi-a dat jos raniţa din spinare şi a scos din ea o ciocolată mare, aşa cum aveau numai soldaţii pe front. Am rămas mută de uimire. Nu i-am mulţumit. L-am privit fix în ochii lui mari, albaştri ca cerul, din care curgeau picături mici de lacrimi...
Desculţă, prin Bucureşti
După 30 de zile de călătorie cu trenul, iată-mă în Gara de Nord. Cerul era roşu aprins şi scotea în evidenţă dezastrul bombardamentelor. Pe peron, la tot pasul, mă izbeau oameni slăbiţi, traşi la faţă, trişti, care aparent mergeau fără ţintă. Destinul meu era în mâna consătenilor cu care plecasem la drum. S-au hotărât să mă lase în cartierul Uranus, unde urma să stau la o gazdă. Când am pus piciorul pe scara tramvaiului, tălpile încălţărilor au cedat şi au căzut pe caldarâm. Iată-mă, aşadar, în Bucureşti, desculţă, slabă şi bolnavă. Am coborât din tramvai la Podul Izvor şi ne-am strecurat cu greu pe str. Uranus, care în acea dimineaţă era plină de grupuri de ţărani cu colibiţe în spinare cu fructe şi zarzavaturi. Mirosea a pace! Doamne elegante cu chipuri distinse, care mă urmăresc şi azi, păşeau lin, sub umbreluţe colorate. Rănile timpului păreau să se vindece mai uşor în oraş. Uitasem de unde vin şi de picioarele mele desculţe... După doi ani, am îmbrăcat uniforma liceului "Carmen Sylva". Visul meu se împlinea.
Astăzi, apreciez că numai puterea Sfintei Cruci mi-a dat forţa supra-omenească de a traversa nenorocirile războiului. Bunicul meu mi-a povestit că moşii lui au fost ţărani liberi în Ardeal, şi din cauza vicisitudinilor acelor vremuri, au traversat munţii în Bucovina şi s-au aşezat într-o pădure cu apă lină şi cristalină. Din acele vremuri, eu păstrez o icoană zugrăvită pe sticlă, reprezentând-o pe Maica Domnului îndurerată şi îndoliată, plângând lângă Iisus Crucificat. Rama icoanei este subţiată de timp, în schimb, pictura mai păstrează chipul suferinţei şi anii trecerii ei dintr-un desag în alt desag, ajutând călătorul să-şi continue drumul pentru a mărturisi că vremea vremuieşte.
MARIETTA - Piatra Neamţ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
