Povestiri adevărate - Tranșeele copilăriei

Cititor Formula AS
- Textul de față îi aparține unei cititoare a revistei "Formula AS": doamna Marietta din Piatra Neamț. Dintr-o modestie nemărginită, numele al doilea lipsește. Spațiul rămas îl umplem noi, cu laude și felicitări pentru frumusețea și emoția povestirii. Mare bine pe capul nostru, cu asemenea cititori! -

Peștișorii argintii

M-am născut într-un sătuc de munte, departe de oraș, fără tren, prăvălii cu dulciuri, jucării, hăinuțe și fără farmacist sau doctor. Înțeleapta satului se numea moașa Paraschiva, vârsta ei nu o știa nimeni, în sat era cunoscută cu numele de Sfânta Vineri. Ca moașă, a adus pe lume generații de copii, și tot ea, când era solicitată, tămăduia pe cei bolnavi (ex­ceptând holera din 1916), folosind leacuri numai de ea știute, făcute din buruienile pădurii în care trăia. Pentru serviciile medicale refuza orice recompensă, trăia numai din ajutorul dat de biserică. Noi, copiii, când o întâlneam ne grăbeam să-i sărutăm mâna și ochii ne fugeau pe lanțul de fier cu cruce mare, ce-l purta întotdeauna la gât. În satul nostru, părinții ne puneau de mici la treburile gospo­dă­rești. Eu, la 4 ani duceam gâștele și rațele la pârâu, strângeam bu­ruieni pe care apoi mama le toca, le amesteca cu mălai, asi­gu­rând hrana întregului pă­săret din ogradă. De la 6 ani am mers la păscut cu vi­tele, din primăvară până în toam­nă. Satul era așezat de-a lungul unui pârâu care izvora din munții Vatra Dornei. Du­pă ce ieșea din pădurea deasă de brazi și fagi, la marginea satului, întâlnea o minunată pădure de mesteceni și apoi își continua molcom cursul printre coline și imaș. Apa era așa de cristalină, încât - în zilele cu soare, razele lui se reflectau în albia pârâului și făcea ca pietricelele să pară nestemate. La pârâu, urcau și gospodinele cu pânzele de in și cânepă, pe care le țeseau iarna, iar primăvara le clăteau în apa limpede, apoi le băteau cu maiul pe o laviță pentru a deveni mai moi și mai curate. Sub privirile noastre le așe­zau la soare, pentru a se albi, pe iarba moale și ca­tifelată. Când valea râului se elibera, noi, copiii, o luam iarăși în stăpânire, organizând aproape zilnic con­cursuri de prins peștișori cu solzi argintii, care se ascundeau între bolovani și pietre mici. Cu mâna făcută căuș, ridicai piatra și, iute-iute, îi prindeai. Urma apoi mult iubita bălăceală în apa răcoroasă și limpede, care scotea scântei când sărea peste pietre. Bucuria ținea până la 15 august, când mamele noas­tre puneau inul și cânepa la topit, iar noi, fetele, culegeam ultimele plante medicinale ale verii. Într-o vară, m-am rugat mult de tata să-mi dea și mie ca­lul la păscut. De fapt, doream să mă fac importantă în fața copiilor. Ajunși pe imaș, supărarea mea a fost mare, "surul" nu mi-a răspuns la co­menzi și, spre stupoarea mea, s-a răsucit brusc pe picioarele din față și, trop-galop, a fost la poarta casei. Seara, tata mi-a explicat că lui nu-i place iarba călcată de vite, de oi și de capre. În zilele de sărbătoare era dus în pădu­rea de mesteceni, unde îi plăcea iarba curată de un verde crud, fără fir de mohor. La păscut nu era lăsat complet liber, meș­te­rea tata o le­gătură scurtă pe care i-o punea la pi­cioa­rele din față, altfel o zbughea către inima pă­durii, în lumea lui... Am plâns mult după el când l-au rechiziționat. Îmi amintesc cum în acea zi, a avut un presen­ti­ment, a refuzat porția de ovăz și de fân, n-a băut decât apă. La plecare, nu răspundea la comenzile străinu­lui. Eu plân­geam, în timp ce el mă privea cu ochii lui mari, negri, umezi și triști, gândeam eu, poate și-a adus aminte de mine cum m-a părăsit într-o vară plină de soare sau poate își cerea iertare. Azi îmi dau sea­ma că, de fapt, îl căuta pe tata, nu știa că el era în linia întâi de front, unde în curând urma să ajungă și el.

Paștele negru

Aprilie, 1944. O zi cu cerul plumburiu. Cenușiul aerului ne făcea să respirăm mai greu. Era joia mare a Sfintelor Paști. Gospodinele, deși știau că la numai 30 de km este război, își urmau tradiția, pregăteau ouăle și vopseaua. Noi, copiii, așteptam cu mare bucurie aceste momente. Eram lăsați să împies­tri­țăm ouăle, adică să le în­condeiem. Era o muncă artistică, pe care o fă­ceam cu plăcere și sârg. La final, eram cu toții o pictură, pe mâini, față și mai ales pe nas. În ajun de Paști, eram fericiți când o vedeam pe mama așezând pe masa mare a bisericii ștergarul alb de in, pe care punea colaci, plăcinte și coșulețul de nuiele cu ouă încondeiate de noi. Sfeșnicele strălu­ci­toare luminau acel mo­ment. Dar în anul despre care vorbesc, totul avea să rămână o tristă amintire. Clopotele mari și grele ale bisericii au început să bată pu­ternic și prelung, anunțând primejdie. Am fugit cu toții la poartă să așteptăm toboșarul satului, care în rit­mul tobei anunța vestea rea: războiul se apropiase de noi. De trei ani, aducea numai vești triste! De această dată striga, cu toată puterea, așa: "Toată suflarea satului, cu mic și mare, cu bagaje, va veni în fața școlii". Am revenit în casă buimaci. Nu știam unde mergem, cât stăm și mai ales ce bagaj să luăm cu noi. Eu, primul lucru pe care l-am făcut, am mers în cămară, am luat un castron cu cârnăciori și untură și-am chemat la masă neamul pisicesc, apoi, din bucătărie, am luat caș, urdă și mămăligă de pe fundul de lemn și le-am dus lui Grivei. Între timp, mama alerga între șură și fân­tână, aducând hrană mai multă la necu­vântâtoare. Spera să se întoarcă repede. Când am revenit în casă, sora mea plângea speriată de gălăgia din jur. Mama, cu mâinile tremurânde, a început să îndese într-o desagă haine și ceva de învelit. Mi-a spus și mie să fac același lu­cru. Eu alergam dintr-o cameră în alta, îmi este și astăzi prezent în memorie mo­mentul în care mă străduiam să dau jos din cuierul prea înalt pentru mine, cojocelul. În acele clipe, am auzit bătăi pu­ternice în ușă, care s-a și deschis, și doi soldați ruși au intrat în casă, agitând o nahaică (un bici din vână de bou), strigând poruncitor: "Bâstro, bâstro ha­zaica, bâstro devușca". Mi-o amintesc pe mama în acele clipe. Fața ei semăna cu o statuie de marmură. A fugit la leagăn, a luat-o în brațe pe sora mea și a început să tragă după ea desaga mult prea mare și prea grea. Eu am luat un braț de haine și împie­dicându-mă în ele, încercam să țin pasul cu mama. În fața școlii, veneau grupuri de oameni, aduși de soldați din toate ulițele satului. Se formase o masă mișcătoare, alcătuită din femei, bătrâni și copii. O atmosferă dezolantă o dădeau teleguțele (obiect folosit la arat) pline cu boccele așezate alandala, și pe deasupra stăteau bătrâni neputincioși și copii mici. Teleguțele erau trase de femei și împinse de copii mai mari. Când s-a apre­ciat că toată suflarea satului este prezentă, soldații au dat semnalul ple­cării către nicăieri. Mer­geam încet, unii se potic­neau sub povara desagilor din spinare sau de trasul de teleguță. După circa trei ore de mers, am ajuns lân­gă pădurea din marginea satului. Sol­dații ne-au oprit, au ales un con­du­cător de drum, l-au instruit și i-au dat punct final - Lunca Vucenii, pe malul râului cu același nume. Drumul acesta al groazei a durat circa 15 zile. Ne apro­piam de sate pustii, care de­ve­neau locuri de popas, ne odihneam, ne re­orga­nizam și căutam hra­nă, apoi încet o luam iar la drum. La plecarea din sat, mama nu m-a lăsat să mă întorc să iau vaca (pe care o chema Joiana), dar ime­diat ce am impro­vizat pri­ma "tabără" m-am pornit, alergând ca o săgeată îna­poi, către sat. Norocul meu a fost că n-am întâlnit nici un soldat. Cu min­tea de acum, refuz să gândesc ce mi se putea în­tâmpla. Tot drumul era plin de căruțe cu muniții și alte acareturi militare, caii pășteau prin grădinile ca­selor. Armata era obo­sită, flămândă, se retrăsese în ca­sele mai răsărite. În gră­dina casei noastre ardea un foc mare. Soldații ne tăiau porcii. Eu m-am strecurat în grajd, am dezlegat-o pe Joiana, și am avut senti­mentul că mă aștepta. Regret mult că iu­bitul nostru câine ciobănesc era împușcat, în culcu­șul lui, și nu m-am oprit să-l mângâi ultima oară. Vaca fugea către poartă și eu după ea. Când am ajuns în dreptul școlii, am văzut doi soldați când au tras cu arma într-o bătrână și-au aruncat-o în fân­tâna clădirii. Sub presiunea spaimei omenești, am în­ceput să alerg, uitasem și de Joiana, noroc că mă urma cu mers grăbit. Atunci am înțeles pentru tot restul vieții ce culoare are moartea, văzută cu ochi de copil. Când am ajuns în "tabără", mama era dis­perată de lipsa mea. Acea noapte și-a petrecut-o pe rădăcina unui stejar secular, plângând. Eu am dormit liniștită, lipită de spinarea Joianei. Dimi­neață când m-am trezit, am văzut totul cu alți ochi, cred că-n acel mo­ment m-am maturizat pentru tot restul vieții. Mă urmărește și acum o amintire a ace­lui drum. Mureau bătrâni și copii, iar eu, de fiecare dată, urmăream cum se făcea groapa, cum se aduna toată suflarea și într-o suferință înlemnită se spunea Tatăl Nostru și Dumnezeu să-l ierte! De fiecare dată, eu am fost singura care n-am spus un cuvânt și nici nu m-am închinat. Ochii mei rămâneau ca un piron pe hăul gropii pline de frunze de ferigă, în care cobora încet, încet, un trup plăpând, către veș­ni­cie. La aceste înmormântări, nu au existat lu­mâ­nări sau preot. Pe mor­mânt se punea o cruce de brad împo­dobită cu flori. Niciodată nu s-a scris numele celui decedat. Oricum, în cer, li se ștergeau numele.

În bejenie, cu Joiana

După multe greutăți și întâmplări, am ajuns la punctul final, Lunca vecină cu apa Sucevii. Aici era minunat, multă verdeață și un soare prietenos. Ni s-a indicat să ne facem câte o colibă. Vom sta până la noi or­dine. Unii mai curajoși au trecut podul și au plecat mai departe. N-am aflat niciodată ce destine au avut. Mama avea în Suceava două surori și a hotă­rât să mergem la ele. Noi trei și Joiana, încărcată cu desagi, am descălecat în fața unei case frumoase, în centrul orașului. La vederea noastră, rudele n-au fost prea binevoitoare, dar au hotărât, totuși, să ne dea o șansă, evident, fără vacă. În se­cunda următoare, am fost în stradă, urmată de mama cu sora mea în brațe și cu Joiana. Mergeam fără țintă când, din senin, în fața noastră a apărut un domn care îl cunoștea pe tata. După ce s-a dumirit ce este cu noi, impresionat de situația dramatică în care eram, s-a hotărât să ne ajute. "Vă dau un aco­periș deasupra capului, dar cu o condiție", a zis, ui­tându-se lung la vacă. Eu am în­ceput atât de tare să plâng, încât, impresionat, a spus: "Bine, fie, dar cu o condiție. La 6 dimineața vaca pleacă în luncă și mai revine la 6 seara". Ne-a luat cu el, ne-a dus în fața unui conac, ne-a instruit cu unele amănunte și a plecat. Mai târziu am aflat că im­punătoarea locuință fusese rechiziționată pentru comandantul frontului din acea zonă, pe care noi nu l-am văzut niciodată. Dar în ciuda lo­cului în care ajun­se­sem, ne nu­măram zilele. Lip­su­rile erau mari, scăparea noastră a fost Jo­iana. Nu­mai Dumnezeu ne-a apă­rat pe mine și pe ea. Lunca în care o duceam la păs­cut era în parte minată. Am asis­tat, în­gro­zită, cum uneori, o femeie sau un copil călcau pe mină și erau făcuți bucăți și aruncați în aer.

Întoarcerea în pustiu

1 septembrie 1944. Lipsurile creș­­­­teau, îmbră­cămintea se rupea, foamea își arăta tot mai tare colții. Mama a hotărât să ne ală­turăm unui grup de 6 persoane, conduse de un invalid de război, să încercăm să revenim acasă, fără a mai aștepta noile ordine. La veșnica întrebare ce facem cu vaca, în special noaptea, când la orice mișcare se puneau re­flec­toarele și se trăgea cu mitraliera, eu răspun­deam că ea va sta culcată alături de mine, în lanurile de porumb, unde trebuia să ne ascundem noaptea. Am călătorit, așa, aproape 3 zile. Joiana simțea pericolul mai mult decât noi și aproape că nici nu sufla, săr­mana. Eu o scărpinam între coarne și spu­neam câte o rugăciune deasupra ei. Uneori mi se părea că sus­pină, și că mă privește cu lacrimi în ochi. Ajunși acasă, în sat, nu l-am recunoscut. Ju­mă­tate fusese ars până la temelii. Singurele ființe erau șoarecii, foarte mulți șoareci. Nu știu cum n-a reușit să scape de ochiul vigilent al puștilor ru­sești măcar o pisică sau un câine. Doi ani a durat până oamenii și-au adus câini și pisici din Regat. Tris­tețea noastră a fost mare când am văzut cum arăta casa noastră. Singura fericită a fost Joiana. A sărit șanțul direct în ogradă, a tre­cut printre mo­loz, bârne arse și cărămizi, s-a dus în grădină și s-a așezat exact pe locul ei. Își ținea ochii pe ju­mă­tate închiși și rumega fericită.
Foametea începuse să-și arate din nou colții. Două săp­tă­mâni am strâns ciuperci, fruc­te de pădure, le-am pus la uscat și murat. Norocul nostru a fost Jo­iana, că ea avea su­ficientă hra­nă. Iar într-o zi, s-a petrecut cu mine o minune. Trecând prin fața clădirii distruse a șco­lii, m-am gândit că dacă nu plec din sat, visul meu de a de­ve­­ni, cândva, în­vă­țătoare va ră­mâne îngropat, și el, în mo­loz. Dar n-am terminat să spun "Tatăl nostru" în fața unei icoane con­siderate ocrotitoare a familiei noastre, când pe ușa ca­sei a intrat tata. O umbră. Ve­nea de pe front, bolnav de ti­fos. Plângând, mama încerca să mă oprească, dar tata, așe­zat pe pat, i-a spus: "Las-o să plece, da­­că are zile de la Dumnezeu, va izbândi".
Și-am plecat. Am lăsat-o pe mama plângând disperată, am mângâiat-o pe Joiana pe spa­­­­te, mi-am strâns sora mai mică în brațe, și fără să mai întorc privirea înapoi, am luat-o la drum, împreună cu trei con­săteni, care plecau la muncă, în București.

Pe tampoanele trenului

1 octombrie 1944. Mi-am luat trăistuța cu nuci și mălai și-am plecat la drum. Prima oprire a fost gara Ițcani, aici am des­co­perit că trenurile nu cir­culau pentru civili, erau numai cu mu­niție, marfă și multe va­goa­ne cu deținuți-prizonieri. De la bom­bardamente, în multe locuri, șinele de tren erau ava­riate, ziua le reparau acolo unde era urgență, și din acest motiv am stat în multe gări, zile în șir. Cir­culam numai când soldații ne permiteau, asta se întâmpla noap­tea, și numai sus pe vagoane sau între tampoane. Eu am mers numai între tampoanele vagoanelor, era mai puțin riscant. Atenția trebuia să ne fie maximă, să nu adormim, că atunci căderea între șinele trenului era asigurată. Într-o noapte, mi-am pierdut trăistuța cu mâncare. Zilnic căutam în pomi nuci și mere. Într-o dimineață plo­ioasă, stă­team pe o bucată de zid căzut, în fosta gară Mă­rășești, când văd că vine către mine un soldat rus. Și-a dat jos ranița din spinare și a scos din ea o cio­colată mare, așa cum aveau numai soldații pe front. Am rămas mută de uimire. Nu i-am mulțumit. L-am privit fix în ochii lui mari, albaștri ca cerul, din care curgeau picături mici de lacrimi...

Desculță, prin București

După 30 de zile de călătorie cu trenul, iată-mă în Gara de Nord. Cerul era roșu aprins și scotea în evidență dezastrul bombar­da­men­telor. Pe peron, la tot pasul, mă izbeau oameni slăbiți, trași la față, triști, care aparent mer­geau fără țintă. Destinul meu era în mâna consă­te­nilor cu care plecasem la drum. S-au hotărât să mă lase în cartierul Uranus, unde urma să stau la o gazdă. Când am pus piciorul pe scara tramvaiului, tălpile încăl­ță­rilor au cedat și au căzut pe caldarâm. Iată-mă, așadar, în Bucu­rești, des­cul­ță, slabă și bolnavă. Am coborât din tramvai la Podul Iz­vor și ne-am strecu­rat cu greu pe str. Ura­nus, care în acea dimineață era plină de grupuri de țărani cu colibițe în spi­nare cu fructe și zarzavaturi. Mi­rosea a pace! Doamne elegante cu chipuri distinse, care mă urmăresc și azi, pă­șeau lin, sub umbreluțe colo­rate. Ră­nile tim­pului păreau să se vindece mai ușor în oraș. Uitasem de unde vin și de picioarele mele des­culțe... După doi ani, am îmbrăcat uni­forma liceului "Car­men Syl­va". Visul meu se împli­nea.
Astăzi, apreciez că numai puterea Sfintei Cruci mi-a dat forța supra-omenească de a traversa neno­rocirile războiului. Bunicul meu mi-a povestit că moșii lui au fost țărani liberi în Ar­deal, și din cauza vicisitudinilor acelor vremuri, au traversat munții în Buco­vina și s-au așezat într-o pădure cu apă lină și cristalină. Din acele vremuri, eu păstrez o icoană zu­grăvită pe sticlă, reprezentând-o pe Maica Dom­nu­lui îndurerată și îndoliată, plângând lângă Iisus Cruci­fi­cat. Rama icoanei este subțiată de timp, în schimb, pictura mai păstrează chipul suferinței și anii tre­cerii ei dintr-un desag în alt desag, ajutând călătorul să-și continue drumul pentru a mărturisi că vremea vremuiește.

MARIETTA - Piatra Neamț