Zâna din Ţarina Apusenilor

"Să simţi energia pământului pe care calci"

Am găsit-o sus de tot, după tăul Ţarina, pe cocoaşa muntelui plin de comori care urcă din Roşia Montană până spre ceruri. Drumul pietruit e prost, maşina mă hur­du­căie încontinuu, dar peisajul ce mi se deschide în faţa ochilor e fantastic. E primăvară târzie la munte - dealurile abia ce-au înverzit, iar salcâmii şi merii se întrec în flori delicate, ce ies în evidenţă pe al­bastrul cerului, limpede ca ochii de copil. Nu-i di­buiesc casa din prima, m-am dus prea departe, sunt îndrumat înapoi, de câţiva localnici, care plantează cartofi pe un plai însorit. Cobor pe lângă gospo­dăriile răsfirate pe dâmburi, trec de casa fierarului când, deo­dată, îmi apare în cale. Subţire, blondă, îmbrăcată colorat şi uşor, cu o pălărie băr­bătească trasă pe ochi şi cu zâm­betul larg pe buze. Îmi în­tinde mâna. "Eu sunt Mire. Ce te aduce pe-aici?". "Primă­vara şi zvonul că ştii multe din tai­nele plan­te­lor!" îi răspund. Râ­de. "Hai, atunci, nu sta în drum!". Strân­ge în palmă o mâ­nuţă de înger, care-şi ascunde chipul şi pri­vi­rea pe după fus­tele ei. "E fiica mea, Ariel. E ruşinoasă pri­me­le cinci minute, apoi nu mai scapi de ea!". Tra­versăm curtea scăldată în soare. Prin ferestrele deschise ale casei ţărăneşti răz­bate o muzică liniştitoare, care completează tabloul idilic al locului. Trecem printr-o portiţă de lemn în "gră­dina" din spate, de fapt, un deal uriaş, care urcă până hăt, departe, şi ne aşezăm sub un măr înflorit. Sub noi şi deasupra, natura mus­teşte de viaţă. Gâze minuscule şi guşteri subţiri forfotesc printre firele verzi de iarbă şi florile aurii ale păpădiilor, fluturii zboară haotic, în lumina cal­dă a dimineţii. Abia atunci observ panorama des­chisă spre muntele Vulcan, ce-ţi taie, pur şi sim­plu, respiraţia! Înţeleg perfect de ce a ales să tră­ias­că în acest loc.

Prin lume, cu pletele-nvânt

Îşi ridică fetiţa pe o cracă în mărul înflorit, apoi se aşează pe iarbă şi-mi spune dojenitor: "E ciu­dat... Am venit aici, în vârful muntelui, ca să scap de lume, dar văd că n-am noroc. Ce vrei să ştii de la mine?"

- Povestea! A ajuns zvonul până la Bucureşti, că în Munţii Apuseni a poposit o străină care se ocupă de leacuri din plante şi elixire de fru­mu­seţe. Şi care trăieşte deasupra pământului, sin­gură...

- Nu sunt nici singură, nici străină. Cu un copil în braţe, nu există singurătate, iar de loc sunt de aici. Am plecat din România la 22 de ani. M-am născut la Vaslui într-o familie modestă, fără po­si­bilităţi materiale, mai am patru fraţi şi surori, iar cu tatăl meu nu m-am înţeles niciodată. Acasă era o situaţie conflictuală permanentă, pe care n-o mai suportam. Am plecat la Roma, la sora mea, cu pretextul că mă duc să-mi văd ne­po­ţi­ca de-o lună, şi am rămas în Italia, fermecată de lu­mea pe care am întâlnit-o acolo. Sunt o fire ve­selă, comunicativă şi mi-am făcut mulţi prieteni ita­lieni, cu care am explorat "cizma" peninsulei, de la nord la sud şi de la est la vest. Am rămas în­cân­tată de frumuseţea sălbatică a Italiei, desco­pe­rită la pas, cu rucsacul în spate - locuri pe care nu le gă­seşti în ghidurile turistice. Seamănă mult cu Ro­mânia, în această privinţă... În tot acest timp, am muncit pe brânci, am fost şi barman în restau­rant, şi ospătar în pizzerie, şi coa­feză, nu mi-e ruşine să spun că am măturat şi scările Ora­şului etern, ca să mă întreţin şi să-mi plătesc stu­diile la Şcoala de Arte... Mi se ivise, în sfârşit, ocazia, să-mi de­pă­şesc condiţia şi chiar am vrut să merg până la capăt. A­veam che­mare pentru arte, mai ales pen­tru desen, am avut ta­lent nativ, era pasiunea mea, dar părinţii n-aveau bani să mă ţină la fa­cultate... Am locuit trei­spre­ze­ce ani în Italia, din­tre care ultimii cinci i-am trăit în co­munităţi hippie.

În sălbăticia Italiei

Oraşele mari, ca Napoli sau Ro­ma, mă su­focau, şi eu îmi doream altceva... Prac­tic, simţeam nevoia să evadez. N-aveam ce să caut în nebunia aceea. "Lumea modernă" pe care o gă­sisem era de un conformism pe care îmi era im­posibil să îl suport. Şi cum de felul meu sunt un su­flet călător, într-o zi am zis "basta", m-am lipit de un grup fain de tineri hipioţi şi am plecat să trăiesc cu ei, prin sălbăticia Italiei. Simplu, doar cu hrana pe care ne-o oferea natura. Iniţial mi-am zis că experi­mentez şi n-am nimic de pierdut, apoi a devenit serios şi am pornit o adevărată căutare de sine. La început mi-a fost greu, nu credeam că voi face faţă acestui stil de viaţă, dar mai târziu a început să-mi placă. M-am reconectat cu natura, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Am început să simt şi să re­cunosc energiile primare. Ştiu, poate părea ciudat ce-ţi spun, nici eu nu credeam mare lucru când îi as­cultam pe iniţiaţi, dar e un adevăr pe care-l poate des­coperi oricine. Să simţi energia pă­mântului pe care calci e mare lucru! Iar să tră­ieşti mereu în sim­plitate, în prezent, să ai simţul lui "acum", e mi­nunat şi liniştitor. Fascinată de noile mele descoperiri, m-am apucat să citesc cu sârg cărţi din zona ştiinţelor indiene şi tibetane, am înţeles mai profund unele lucruri, iar de atunci, am ales să duc stilul ăsta de viaţă, care îmi aduce echili­bru, pace sufletească şi fericire. O fericire care nu e dependentă de nimeni şi de ni­mic. Înţelegi? E o stare de fapt, un preaplin sufle­tesc. O bucurie in­terioară, pe care odată ce-ai des­coperit-o nu poţi să te mai desparţi de ea! Pentru că te alimentează continuu şi te întregeşte, te în­căl­zeşte pe dinăuntru ca dragostea! Cum ai putea să renunţi la aşa ceva?

"Chemarea străbunilor"

- Ai o fetiţă. Educaţia ei se potriveşte cu li­bertatea absolută în care trăieşti?

- Ariel s-a născut în Italia. În timp ce eram prin Sicilia, într-o comunitate hippie, l-am cunoscut pe Tiziano, tatăl ei. Ne-am iubit, dar nu eram făcuţi unul pentru altul, aşa că drumurile noastre s-au despărţit. Sub presiunea noilor responsabilităţi, m-am hotărât să vin cu Ariel în România. Nu-mi mai găseam locul în comunitatea în care trăiam. În plus, mi se făcuse deodată dor de "acasă", de România, pe care nu apucasem s-o descopăr. Ci­tisem fel de fel de lucruri interesante pe internet, despre strămoşii noştri daci, despre energia cu totul specială a munţilor Bucegi, despre tradiţiile se­culare ţărăneşti şi mul­te altele - un amal­gam de informaţii care mi-au stârnit curio­zi­tatea şi pe care voiam să le filtrez la faţa locului. Ca să zic aşa, am simţit "chemarea străbunilor", trebuia să fac acest pas! Când am revenit în ţară, pentru că nu cunoşteam pe nimeni şi nu voiam să mă duc acasă, la părinţi, am fă­cut voluntariat în Apuseni. Eram încântată de tot ce desco­pe­ream: frumu­se­ţea muntelui, omenia oa­menilor, tradiţiile ţără­neşti, doinele bătrâneşti şi alte lucruri de care nu aveam habar înainte. Ariel avea doar un an, îmi era greu să împac munca din fermă cu în­grijirea co­pilei, dar m-am descurcat. Apoi am ajuns în Ro­şia Montană, la festivalul "SunShine". N-a fost o întâmplare, eu nu cred în întâmplări. Mi-a fost dat să ajung aici. Mi-au plăcut mult locul şi oamenii. Am mai rămas puţin după fes­tival, am întrebat în stânga şi-n dreapta dacă există vreo casă de închiriat şi am găsit-o pe aceasta, din Ţarina, aşa că m-am hotărât să mă mut. De ce m-am oprit tocmai în locul acesta? Pentru că muntele ăsta de sub noi e viu, vibrează, e forţă clo­co­ti­toare, are o energie imensă. Nu-ţi pot explica de ce, dar odată ce-am ajuns în acest loc, am ştiut că aici voi rămâne...

- Totuşi, să trăieşti singură, cu un copil, într-un sat aflat la 1000 de metri altitudine, nu-i prea uşor... Te ajută cineva?

- Nu trăiesc chiar singură! Fratele meu, care a venit după mine, locuieşte jos, în Roşia Montană, iar eu primesc în gazdă, din când în când, iubitori ai naturii, voluntari din grupuri internaţionale, care vin să vadă frumuseţile României, să cunoască plan­tele comestibile şi pe cele de leac, să-nveţe ce să facă cu ele. Îi cazez, îi hrănesc şi-i îndrum, ei mă ajută la grădinărit şi la treburile casei. Un schimb echitabil, nu? Mă implic şi în majoritatea acţiunilor de ecologizare din zonă, unde mai so­cia­lizez şi eu. Dar totul cu măsură!

"Să trăieşti cu bucurie"

- Am ajuns la obiectul interviului nostru: de unde ai învăţat plantele de leac?

- În comunităţile în care am trăit am cunoscut oameni care cunoşteau bine plantele comestibile şi plantele medicinale, dar şi reţete vechi, de leac, pentru diverse afecţiuni. Nimeni nu stătea de­gea­ba: unii făceau săpunuri naturale, alţii - uleiuri ve­ge­tale sau împletituri, pe care le vindeau prin târ­gurile din Italia, pentru a-şi asigura puţinii bani ne­cesari pentru stilul de viaţă nomad. Am învăţat multe de la ei! A fost fascinant să descopăr puterea naturii asupra suferinţelor de tot felul, să aflu că la tot pasul găsim hrană vie, de cea mai bună calitate, că natura ne oferă tot ceea ce avem nevoie pentru a trăi sănătos. Am intrat într-o reţea denu­mită "Vivere con gioia" (Să trăieşti cu vese­lie), în care existau peste 40 de "case ale plan­telor", răs­pândite în întreaga Italie. Periodic, se organizau în­tâlniri în natură pentru cunoaşterea lor. Apoi se învăţau tehnici de recoltare, de uscare şi de con­di­ţionare, pentru diverse preparate cosmetice şi fito­terapeutice - de la creme şi loţiuni, la ceaiuri, tincturi, alifii şi pulberi din plante. Tot la aceste întâlniri am învăţat şi despre sinergia plantelor, cum se potenţează reciproc în diverse combinaţii, ceea ce m-a ajutat mult în elaborarea unor reţete inedite, mai ales pe partea cosmetică. Practic, eu din asta trăiesc. Produsele mele se numesc "Rai în Dar", încă lucrez la etichete şi design de am­balaj. Nu-mi aduc mulţi bani, dar suficienţi cât să merg înainte.

- Cum arată, de fapt, stilul tău de viaţă, în vârful muntelui?

- Toate aceste cunoştinţe dobândite în Italia au fost o binecuvântare, o adevărată şcoală pentru viaţa pe care o duc acum. Slavă domnului, avem ce mânca!Sunt ovo-vegană, îmi asigur hrana de zi cu zi din natură, am înjghebat şi o grădină de per­ma­cultură (Doamne, ce am mai săpat să aduc apă de la izvorul din deal, priveşte-mi palmele!), mai pun şi conserve pentru iarnă, numai din ceea ce creşte pe pământ ori în pomii din jur. Iar cum flora de munte e atât de diversă, inventez fel de fel de bucate delicioase doar din ceea ce-mi oferă natura, aproape tot timpul anului. Iarna pictez sau fac diverse obiecte artizanale, din materii prime ve­ge­tale, pe care le vând în Italia, unde sunt foarte apre­ciate, ca să-mi pot plăti chiria, facturile şi lemnele pentru încălzirea casei, pentru că aici iar­na e grea, durează 5-6 luni şi, de multe ori, rămân multă vreme complet izolată, în zăpezi de doi metri... Nu mi-e uşor, multe lucruri încă le învăţ din mers, dar răzbesc! Îmi place viaţa mea, e un experiment continuu, iar senti­men­tul de li­bertate pe care-l am e inima­gi­nabil! În viitor vreau să-mi gă­sesc un loc doar al meu: mai re­tras, mai sălbatic, cu o energie la fel de puternică, cu izvor, cu pă­durea aproape, să-mi cons­tru­iesc o căsuţă eco­lo­gică din bâr­ne şi lut, s-o aco­păr cu şiţă, să am o curte verde şi o grădină ca asta, prin care să alerg cu Ariel şi să mă scald în razele soa­relui... Să-mi aflu şi eu rostul, să-mi educ copila cum se cu­vine şi s-o învăţ să sim­tă tot ce simt eu.

"Suntem aici, culege-ne!"

- Să vorbim despre plante. Ce hrană găseşti, de exemplu, pe pajiştile astea dezmorţite de primăvară?

- Ooo, nici nu-ţi imaginezi! Trebuie doar să-ţi cobori pri­vi­rea, plantele comestibile sunt la tot pasul! Hai să ne plimbăm puţin pe deal, şi ţi le arăt pe toa­te! Plăntuţele astea parcă strigă la noi: "Sun­tem aici, cu­le­ge-ne!". Lumea vegetală e fas­ci­­nan­tă, ea evoluează după ne­voile omului. Ciclicitatea, rit­murile naturii nu sunt deloc în­tâmplătoare. Primă­va­ra, plante­le verzi sunt pline de sevă, de clorofilă şi de enzime - exact ceea ce are nevoie orga­nismul uman după alimentaţia din ano­timpul rece. În martie, am făcut o crestătură mică într-un mes­teacăn (m-a învăţat un vecin) şi am băut sevă o săptămână în­trea­gă. Am cules şi scoarţă de mesteacăn, frasin, arin, salcie, soc, de pe ramurile tinere - e plină de sevă şi de statine vegetale, care au un rol im­por­tant în curăţarea vaselor sanguine. Mugurii sunt bombe de energie, mugurii de salcie, de fag, de frasin, de zmeur, de mur sunt foarte buni la gust şi se pot adăuga în orice fel de salată. La rândul lor, rădăcinile sunt foarte pu­ternice primă­vara, pentru a avea forţa să dezvolte partea aeriană a plan­tei. Acum pot fi recoltate rădăcini de brus­ture, de păpădie, de cicoare, de hrean sălbatic - toate sunt foarte sănătoase şi hră­nitoare. Din punct de ve­dere energetic şi nutritiv, plantele săl­batice sunt mult mai puternice decât cele cultivate. Ele se lup­tă pentru un loc sub soare, au nevoie de mul­tă forţă să se înalţe peste cele din jur. De aceea sunt mai puternice!

Apă de flori

- E şi o porţie de magie în ce găteşti...

- Poate că ai dreptate. La cursurile din Italia am învăţat şi alte lucruri interesante despre plante. Despre unele se spune că au rol de protecţie a ca­sei, altele sunt folosite pentru echilibrarea chakrelor, unele au însemnătate magică, altele sunt surse de energie pură, îţi dau forţă vitală. Mie îmi place să mă folosesc de puterea plantelor în fiecare dintre aceste aspecte. Ţin min­te că la un curs practic am făcut apă vibra­ţio­nală din flori cu­lese cu be­ţişoare de lemn (nu tre­buie atinse cu mâna), apoi puse la soa­re, în puţină apă de iz­vor, în­tr-un vas de pia­tră. Du­pă câteva ore se scurge apa în sticluţe şi se con­sumă doar câteva pi­că­turi pe zi, conform prin­cipiilor gemo­te­ra­piei. E un remediu foar­te pu­ter­nic, nu-ţi poţi ex­plica cum o mână de flori te poate vindeca de o sufe­rinţă trupească! Şi totuşi e posibil!

- Bucuria cu care vorbeşti are loc, şi ea, pe lista ta de bucate... Dacă ai scoate o carte despre "Bucătăria din iar­bă" s-ar vinde cu mare succes.

- Iubesc primăvara la nebunie! E foarte gene­roa­să cu mine! Am tot ce-mi trebuie în spatele casei, pot să-mi pregătesc bucate vegetale în orice com­bi­naţie! Tot ce vezi pe-aici, în jur, e comestibil! Din ur­zici fac pesto - iau două, trei mâini de urzici fra­gede, crude, puţină drojdie, o lingură de ulei de măs­li­ne presat la rece, usturoi, seminţe de in, floarea-soarelui şi susan, le amestec pe toate şi iese un pesto delicios! Aici creşte şi foartă multă răcovină (Stella­ria media), o plantă cu flori mici, albe, în formă de stea, plină de minerale şi vitamine. Când în­floreşte, o folosesc tot la pesto, singură sau în com­binaţie cu urzica. Zilele trecute, am cules boboci de păpădie pentru iarnă - i-am pus la borcane, cu sare; sunt foarte buni, seamănă la gust cu caperele. Mlă­diţele tinere sunt şi ele foarte bune la gust - pu­ţin acri­şoare, dar pline de enzime şi minerale. Le pun în salate sau prepar ciorbe din ele. Multe plante verzi sunt foarte gustoase în supe - fierb frunze de patla­gină, sunătoare, cicoare, măcriş, salvie, puţină tătă­neasă (are gust de castravete), ştevie, o mână de orez şi prânzul e gata! Merge foarte bine cu mă­mă­ligă rece! Mâine-poimâine înfloreşte şi socul, pe care îl ador! Culeg inflorescenţele, le despart în bu­cheţele mai mici, le dau prin ou bătut, amestecat cu făi­nă de năut, şi le prăjesc puţin în ulei încins. Nu ştii ce mă­nânci, atât sunt de bune la gust!
Flori de păpădie încă n-am recoltat, aştept să se mai deschidă puţin. Din flori fac sirop şi dulceaţă. E delicioasă. Lui Ariel îi place foarte mult! Vara, când, plantele îşi pierd frăgezimea, am pregătit grădina de permacultură, unde plantez ceapă, us­turoi, dovlecei, morcovi, cartofi, zarza­vaturi şi plan­te aromatice de tot felul. Am seminţe de calitate şi pământ negru, îngrăşat cu gunoi de grajd, deci voi avea o recoltă bogată! Vara apar şi fructele de pădu­re, fragii, zmeura, afinele, care cad aici peste noi, iar pomii fructiferi se umplu şi ei de roade, deci nu-mi fac probleme că aş muri vreodată de foame!

- Cât crezi că va ţine viaţa asta? Seamănă mai mult cu un basm decât cu realitatea...

- După cum vezi, duc o viaţă foarte simplă, dar pli­nă. Îmi aduce fericire, linişte şi-mi dă sens. Deo­cam­dată, nu ştiu o reţetă mai bună decât asta. N-aş schim­­ba-o pentru nicio bogăţie din lume! Trăiesc în rai!