Iubire târzie

A fost dragoste la prima vedere, cu... bă­taie lungă.

Ne-am întâlnit când aveam douăzeci de ani, dar ne-am trăit iubirea abia patru decenii mai târziu, după ce eu trecusem printr-o încercare grea, care m-a făcut să cred că bucuriile mele ca femeie s-au sfârşit. M-am hotărât să vă împărtăşesc taina acestei iubiri, cea mai pre­ţioasă lecţie pe care mi-a dat-o viaţa: pentru dra­goste, nu e niciodată prea târziu, atâta timp cât îţi laşi inima deschisă şi te încrezi în voinţa lui Dum­nezeu.

Dragoste între icoane

Totul a început în liniştea solemnă a bisericii, sub cupola ce se pogora deasupra noas­tră ca un căuş strălucitor şi sfânt. Icoanele parcă prinseseră viaţă în tremurul lumânărilor, iar sfinţii, din aurele lor, mă învăluiau într-o iubire pură şi ocrotitoare. Murmurul cre­din­cioşilor, laolaltă cu glasul înalt al preotului, se ridicau într-un imn către cer. O voce puternică şi caldă a în­ceput, apoi, să ros­tească tot mai puter­nic şi clar, aproape de mine, rugă­ciu­nile. Nu mi-am întors privirea, doar m-am lăsat inundată de forţa blândă şi mângâ­ietoare din acel glas străin şi, în acelaşi timp, familiar. Îmi părea o şoaptă adresată doar mie, ce purta în ea un mesaj care rămânea însă de ne­înţeles. Inima, în schimb, desluşea din­colo de muzică şi cuvinte o che­mare binecuvântată, de la suflet la suflet, o taină între două fiinţe ce se ştiau din­tot­deauna şi se regăseau acum. După ce slujba s-a terminat, l-am văzut în curtea bisericii. În timp ce toţi se îndreptau către poartă, el se oprise pe loc. Aştepta. Când am ajuns în dreptul lui, lumânările ce pâlpâiau încă în mâinile noastre ne-au aruncat o lumină slabă pe chip. Ne-am privit în ochi, adânc, de parcă a fost o re­cu­noaştere, iar inima mi s-a topit. A fost ca un miracol, în care timpul în­cetase să mai fie timp şi mi-am văzut, într-o sin­gură străfulgerare, trecutul de veacuri şi viitorul în­depărtat, în care noi doi, deşi ne vedeam pentru prima dată, eram una şi aceeaşi fiinţă care se reîn­tregea. Nu ştiu câte momente am rămas aşa, prinşi în acea îmbrăţişare a sufletelor. Iar dezlipirea a fost dure­roa­să. Cineva de la poartă l-a strigat: Petru! Iar el s-a îndepărtat şi s-a dus. Am urmărit, până s-a topit în depăr­tare, silueta înaltă şi vân­joasă ce însă abia atingea pămân­tul. Nu s-a întors nici măcar o dată, însă amintirea privirii lui in­tense încă mă ardea. Şi am ştiut, pe căi al căror înţeles nu l-am desluşit nici astăzi, că pe omul acesta îl voi mai vedea şi că va juca un rol im­portant în viaţa mea. Abia după mai multe ore, în noaptea aceea, raţiunea m-a readus cu pi­cioa­rele pe pământ. "Ce gând ne­bunesc!" - mi-am zis. Şi vraja s-a risipit. Ruşinată de ceea ce sim­ţi­sem, am încercat să las totul în spate. Timp de aproape patruzeci de ani, exact asta am făcut.

Între pământ şi cer

La câţiva ani de la acea întâm­pla­re, l-am cu­noscut pe bărbatul cu ca­re aveam să mă căsă­toresc. Ne-a le­gat, de la început, mai degrabă o pri­etenie solidă, decât o iubire păti­ma­şă. Iacob era omul pe care mă pu­team bizui în orice privinţă, pe care îl respectam pentru extraordinara lui bunătate şi alături de care viaţa părea simplă şi amuzantă, pentru că reuşea ca nimeni altul să mă facă să râd. Avea cu aproape 10 ani mai mult decât mine şi mă adora. Prinţesa mea, numai aşa îmi spunea. Şi, timp de două de­ce­nii, chiar ca o prinţesă m-a făcut să mă simt, şi după ce am devenit mamă, iar băiatul nostru a fost co­pleşit, la rândul său, de dragostea lui. Aş minţi însă dacă aş spune că acea grijă cu care ne înconjura pe mine şi pe fiul nostru ţinea loc de fericire. Îmi lipsea continuu ceva, de parcă o bucată de suflet tânjea după un alt fel de iubire, care să mă cutremure, să mă umple. Cred că da, exact acesta ar fi cuvântul potrivit: să mă umple. Încet-încet, golul acela a ajuns să fie tot mai mare şi mai dureros. Îl luam după mine la lucru, mă culcam cu el în pat, îl căram până şi în vacanţele exotice în care ne ducea Iacob în fiecare vară. Nici măcar hazul său nu mai reuşea să mă înve­se­lească, iar singura mea bucurie era să-mi văd băiatul cum creşte şi să mă hrănesc din mira­colul maternităţii. De la un moment dat, m-am pomenit că încercam să umplu golul care mă măcina pe dinăuntru cu imaginea îndepărtată a bărbatului întâlnit la biserică. Mă retrăgeam, tot mai des, serile, sin­gură pe terasă şi, în lu­mina topită a apusu­rilor, căutam să reîn­viez emoţia acelui apus unic, de demult, în care sufletul meu s-a simţit, în mod inexplicabil, în­treg şi împlinit. Apoi, boala care avea să-l şi răpună, în doar câteva luni, pe soţul meu, a fost palma grea pe care am primit-o pentru ne­recu­noştinţa mea şi care m-a trezit la rea­litate. Pe­deapsa pentru că nu m-am mulţumit cu viaţa bună pe care o aveam, cu dragostea uri­aşă cu care mă în­con­jura Iacob. În cele trei luni în care a luptat cu cancerul, i-am stat zi şi noapte la căpătâi, la spital. Şi, cu ruşine, re­cunosc că am con­si­derat perioada aceea drept o meritată peni­ten­ţă. Îl priveam cum se împuţinează pe zi ce trece, cum lumina din ochi i se stinge sub durerile atroce. Dar, chiar şi aşa, tot el mă îmbărbăta: "Nu plânge şi nu-ţi fie frică, prinţesa mea! Dumnezeu va avea grijă de tine mai bine decât m-am priceput eu". Asta, cât timp a mai vorbit. La sfârşit de tot, doar deschidea ochii şi mă căuta cu privirea prin salon. Când mă găsea în colţul meu, se liniştea şi adormea la loc. După ce s-a dus, ani de zile m-a durut absenţa lui. Fiecare locşor din casă era plin de amintiri, mă bântuia fiecare zâmbet, fie­ca­re mângâiere pe care le pier­du­sem. Mă sfâşia lipsa iubirii şi a bunătăţii lui. În plus, mă tor­turau şi mustrări de con­şti­inţă. Îmi reproşam că nu l-am iubit destul, aşa cum ar fi meritat. Şi mă înspăimânta gândul că el a ştiut asta tot timpul şi a murit neiubit. În mod nedrept şi aiuritor, în acei ani amari m-am încurajat tot cu vorbele lui: "Dumnezeu va avea grijă de tine" - îmi tot răsunau în inimă ultimele lui şoapte de pe patul de spital. L-am căutat pe Dum­nezeu în biserică şi în mine însămi, mereu, mereu, dar multă vreme nu L-am mai auzit. Până când mi-am dat seama că îmi vorbise tot timpul, prin amprenta iubirii şi devo­tamentului pe care Iacob a lăsat-o în viaţa mea. Şi asta m-a ajutat. Nu să îl uit, dar să pot trăi în urma lui fără să mai sufăr. Timpul le vindecă pe toate, cum se spune.

Parfum de liliac

Trecusem de 60 de ani, eram deja bunică şi îmi făceam planuri pentru când voi ieşi la pensie - să mă întâlnesc cu prietenele măcar o dată pe săp­tă­mâ­nă şi să socializăm. Cu toată lipsa de modestie, simt nevoia să vă spun că mă simţeam tânără, atră­gătoare şi foarte bine în pielea mea. Îmi făcusem o grădină pe terasă şi parcă frumuseţea şi liniştea plan­­telor mă atinsese şi pe mine. Eram senină şi pli­nă de bucurie. O bucurie ce venea din viaţa însăşi, de la care nu mai aşteptam nimic anume. Doar o tră­iam. Începuse să-mi placă să port haine îndrăzneţ co­lorate, ce reflectau cumva starea mea de spirit. În ziua aceea purtam o rochicioară portocalie. Aveam părul strâns în coc şi mergeam vioaie, în sandalele me­le cu puţin toc ce bocăneau pe caldarâm, spre florăria din cartier. Era anotimpul liliecilor şi strada era învăluită în parfumul lor îmbătător. Când am ajuns lângă ghivecele cu plante, aliniate pe tej­ghea­ua din faţa florăriei, am încremenit. Bărbatul de la biserică, aproape neschimbat, mirosea o floare de liliac. Am crezut că visez sau că mi-am pierdut min­ţile. Era însă chiar el, era aievea! La fel de înalt şi vânjos, doar că puţin încărunţit. Mi-a simţit pre­zenţa şi uluirea. Şi-a desprins privirea din buchetul violet. A fost rândul lui să încremenească. La o distanţă de 40 de ani, ochii ni s-au întâlnit din nou şi s-au re­cu­noscut. Aceeaşi vrajă, acelaşi fior elec­tric. Aceeaşi fierbinţeală ce mi-a topit inima. Acelaşi sentiment că îl cunosc dintotdeauna şi că, de fapt, niciodată nu am fost despărţiţi cu adevărat. "Pe­tru?" - am repetat numele auzit în urmă cu patru decenii, fără niciun pic de nesiguranţă sau teamă. Mi-a zâmbit şi mi-a dăruit floarea de liliac. Ne-am îmbujorat ca doi adolescenţi. I-am întins mâna. Mi-a întins mâna. Iar, de data aceasta, nu ne-am mai despărţit.
Au trecut aproape doi ani de când Petru a intrat în viaţa mea. Ne-am descoperit cu sfială, ne-am iu­bit cu pasiune şi tandreţe, ne-am simţit mai tineri şi mai împliniţi decât la 20 de ani. Iar relaţia noastră în­floreşte parcă pe zi ce trece, tot mai frumos, cons­truită pe înţelegere şi pe bucuria lucrurilor simple. Plimbări de mână prin parc, destăinuiri din căs­niciile noastre trecute (a lui, în­cheiată cu un divorţ), pri­viri pline de emoţie, con­fesiuni profunde, răsco­litoare, despre cele mai intime dorinţe sau visuri ale noastre. Ne întâlnim cu copiii şi nepoţii noştri şi am devenit o familie. Şi, adeseori, mergem la biserica la care ne-am în­tâlnit prima dată, încer­când să în­ţe­legem mira­colul trăit de amândoi atunci. A fost dra­goste la prima vedere? A fost o simplă întâm­plare, căreia noi i-am dat proporţii cos­mice? Sau chiar un moment dumnezeiesc, în care timpul ome­nesc a încetat să existe şi ne-am văzut ca fiinţe eter­ne, ce erau menite să fie împre­ună în viitor? Dar, foarte re­pede, am încetat să mai căutăm explicaţii. Am lăsat iubirea să domnească. Şi în fiecare zi ne simţim recunoscători şi binecuvântaţi pentru feri­cirea ce ne-a fost dată.

Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU