Zâna din Țarina Apusenilor

"Să simți energia pământului pe care calci"

Am găsit-o sus de tot, după tăul Țarina, pe cocoașa muntelui plin de comori care urcă din Roșia Montană până spre ceruri. Drumul pietruit e prost, mașina mă hur­du­căie încontinuu, dar peisajul ce mi se deschide în fața ochilor e fantastic. E primăvară târzie la munte - dealurile abia ce-au înverzit, iar salcâmii și merii se întrec în flori delicate, ce ies în evidență pe al­bastrul cerului, limpede ca ochii de copil. Nu-i di­buiesc casa din prima, m-am dus prea departe, sunt îndrumat înapoi, de câțiva localnici, care plantează cartofi pe un plai însorit. Cobor pe lângă gospo­dăriile răsfirate pe dâmburi, trec de casa fierarului când, deo­dată, îmi apare în cale. Subțire, blondă, îmbrăcată colorat și ușor, cu o pălărie băr­bătească trasă pe ochi și cu zâm­betul larg pe buze. Îmi în­tinde mâna. "Eu sunt Mire. Ce te aduce pe-aici?". "Primă­vara și zvonul că știi multe din tai­nele plan­te­lor!" îi răspund. Râ­de. "Hai, atunci, nu sta în drum!". Strân­ge în palmă o mâ­nuță de înger, care-și ascunde chipul și pri­vi­rea pe după fus­tele ei. "E fiica mea, Ariel. E rușinoasă pri­me­le cinci minute, apoi nu mai scapi de ea!". Tra­versăm curtea scăldată în soare. Prin ferestrele deschise ale casei țărănești răz­bate o muzică liniștitoare, care completează tabloul idilic al locului. Trecem printr-o portiță de lemn în "gră­dina" din spate, de fapt, un deal uriaș, care urcă până hăt, departe, și ne așezăm sub un măr înflorit. Sub noi și deasupra, natura mus­tește de viață. Gâze minuscule și gușteri subțiri forfotesc printre firele verzi de iarbă și florile aurii ale păpădiilor, fluturii zboară haotic, în lumina cal­dă a dimineții. Abia atunci observ panorama des­chisă spre muntele Vulcan, ce-ți taie, pur și sim­plu, respirația! Înțeleg perfect de ce a ales să tră­ias­că în acest loc.

Prin lume, cu pletele-nvânt

Își ridică fetița pe o cracă în mărul înflorit, apoi se așează pe iarbă și-mi spune dojenitor: "E ciu­dat... Am venit aici, în vârful muntelui, ca să scap de lume, dar văd că n-am noroc. Ce vrei să știi de la mine?"

- Povestea! A ajuns zvonul până la București, că în Munții Apuseni a poposit o străină care se ocupă de leacuri din plante și elixire de fru­mu­sețe. Și care trăiește deasupra pământului, sin­gură...

- Nu sunt nici singură, nici străină. Cu un copil în brațe, nu există singurătate, iar de loc sunt de aici. Am plecat din România la 22 de ani. M-am născut la Vaslui într-o familie modestă, fără po­si­bilități materiale, mai am patru frați și surori, iar cu tatăl meu nu m-am înțeles niciodată. Acasă era o situație conflictuală permanentă, pe care n-o mai suportam. Am plecat la Roma, la sora mea, cu pretextul că mă duc să-mi văd ne­po­ți­ca de-o lună, și am rămas în Italia, fermecată de lu­mea pe care am întâlnit-o acolo. Sunt o fire ve­selă, comunicativă și mi-am făcut mulți prieteni ita­lieni, cu care am explorat "cizma" peninsulei, de la nord la sud și de la est la vest. Am rămas în­cân­tată de frumusețea sălbatică a Italiei, desco­pe­rită la pas, cu rucsacul în spate - locuri pe care nu le gă­sești în ghidurile turistice. Seamănă mult cu Ro­mânia, în această privință... În tot acest timp, am muncit pe brânci, am fost și barman în restau­rant, și ospătar în pizzerie, și coa­feză, nu mi-e rușine să spun că am măturat și scările Ora­șului etern, ca să mă întrețin și să-mi plătesc stu­diile la Școala de Arte... Mi se ivise, în sfârșit, ocazia, să-mi de­pă­șesc condiția și chiar am vrut să merg până la capăt. A­veam che­mare pentru arte, mai ales pen­tru desen, am avut ta­lent nativ, era pasiunea mea, dar părinții n-aveau bani să mă țină la fa­cultate... Am locuit trei­spre­ze­ce ani în Italia, din­tre care ultimii cinci i-am trăit în co­munități hippie.

În sălbăticia Italiei

Orașele mari, ca Napoli sau Ro­ma, mă su­focau, și eu îmi doream altceva... Prac­tic, simțeam nevoia să evadez. N-aveam ce să caut în nebunia aceea. "Lumea modernă" pe care o gă­sisem era de un conformism pe care îmi era im­posibil să îl suport. Și cum de felul meu sunt un su­flet călător, într-o zi am zis "basta", m-am lipit de un grup fain de tineri hipioți și am plecat să trăiesc cu ei, prin sălbăticia Italiei. Simplu, doar cu hrana pe care ne-o oferea natura. Inițial mi-am zis că experi­mentez și n-am nimic de pierdut, apoi a devenit serios și am pornit o adevărată căutare de sine. La început mi-a fost greu, nu credeam că voi face față acestui stil de viață, dar mai târziu a început să-mi placă. M-am reconectat cu natura, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Am început să simt și să re­cunosc energiile primare. Știu, poate părea ciudat ce-ți spun, nici eu nu credeam mare lucru când îi as­cultam pe inițiați, dar e un adevăr pe care-l poate des­coperi oricine. Să simți energia pă­mântului pe care calci e mare lucru! Iar să tră­iești mereu în sim­plitate, în prezent, să ai simțul lui "acum", e mi­nunat și liniștitor. Fascinată de noile mele descoperiri, m-am apucat să citesc cu sârg cărți din zona științelor indiene și tibetane, am înțeles mai profund unele lucruri, iar de atunci, am ales să duc stilul ăsta de viață, care îmi aduce echili­bru, pace sufletească și fericire. O fericire care nu e dependentă de nimeni și de ni­mic. Înțelegi? E o stare de fapt, un preaplin sufle­tesc. O bucurie in­terioară, pe care odată ce-ai des­coperit-o nu poți să te mai desparți de ea! Pentru că te alimentează continuu și te întregește, te în­căl­zește pe dinăuntru ca dragostea! Cum ai putea să renunți la așa ceva?

"Chemarea străbunilor"

- Ai o fetiță. Educația ei se potrivește cu li­bertatea absolută în care trăiești?

- Ariel s-a născut în Italia. În timp ce eram prin Sicilia, într-o comunitate hippie, l-am cunoscut pe Tiziano, tatăl ei. Ne-am iubit, dar nu eram făcuți unul pentru altul, așa că drumurile noastre s-au despărțit. Sub presiunea noilor responsabilități, m-am hotărât să vin cu Ariel în România. Nu-mi mai găseam locul în comunitatea în care trăiam. În plus, mi se făcuse deodată dor de "acasă", de România, pe care nu apucasem s-o descopăr. Ci­tisem fel de fel de lucruri interesante pe internet, despre strămoșii noștri daci, despre energia cu totul specială a munților Bucegi, despre tradițiile se­culare țărănești și mul­te altele - un amal­gam de informații care mi-au stârnit curio­zi­tatea și pe care voiam să le filtrez la fața locului. Ca să zic așa, am simțit "chemarea străbunilor", trebuia să fac acest pas! Când am revenit în țară, pentru că nu cunoșteam pe nimeni și nu voiam să mă duc acasă, la părinți, am fă­cut voluntariat în Apuseni. Eram încântată de tot ce desco­pe­ream: frumu­se­țea muntelui, omenia oa­menilor, tradițiile țără­nești, doinele bătrânești și alte lucruri de care nu aveam habar înainte. Ariel avea doar un an, îmi era greu să împac munca din fermă cu în­grijirea co­pilei, dar m-am descurcat. Apoi am ajuns în Ro­șia Montană, la festivalul "SunShine". N-a fost o întâmplare, eu nu cred în întâmplări. Mi-a fost dat să ajung aici. Mi-au plăcut mult locul și oamenii. Am mai rămas puțin după fes­tival, am întrebat în stânga și-n dreapta dacă există vreo casă de închiriat și am găsit-o pe aceasta, din Țarina, așa că m-am hotărât să mă mut. De ce m-am oprit tocmai în locul acesta? Pentru că muntele ăsta de sub noi e viu, vibrează, e forță clo­co­ti­toare, are o energie imensă. Nu-ți pot explica de ce, dar odată ce-am ajuns în acest loc, am știut că aici voi rămâne...

- Totuși, să trăiești singură, cu un copil, într-un sat aflat la 1000 de metri altitudine, nu-i prea ușor... Te ajută cineva?

- Nu trăiesc chiar singură! Fratele meu, care a venit după mine, locuiește jos, în Roșia Montană, iar eu primesc în gazdă, din când în când, iubitori ai naturii, voluntari din grupuri internaționale, care vin să vadă frumusețile României, să cunoască plan­tele comestibile și pe cele de leac, să-nvețe ce să facă cu ele. Îi cazez, îi hrănesc și-i îndrum, ei mă ajută la grădinărit și la treburile casei. Un schimb echitabil, nu? Mă implic și în majoritatea acțiunilor de ecologizare din zonă, unde mai so­cia­lizez și eu. Dar totul cu măsură!

"Să trăiești cu bucurie"

- Am ajuns la obiectul interviului nostru: de unde ai învățat plantele de leac?

- În comunitățile în care am trăit am cunoscut oameni care cunoșteau bine plantele comestibile și plantele medicinale, dar și rețete vechi, de leac, pentru diverse afecțiuni. Nimeni nu stătea de­gea­ba: unii făceau săpunuri naturale, alții - uleiuri ve­ge­tale sau împletituri, pe care le vindeau prin târ­gurile din Italia, pentru a-și asigura puținii bani ne­cesari pentru stilul de viață nomad. Am învățat multe de la ei! A fost fascinant să descopăr puterea naturii asupra suferințelor de tot felul, să aflu că la tot pasul găsim hrană vie, de cea mai bună calitate, că natura ne oferă tot ceea ce avem nevoie pentru a trăi sănătos. Am intrat într-o rețea denu­mită "Vivere con gioia" (Să trăiești cu vese­lie), în care existau peste 40 de "case ale plan­telor", răs­pândite în întreaga Italie. Periodic, se organizau în­tâlniri în natură pentru cunoașterea lor. Apoi se învățau tehnici de recoltare, de uscare și de con­di­ționare, pentru diverse preparate cosmetice și fito­terapeutice - de la creme și loțiuni, la ceaiuri, tincturi, alifii și pulberi din plante. Tot la aceste întâlniri am învățat și despre sinergia plantelor, cum se potențează reciproc în diverse combinații, ceea ce m-a ajutat mult în elaborarea unor rețete inedite, mai ales pe partea cosmetică. Practic, eu din asta trăiesc. Produsele mele se numesc "Rai în Dar", încă lucrez la etichete și design de am­balaj. Nu-mi aduc mulți bani, dar suficienți cât să merg înainte.

- Cum arată, de fapt, stilul tău de viață, în vârful muntelui?

- Toate aceste cunoștințe dobândite în Italia au fost o binecuvântare, o adevărată școală pentru viața pe care o duc acum. Slavă domnului, avem ce mânca!Sunt ovo-vegană, îmi asigur hrana de zi cu zi din natură, am înjghebat și o grădină de per­ma­cultură (Doamne, ce am mai săpat să aduc apă de la izvorul din deal, privește-mi palmele!), mai pun și conserve pentru iarnă, numai din ceea ce crește pe pământ ori în pomii din jur. Iar cum flora de munte e atât de diversă, inventez fel de fel de bucate delicioase doar din ceea ce-mi oferă natura, aproape tot timpul anului. Iarna pictez sau fac diverse obiecte artizanale, din materii prime ve­ge­tale, pe care le vând în Italia, unde sunt foarte apre­ciate, ca să-mi pot plăti chiria, facturile și lemnele pentru încălzirea casei, pentru că aici iar­na e grea, durează 5-6 luni și, de multe ori, rămân multă vreme complet izolată, în zăpezi de doi metri... Nu mi-e ușor, multe lucruri încă le învăț din mers, dar răzbesc! Îmi place viața mea, e un experiment continuu, iar senti­men­tul de li­bertate pe care-l am e inima­gi­nabil! În viitor vreau să-mi gă­sesc un loc doar al meu: mai re­tras, mai sălbatic, cu o energie la fel de puternică, cu izvor, cu pă­durea aproape, să-mi cons­tru­iesc o căsuță eco­lo­gică din bâr­ne și lut, s-o aco­păr cu șiță, să am o curte verde și o grădină ca asta, prin care să alerg cu Ariel și să mă scald în razele soa­relui... Să-mi aflu și eu rostul, să-mi educ copila cum se cu­vine și s-o învăț să sim­tă tot ce simt eu.

"Suntem aici, culege-ne!"

- Să vorbim despre plante. Ce hrană găsești, de exemplu, pe pajiștile astea dezmorțite de primăvară?

- Ooo, nici nu-ți imaginezi! Trebuie doar să-ți cobori pri­vi­rea, plantele comestibile sunt la tot pasul! Hai să ne plimbăm puțin pe deal, și ți le arăt pe toa­te! Plăntuțele astea parcă strigă la noi: "Sun­tem aici, cu­le­ge-ne!". Lumea vegetală e fas­ci­­nan­tă, ea evoluează după ne­voile omului. Ciclicitatea, rit­murile naturii nu sunt deloc în­tâmplătoare. Primă­va­ra, plante­le verzi sunt pline de sevă, de clorofilă și de enzime - exact ceea ce are nevoie orga­nismul uman după alimentația din ano­timpul rece. În martie, am făcut o crestătură mică într-un mes­teacăn (m-a învățat un vecin) și am băut sevă o săptămână în­trea­gă. Am cules și scoarță de mesteacăn, frasin, arin, salcie, soc, de pe ramurile tinere - e plină de sevă și de statine vegetale, care au un rol im­por­tant în curățarea vaselor sanguine. Mugurii sunt bombe de energie, mugurii de salcie, de fag, de frasin, de zmeur, de mur sunt foarte buni la gust și se pot adăuga în orice fel de salată. La rândul lor, rădăcinile sunt foarte pu­ternice primă­vara, pentru a avea forța să dezvolte partea aeriană a plan­tei. Acum pot fi recoltate rădăcini de brus­ture, de păpădie, de cicoare, de hrean sălbatic - toate sunt foarte sănătoase și hră­nitoare. Din punct de ve­dere energetic și nutritiv, plantele săl­batice sunt mult mai puternice decât cele cultivate. Ele se lup­tă pentru un loc sub soare, au nevoie de mul­tă forță să se înalțe peste cele din jur. De aceea sunt mai puternice!

Apă de flori

- E și o porție de magie în ce gătești...

- Poate că ai dreptate. La cursurile din Italia am învățat și alte lucruri interesante despre plante. Despre unele se spune că au rol de protecție a ca­sei, altele sunt folosite pentru echilibrarea chakrelor, unele au însemnătate magică, altele sunt surse de energie pură, îți dau forță vitală. Mie îmi place să mă folosesc de puterea plantelor în fiecare dintre aceste aspecte. Țin min­te că la un curs practic am făcut apă vibra­țio­nală din flori cu­lese cu be­țișoare de lemn (nu tre­buie atinse cu mâna), apoi puse la soa­re, în puțină apă de iz­vor, în­tr-un vas de pia­tră. Du­pă câteva ore se scurge apa în sticluțe și se con­sumă doar câteva pi­că­turi pe zi, conform prin­cipiilor gemo­te­ra­piei. E un remediu foar­te pu­ter­nic, nu-ți poți ex­plica cum o mână de flori te poate vindeca de o sufe­rință trupească! Și totuși e posibil!

- Bucuria cu care vorbești are loc, și ea, pe lista ta de bucate... Dacă ai scoate o carte despre "Bucătăria din iar­bă" s-ar vinde cu mare succes.

- Iubesc primăvara la nebunie! E foarte gene­roa­să cu mine! Am tot ce-mi trebuie în spatele casei, pot să-mi pregătesc bucate vegetale în orice com­bi­nație! Tot ce vezi pe-aici, în jur, e comestibil! Din ur­zici fac pesto - iau două, trei mâini de urzici fra­gede, crude, puțină drojdie, o lingură de ulei de măs­li­ne presat la rece, usturoi, semințe de in, floarea-soarelui și susan, le amestec pe toate și iese un pesto delicios! Aici crește și foartă multă răcovină (Stella­ria media), o plantă cu flori mici, albe, în formă de stea, plină de minerale și vitamine. Când în­florește, o folosesc tot la pesto, singură sau în com­binație cu urzica. Zilele trecute, am cules boboci de păpădie pentru iarnă - i-am pus la borcane, cu sare; sunt foarte buni, seamănă la gust cu caperele. Mlă­dițele tinere sunt și ele foarte bune la gust - pu­țin acri­șoare, dar pline de enzime și minerale. Le pun în salate sau prepar ciorbe din ele. Multe plante verzi sunt foarte gustoase în supe - fierb frunze de patla­gină, sunătoare, cicoare, măcriș, salvie, puțină tătă­neasă (are gust de castravete), ștevie, o mână de orez și prânzul e gata! Merge foarte bine cu mă­mă­ligă rece! Mâine-poimâine înflorește și socul, pe care îl ador! Culeg inflorescențele, le despart în bu­chețele mai mici, le dau prin ou bătut, amestecat cu făi­nă de năut, și le prăjesc puțin în ulei încins. Nu știi ce mă­nânci, atât sunt de bune la gust!
Flori de păpădie încă n-am recoltat, aștept să se mai deschidă puțin. Din flori fac sirop și dulceață. E delicioasă. Lui Ariel îi place foarte mult! Vara, când, plantele își pierd frăgezimea, am pregătit grădina de permacultură, unde plantez ceapă, us­turoi, dovlecei, morcovi, cartofi, zarza­vaturi și plan­te aromatice de tot felul. Am semințe de calitate și pământ negru, îngrășat cu gunoi de grajd, deci voi avea o recoltă bogată! Vara apar și fructele de pădu­re, fragii, zmeura, afinele, care cad aici peste noi, iar pomii fructiferi se umplu și ei de roade, deci nu-mi fac probleme că aș muri vreodată de foame!

- Cât crezi că va ține viața asta? Seamănă mai mult cu un basm decât cu realitatea...

- După cum vezi, duc o viață foarte simplă, dar pli­nă. Îmi aduce fericire, liniște și-mi dă sens. Deo­cam­dată, nu știu o rețetă mai bună decât asta. N-aș schim­­ba-o pentru nicio bogăție din lume! Trăiesc în rai!